Pe țărmul Mării Negre, un bărbat straniu s-a apropiat de mine și i-am zărit o aluniță sub urechea st…

Pe malul Mării Negre, un băiat mai aparte se apropie de mine și nu pot să nu observ o aluniță mică sub urechea lui stângă. Imediat, îmi revine în minte vorba unchiului meu: O să-ți întâlnești jumătatea pe malul mării.

Când mi-am luat rămas bun de la fratele meu la Gara de Nord din București, mama era vizibil emoționată, cu inima strânsă, de parcă ar fi fost ultima întâlnire pe lumea asta, mai ales la cei peste șaptezeci de ani ai ei. Cu dorința de a-mi revedea fratele și sora, poate pentru ultima oară, am pornit la drum. Prima oprire a fost la unchiul meu, după care urma să mergem acasă la mătușa Ecaterina. Unchiul meu a făcut haz pe seama viitoarei mele nunți, care ar trebui să fie peste exact șase luni, și i-am aruncat și eu o invitație în glumă. M-a avertizat să fiu atentă, căci mi se va arăta cineva cu un semn din naștere anume… Era o zi perfectă, cer senin și briză ușoară de vară.

Când am ajuns, am fost primiți cu mult drag de mătușa Ecaterina și soțul ei, nea Vasile. A doua zi dimineață, eu cu verișoara mea cea mică, Doinița, am hotărât să profităm de soare și să mergem la plajă. După bălăceală și voie bună, ne-am întors acasă la prânz. Doinița, mereu pusă pe șotii, nu avea stare; abia aștepta să plecăm din nou la mare și apoi la cinematograf. Deși eram obosită, m-am lăsat convinsă. După ce am ieșit din apă, doi tineri s-au apropiat de noi și ne-au întrebat despre cum să ajungă pe strada Mircea cel Bătrân. Doinița le-a explicat, iar al doilea băiat s-a uitat mai cu atenție la mine și m-a întrebat: Iertați-mă, vă cheamă Irina?

Am ridicat mirată din sprânceană. El a completat în grabă: Locuiți la Chișinău și aveți o prietenă, Larisa. Ea e sora mea. V-am văzut în pozele ei și am vrut să vă cunosc. Abia atunci am observat semnul de pe brațul lui. Toți patru am hotărât să mergem la film și apoi să ne plimbăm pe faleză, la apus. La despărțire, băiatul mi-a spus că el și prietenul lui erau la finalul unei delegații și urmau să plece dimineața. Mi-a cerut permisiunea să mă sune și am schimbat numerele de telefon, nu fără emoții. După zece zile, ne-am reîntâlnit la aeroport, eu, el și mama. Și, peste șase luni, deja eram cununați în biserica de pe strada Eminescu, în miros de busuioc și sunet de clopot moldovenesc.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

five × 3 =

Pe țărmul Mării Negre, un bărbat straniu s-a apropiat de mine și i-am zărit o aluniță sub urechea st…
Cu soțul am ajuns la țară — să-i cunosc părinții pentru prima dată. Mama lui Vasile, ieșind pe prispă cu mâinile în șolduri, ca o stăpână de gospodărie la samovar, a zis cu glas mare: — Vai, Vasilică! De ce nu ne-ai dat și tu de veste?… Vad că nu ești singur! Vasile m-a luat în brațe și m-a strâns voinicește: — Mamă, fă cunoștință: ea e soția mea, Valentina. „Munții” de obrajii ei roșii, sub șorțul cu volane, au venit spre mine: — Ei, bună să-mi fii, noră! Și m-a pupat după obiceiul satului, de trei ori. De la Clavdia Petrovna mirosea a usturoi și pâine caldă. M-a strâns în brațe de-am crezut că mă prăbușesc, cu capul la pieptul ei moale ca două perne pufoase. Apoi, privindu-mă din cap până-n picioare, întreabă: — Vasile, de unde ai găsit așa o copilandră? Soțul a râs: — De unde, mamă? Din oraș, la bibliotecă… Tatăl e acasă? — E la vecina, se chinuie cu soba… Intrați în casă, descălțați-vă – de-abia am spălat podelele! Pruncii satului cotrobăiau curioși pe la poartă. — Săniuță, du-te pe la Spiridonovna! Spune lui Vasile că-i venit feciorul cu nevasta! — Acuș! – a strigat băiatul și-a zbughit-o pe uliță. Am intrat în casă… Vasile mi-a scos paltonul modern, cumpărat la reducere, l-a pus lângă sobă, m-a tras de mână și mi-a atins palmele reci de obrazul lui cald: — Hrănitoarea mea! Uite că mai ești caldă… Imediat s-au auzit oale și cratițe, scârțâiau linguri pe masă, pocneau paharele… Cât timp soacra masa pe masă cu bunătăți, eu admiram casa țărănească: icoane pe perete, draperii cu floricele la geam, preșuri țesute de mână pe jos, pisică roșcată torsând lângă sobă… Vasile povestea mândru: — Săptămâna trecută ne-am cununat! — și, parcă de nicăieri, masa se umpluse de bucate: răcituri la mijloc, murături, lapte din cuptor cu pieliță brownă, plăcintă cu ou și ceapă, pâine de casă aburindă… — Mamă, ajunge, că ai pregătit cât pentru o săptămână! — bombănea Vasile, mestecând dintr-o felie mare de pâine. Soacra bate pe masă cu sticluța de rachiu și-și șterge mâinile de șorț: — Ei, gata masa! Așa m-am cunoscut eu cu mama lui Vasile. Mama și fiul — unul și unul, negri și rumeni la obraz. Numai că al meu e liniștit, iar soacra – ca furtuna de vară, năprasnică. Bag sama, nu doar un cal nărăvaș a pus sub șa, nu doar o casă în flăcări a scos din necaz… În prag s-a auzit ușa trântind puternic. În bucătărie a intrat un moșneag scund, cu fufăic proaspăt scoasă din fum și funingine. Omul bucuros: — O, dar ce-i asta, să-mi trăiți! Fără să-și lase haina, și-a prins fiul, apoi mi-a strâns și mie mâna: — Bună ziua, domnișoară! Ochii lui albaștri, șireți, barba roșcovană și părul ciufulit și arămiu să zâmbească. — Mamă, pune și mie o porție de ciorbă! Am ciocnit paharele: — Pentru voi, dragi oaspeți! După ce-am băut și am mâncat, m-am mai dezghețat și am întrebat: — Domnule Vasile, de ce toți din neamul vostru vă cheamă Vasile? — Simplu, Valentina! Și tata, și bunicul, și eu – toți am fost sobari multe generații. Doar Vasile al nostru a ales să fie strungar. — Strungarii, tată, are și țara nevoie de ei! — Dar să clădești sobă e greu? — Fata mea, e o artă! Să fie frumoasă, să nu scoată fum, să coacă plăcinte dulci. Să nu te uiți că-s mai firav – noi, roșcovanii, suntem neam viu, drag de soare! — Bărbatu-meu – meșter la toate! — se laudă soacra. — Tată, povestește ceva, să te ascultăm! Moșul oftează, mângâie barbă și zâmbește șiret: — Dacă vreți, ascultați! Povestea întâi… Am fost odată la fân, în iulie. Aveam „Frumușica”, o vacă să dea lapte pe ruje. Ne-am dus toți pe luncă – bărbați, femei, eu cu Clavdia. Soarele nu răsărise, iar noi coseam de zor: vâj-vâj, vâj-vâj… O căldură năucitoare, tăunii ne mușcau de te usucă! În acel an, mai pomenești câți mistreți – pădurea era plină! La masă eram toți obosiți, apoi mi-a venit o poftă de glumă să-i trezesc pe oameni. Las coasa și țip: „Fugiți că vin mistreții!” Și urc pe pom în fugă… Toți au lăsat coasele, au suit și ei în arbori! — Hahaha, și ce-a urmat? — Era să mă ia lumea la bătaie cu greblele! Dar, interesant, după asta a mers munca mai cu spor… Soacra n-a rezistat și i-a dat una peste ceafă: — Ho, măi ticălos bălan! — Tată, spune-ne de adevărații mistreți! — Oi povesti și de-adevăratelea… Eram tineri, nici nu-l aveam pe Vasile. Pe atunci vânam des, până la acea pățanie! A nins, am zis: „Mă duc la vânătoare!” – „Du-te!”, zice Clavdia. Umblam mult, nu se arăta nimic, când ce-mi aud – mistreți aproape! Îmi fac curaj, trag, dar nimic, am ratat. Un sălbatic din ăla o ia spre mine! Fug drept pe-un copac și mă sui. — Că de frică, era să ți se rupă sufletul! – completează mama. — Nu mai întrerupe! Stăteam în vârf de pom, mort de frică. Mistrețul s-a așezat sub copac… Toată noaptea m-am ținut de crenguțe, noroc că nu era ger! — Atunci l-am crezut pierdut, pe Vasilică. Dimineață am adunat oamenii să-l găsesc – și l-am târât până acasă, moale ca o cârpă. — N-ai și sânge, și lapte: femeie tare! — Ei și tu… Valentina, vrei un ceai cu miere și plante de la noi? — Mulțumesc, cu mare drag! Clavdia a turnat ceai aromat în căni. — Vasile, povestește, cum ai vindecat-o pe sora mea? Socrul aproape s-a înecat cu ceaiul, a râs: — Odată, sora Clavdiei ne dă veste că vine la noi. O primim cum se cuvine. La masă se plânge că o dor tare picioarele, nici nu merge… — Ai încercat cu albine? — Păi, unde găsesc eu pe la oraș albine? — Hai cu mine la stupi – te fac bine! A ridicat fusta deasupra genunchiului, i-am lăsat o albină pe fiecare picior. După o jumătate de oră, să vezi ce-mi trăgea cu vorbe grele: alergică la venin, i s-au umflat picioarele ca două buturugi! — Vedeți? Am zis eu că-i doctor Aibolit… — N-am știut săracii nici eu, nici ea… Tu, Valentina, nu ai alergii la miere, nu? — Nu, domn’ Vasile! — Slavă Domnului… Am băut ceai. Afară s-a înserat, pe mine mă apucase somnul. Soacra a tras draperiile: — Vasilică, unde vă culcați? — Mamă, pe sobă… Tu ce zici, Valentina, de sobă? — Ce bine, abia aștept! — A făcut-o tatăl tău cu mâna lui, piatră peste piatră! Socrul s-a uitat cu mândrie. Și avea cu ce: soba ține de cald, sătură, unește familia. Jarul viu îi încălzește pe toți! Am mulțumit gazdelor și m-am ridicat de la masă. Vasile, cu grijă, m-a urcat pe sobă. Din boltă răzbătea miros de cărămidă încinsă, ierburi uscate, lână de oaie și pâine proaspătă. Vasile a adormit repede, la mine nu venea somnul. Cineva respira puternic lângă mine. — Puf-puf, puf-puf… O fi domovicul casei! Așa am auzit… Și mi-am amintit de copilăria la țară: — Domovă, domovă, nu te-ncăiera cu noi! Abia dimineață am aflat adevărul – nu era niciun domovă: era aluatul de pâine, pus de soacră la căldură și uitat acolo. De multe ori vom mai ajunge în casa primitoare a părinților lui Vasile — să ascultăm poveștile domnului Vasile, să ne încălzim la sobă, să gustăm pâine de casă. Dar despre asta, altă dată!