Acum am deja doi băieți. Sunt un foc viu, nu alta, zici că au energie de zece ori cât mine. Sparg, trântesc, țipă, dar, să vezi, au o inimă cât un car cu fân! Uneori se ceartă până la lacrimi, se cațără unul pe altul, de zici că se bat la porumb, iar în secunda următoare se iau în brațe de parcă n-a fost nimic. Dar știi cum e lumea la noi, nu scapă să nu-ți vâre nasul în treburile tale mai mereu găsesc ceva de comentat, vorba aceea, Gura lumii n-o astupi cu o mână! Îmi tot spun: Of, Sorina, uite ce năzdrăvani ai, nu te mai înțelegi cu ei! Trebuie să pui piciorul în prag, altfel n-o să iasă oameni din ei! Sincer, cred că la vârsta asta, băieții au nevoie de libertate, de joacă țopăită, să se miște fără frică și să-și găsească vocea.
Mulți din vecini sau chiar rude zic că Ionel al meu e cuminte și liniștit, numai bun de dat exemplu, pe când Andrei, mai mic, e o explozie de energie, ca un titirez care nu stă locului o clipă spun ei că sigur îi va împiedica pe frate-său când vor crește mari. Eu doar zâmbesc și nu-i bag în seamă; îi văd că se iubesc, se completează, și nici nu ar putea trăi unul fără celălalt, chiar dacă se hârjonesc non-stop. Să-ți mai spun că m-au rugat amândoi să le iau un câine? Dar eu am frică de câini, să mor! Cel mult le-aș lua o broască țestoasă, știi tu, că-i blajină, lentă, își vede de treaba ei și știe să-și apere căsuța dacă vine vreun necaz.
Dacă mă întorc puțin în timp, când eu și Ion, soțul meu, am aflat că Andrei se naște, nu ne-am imaginat vreodată cât de tare ni se va schimba traiul. Iar după ce am primit vestea că mezinul s-ar fi putut naște bolnav, m-a năpădit o tristețe fără margini. Nici nu era vreun semn înainte, sarcina a mers ca la carte, control după control totul părea bine, medicii nu ne-au dat nici cea mai mică bănuială.
După ecografia aceea blestemată, mi-a trecut prin cap, pentru o fracțiune de secundă, să renunț… Dar știi, te ia groaza și nu mai știi ce să crezi. M-am răzgândit repede, pentru că l-am simțit deja parte din inimă. Ion m-a sprijinit, săracul, nici nu știa ce să facă, doar era și el tulburat, dar nu m-a judecat. Restul familiei, vai de steaua lor, mi-au spus vorbe grele și părinții mei, și soacra, parcă tot satul voia să știe mai bine ce e bine pentru mine. Dar eu am strâns din dinți, am plâns când nu mă vedea nimeni și mi-am zis: Copiii sunt bucuria vieții, ce-o fi, Dumnezeu știe! Soțul meu a prins curaj și a zis tăios, la masă: Sorina va naște, și gata! Până la urmă, văzând hotărârea, ai mei au început să se îmblânzească, și-au dat seama că nu-i loc de întors.
A venit ziua cea mare, s-a născut Andrei. Și, culmea, nu doar că n-a fost greu, dar s-a prins repede de toate zici că îi dădeai ceva în mână și deja îi găsea nume, râdea cu frate-său, țopăia pe lângă el de mic. Ionel îi aducea jucării, Andrei îi zâmbea de bucurie. Atunci mi-a revenit speranța și am știut că o să fie bine… așa a și fost. Văd acum că dragostea dintre frați e cea mai curată minune, chiar dacă pentru alții nu pare o poveste din cărți.
