Sarcina decurgea fără probleme, însă când i-am auzit vorbele medicului la ultima consultație, am simțit cum totul se prăbușește și m-am trezit pusă în fața celei mai dificile decizii din viața mea.

Acum am deja doi băieți. Sunt un foc viu, nu alta, zici că au energie de zece ori cât mine. Sparg, trântesc, țipă, dar, să vezi, au o inimă cât un car cu fân! Uneori se ceartă până la lacrimi, se cațără unul pe altul, de zici că se bat la porumb, iar în secunda următoare se iau în brațe de parcă n-a fost nimic. Dar știi cum e lumea la noi, nu scapă să nu-ți vâre nasul în treburile tale mai mereu găsesc ceva de comentat, vorba aceea, Gura lumii n-o astupi cu o mână! Îmi tot spun: Of, Sorina, uite ce năzdrăvani ai, nu te mai înțelegi cu ei! Trebuie să pui piciorul în prag, altfel n-o să iasă oameni din ei! Sincer, cred că la vârsta asta, băieții au nevoie de libertate, de joacă țopăită, să se miște fără frică și să-și găsească vocea.

Mulți din vecini sau chiar rude zic că Ionel al meu e cuminte și liniștit, numai bun de dat exemplu, pe când Andrei, mai mic, e o explozie de energie, ca un titirez care nu stă locului o clipă spun ei că sigur îi va împiedica pe frate-său când vor crește mari. Eu doar zâmbesc și nu-i bag în seamă; îi văd că se iubesc, se completează, și nici nu ar putea trăi unul fără celălalt, chiar dacă se hârjonesc non-stop. Să-ți mai spun că m-au rugat amândoi să le iau un câine? Dar eu am frică de câini, să mor! Cel mult le-aș lua o broască țestoasă, știi tu, că-i blajină, lentă, își vede de treaba ei și știe să-și apere căsuța dacă vine vreun necaz.

Dacă mă întorc puțin în timp, când eu și Ion, soțul meu, am aflat că Andrei se naște, nu ne-am imaginat vreodată cât de tare ni se va schimba traiul. Iar după ce am primit vestea că mezinul s-ar fi putut naște bolnav, m-a năpădit o tristețe fără margini. Nici nu era vreun semn înainte, sarcina a mers ca la carte, control după control totul părea bine, medicii nu ne-au dat nici cea mai mică bănuială.

După ecografia aceea blestemată, mi-a trecut prin cap, pentru o fracțiune de secundă, să renunț… Dar știi, te ia groaza și nu mai știi ce să crezi. M-am răzgândit repede, pentru că l-am simțit deja parte din inimă. Ion m-a sprijinit, săracul, nici nu știa ce să facă, doar era și el tulburat, dar nu m-a judecat. Restul familiei, vai de steaua lor, mi-au spus vorbe grele și părinții mei, și soacra, parcă tot satul voia să știe mai bine ce e bine pentru mine. Dar eu am strâns din dinți, am plâns când nu mă vedea nimeni și mi-am zis: Copiii sunt bucuria vieții, ce-o fi, Dumnezeu știe! Soțul meu a prins curaj și a zis tăios, la masă: Sorina va naște, și gata! Până la urmă, văzând hotărârea, ai mei au început să se îmblânzească, și-au dat seama că nu-i loc de întors.

A venit ziua cea mare, s-a născut Andrei. Și, culmea, nu doar că n-a fost greu, dar s-a prins repede de toate zici că îi dădeai ceva în mână și deja îi găsea nume, râdea cu frate-său, țopăia pe lângă el de mic. Ionel îi aducea jucării, Andrei îi zâmbea de bucurie. Atunci mi-a revenit speranța și am știut că o să fie bine… așa a și fost. Văd acum că dragostea dintre frați e cea mai curată minune, chiar dacă pentru alții nu pare o poveste din cărți.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

two × two =

Sarcina decurgea fără probleme, însă când i-am auzit vorbele medicului la ultima consultație, am simțit cum totul se prăbușește și m-am trezit pusă în fața celei mai dificile decizii din viața mea.
Hei, cine-i băiatul ăsta? – a rămas fără cuvinte Lusia, intrând în bucătăria Oliei. Sub lumina galbenă a lămpii, lângă dulăpiorul cel micuț, un bărbat aproape chel, parcă de vreo 40 de ani, se înghesuise timid și toca mărar cu dexteritate, folosind cuțitul Oliei cu mâner colorat. — Lusia, el e Tolica. Tolica, ea e Lusia, – a murmurat Olia, jenată la culme, – ține zahărul, hai cu mine. I-a întins vecinei cutia metalică de zahăr presărat cu cristale și a împins-o grabnic pe hol. — Îmi pare bine! – a reușit să strige Lusia peste umăr, încercând să surprindă dintr-o privire expertă noul „invitat” al prietenei. Totuși, la o privire mai atentă, Tolica nu impresiona. Nu era nimic la el care să justifice mutarea lui fulgerătoare în șorțul Oliei, cel cu gogoși multicolore. — Tolica, revin imediat, – a anunțat Olia spre bucătărie și a trântit ușa. Atunci, pe hol, Lusia s-a ținut de ea strâns: — Hai, povestește! — Dar ce să povestesc? – a încercat să se eschiveze Olia, – eh, bine, hai. Au ieșit din apartament, au traversat micul vestibul și au intrat în garsoniera Lusiei. La Lusia acasă mirosea a scorțișoară și parfum Dior. Întreg decorul, pornind de la taburetul alb de lângă ușă, transmitea grijă și drag pentru cămin. „Nu-i ca la mine!” – gândea mereu cu ciudă Olia când pășea la Lusia, amintindu-și de tapetul dezlipit din propriul hol. — Spune tot! – a repetat imperativ Lusia, turnând zahăr în crema pentru tort și fixând-o cu privirea peste tel. — Dar al tău Rodion? – a încercat Olia să o ducă pe altă pistă. — E la ședință. Vine târziu. Hai, zi odată! — Ce să mai… L-am văzut la piață. Și l-am luat… — Cum adică, ai „luat”? – s-a strâmbat neîncrezătoare Lusia. — Am trecut, stătea cu legăturile de verdeață. Într-un pardesiu, părea de treabă, dar cam părăsit. Întreb cât e mărarul. Și el zice: „Dați-mi voie să vi-l dăruiesc.” Eu: „De ce?” El: „Mi-am propus, dacă se apropie de mine o femeie cu ochi triști, îi dau totul. Luați-l, eu l-am crescut.” — Și tu?… — L-am luat. Dădeam să plec și-i zic: „De ce credeți că am ochii triști? Poate nu-s!” El m-a privit… apoi a luat sacoșele și a venit lângă mine. — Și tu ce-ai făcut? – Lusia, cu telul în aer, uitase să-și netezească bretonul. — Mergeam, tăceam, nu știam ce să fac. Dar apoi m-am gândit: e clar, e un om pierdut. Să fie. Ne-am cunoscut la drum. — Nu pot să cred! De pe stradă l-ai adus la tine? Ți-ai pus măcar lucrurile de valoare la adăpost? — Lusia! – s-a înfuriat Olia, – ce tot ai? E medic, radiolog chiar. — Da’ ai văzut vreun act? — Tu nu-mi povesteai tu, cum… cu avocado?! – s-a întristat Olia. — Ce avocado? – s-a zăpăcit Lusia. Olia și-a amintit brusc serile la bucătăria Lusiei… Avocado-ul feliat ca o acuarelă din verde în verde, gustul fin, proaspăt, pe care doar Lusia știa să-l aleagă. Olia, mereu la raft, pipăind fructele, nimerind rareori avocado-ul perfect. — Ziceai că niciodată nu-l ghicești doar după cum arată sau cum îl simți, ci trebuie să-l… simți, a explicat Olia. — Și-acum ce treabă au bărbații cu avocado? — Tu mereu ai avut noroc cu ei… ca și cu avocado, nu ca mine, – Olia se uita-n pământ. — Și Tolica ăsta „l-ai simțit”? – Lusia cu greu și-a amintit numele „noului venit”. — Lângă el s-a făcut brusc liniște, deși piața gemea. Și m-am gândit… poate nu-i rău că e atât de… obișnuit? — Eh… hai, du-te. Că poate îl apucă dorul. Lusia a zvârlit-o pe ușă cu cutia de zahăr și a ciulit urechea la zgomotul ușii de la Olia. Liniște. „Las’ că poate chiar i-o fi noroc…” – s-a întors la crema de tort. Olia a intrat la ea. Tolica, în șorțul cu gogoși, urcat pe taburet, ținea tapetul lipit de perete. — Scuză-mă, am găsit întâmplător tapetul pe bucătărie, căutam borcanul mărarului, era și lipiciul. Am zis… pot? – s-a bâlbâit el și taburetul a scârțâit. Olia a sărit ca o felină, i-a prins străinele picioare. Sub blugii întunecați i-a simțit genunchii și cu uimire a gândit: „ai mei”. Tolica a rămas nemișcat: poate se temea să nu cadă tapetul, poate nu voia să fugărească ceva vag, dar important. Abia atunci i-a mângâiat părul Oliei, cu grijă. — Îți place avocado-ul? – a întrebat ea, și a închis ochii. — Foarte! – a recunoscut sincer, deși nu-l gustase vreodată. Atunci au simțit amândoi cum, cu un foșnet domol, îi acoperă o coală caldă de tapet, încă umedă de aracet. Sau poate era chiar fericirea…