Jurnal personal
Azi îmi revine mereu în minte scena de la cimitir, la marginea satului, unde am stat în fața a două sicrie din pin, nefinisate, și i-am privit pe toți din jurul meu cu acea privire rece, arogantă. Măcheam pe buze același rânjet amar pe care îl aveam încă din clipa în care am coborât din BMW-ul negru, închiriat din Chișinău, cu pantofii mei italienești îngropați deja în praful drumului, de parcă fiecare scânteie de noroi ar fi o insultă. Numele meu e Cătălin Moraru, iar părinții mei abia fuseseră coborâți la groapă, dar eu nu simțeam nimic. Sau credeam că nu simt.
În jurul meu sunt vreo treizeci de oameni, îmbrăcați în haine negre, după obiceiul nostru, femei cu baticuri negre, bărbați cu pălăriile la piept, copii mirați de lacrimile adulților. Iar eu, în costum gri de trei piese și cu ceasul elvețian ce strălucește în soarele amiezii, mă holbam la sicrie, ca la niște lăzi de fructe uitate din greșeală la drum. Ăsta a fost cel mai bun sicriu pe care l-ați găsit?, mi-a scăpat printre dinți, bătând în lemn cu un gest de dispreț. Parcă-i lada de cartofi din piață. Nicio reacție, doar femeile s-au privit complice, rușinate.
Domnul Petrescu, tâmplarul și vecinul care făcuse cu mâinile lui coșciugele în zori, a strâns din pumn, dar și-a înghițit vorbele. Am continuat să inspectez morbid sicriele, văzând orice, numai pe părinții mei nu. Dar florile astea? Tot de pe marginea drumului le-ați adunat? Ca la înmormântare de câine, nu ca la oameni. Am mai făcut un pas și am spus tare ca toți să audă: Nici morți nu mi-au scos rușinea din cap. Nu mai era liniștea de respect pentru cei plecați, ci o liniște grea, plină de ură mută.
Lângă sicriul mamei, Ancuța, femeia care a avut grijă de ai mei, s-a ridicat de jos, ochii roșii de atâta plâns: Ai puțin respect, Cătălin, totuși sunt părinții tăi. Nici nu m-am uitat la ea, doar am verificat ora pe telefon, șoptind, ostentativ, într-o parte: Am pierdut timp valoros pentru teatrul ăsta.
Apoi, un Logan negru s-a oprit în dreptul cimitirului. A coborât o tânără subțire, cu geantă de piele și plic maro în mână. M-a privit drept în ochi, fără să mă salute, și i-a spus ceva la ureche preotului Vasile. Fața lui s-a schimbat pe loc. M-am încordat la vederea plicului, pentru prima dată în ziua aceea. Prezentimentul acela că urma să mi se schimbe viața m-a străbătut o clipă, deși mi-am revenit repede, teatral, cu ochii spre cer, ca și cum nimic nu mă putea atinge.
Nu bănuiam însă că acel plic, cu numele meu scris mare, avea să mă dărâme mai rău decât orice moarte.
*
Ca să înțeleg de ce n-am simțit nimic la moartea celor care m-au crescut, mă întorc cu gândul înapoi, cu ani și ani în urmă, în casa noastră de chirpici de la marginea satului din Codru, undeva între Orhei și Chișinău. Acolo, copil desculț, visam să fug de sărăcia care mă sufoca. Casa Moraru, la capătul unui drum de țară, cu pereți de lut și acoperiș de tablă, printre porumbi și rugi de mure, cu ușa mereu necăjită, cu o fereastră astupată cu ștergar brodat de mama. Teracota scotea aburi de mămăligă, fasole și borș, iar pe masă trei scaune neasortate, un raft cu Maica Domnului, vegheată de lumânări.
Pentru mama, Victoria, și tata, Ion, casa asta era totul. El o constrise cu palma lui, din lut și paie, cărând tabla cu spatele trei kilometri de la centrul comunal. Pentru el, fiecare perete era un vis împlinit. Pentru mama la fel. Dar eu, Cătălin, n-am înțeles niciodată. Mereu simțeam, de când mă știu, că nu aparțin acolo. Vedeam ceilalți copii din sat cu ghiozdane noi, pantofi întregi, cutii colorate la pachețel lucruri de care numai auzisem. Eu purtam opinci cârpite ale tatei, punga de plastic pe post de rucsac, două felii de mămăligă cu fasole înfășurate în batistă. Pe la școală, am simțit prima rușine.
Odată, în clasa a doua, pentru ziua mamei, fiecare copil trebuia să aducă un cadou. Alții aveau flori din piață, cutii sclipitoare, felicitări cu fundițe; eu am dus o batistă brodată de mama cu inițialele mele, pusă în hârtie de ambalaj de carne. Când am ajuns în față, din spate s-a auzit: Ăla-i șorț de vase, nu cadou! Toți au râs. Învățătoarea a strigat la ei, dar umilința nu s-a șters cu nimic. Am plecat acasă și am stat ascuns după casă, mușcându-mi buzele să nu plâng. Nu pricepeam câte nopți n-a dormit mama, cât s-o fi înțepat brodând, câtă dragoste pusese în broderie. Nu am mai adus șervețelul acasă, l-am aruncat la gunoi a doua zi.
Au fost și zile, ca atunci când aveam vreo 10 ani și m-am dus în hohote acasă: era excursie la Chișinău, costa 800 lei moldovenești, o avere. M-am plantat înaintea tatei, care cârpea un scaun șubred și am zis: Tată, dă-mi bani de excursie că toți copiii merg. S-a uitat la mine cu ochii lui blânzi, a pus scaunul jos și a zis: Nu am bani, dar poți învăța mai multe aici, copilul meu. Nu am zis nimic, nu am plâns. Am dormit greu, privind ploaia pe tabla rece, hotărând că vreau să scap, să am și eu bani, să nu fiu ca tata.
Promisiunea aia a crescut în mine, dospind ca drojdia. Rușinea s-a făcut ură. Se adăuga câte o piatră la zidul care mă despărțea de ai mei la fiecare refuz. Ce nu am știut era că, la vreo treizeci de kilometri mai departe, într-un birou liniștit din Chișinău, o avocată tânără administra moștenirea tatălui meu terenuri, depozite, conturi, toate pe numele lui Ion Moraru. Tata n-a fost niciodată sărac, dar abia peste ani am aflat.
Am plecat de acasă la 19 ani, fără la revedere, fără îmbrățișare, cu un rucsac vechi, trei schimburi și bilet de autocar cumpărat din banii strânși muncind sâmbetele la magazinul din sat. Mama era la cuptor, s-a sprijinit în prag și m-a privit cum mă pierd în depărtarea prăfuită. Dumnezeu cu tine, băiatul meu. Tata hrănea găinile. Am închis ușa, el nu s-a mișcat. O să vină acasă când înțelege, i-a zis mama. Hai să nu pierdem credința. N-am mai venit.
În Chișinău, furia mi-a dat energie. Hamal, ajutor pe șantier, împărțitor de pliante orice. Dormeam cu patru băieți într-o garsonieră, mâncam o dată pe zi; noapte de noapte îmi repetam: Nu voi fi ca tata. Am pornit o firmă de construcții, am crescut cu grabă și, după zece ani, aveam deja birou în centrul vechi, două SUV-uri și un apartament cu vedere la Bulevardul Ștefan cel Mare. Exteriorul strălucea, interiorul era ruinat de datorii, credite, minciuni. Cu fiecare pas, îngropam copilul sărac din sat și mă bucuram la început.
În primul an am sunat-o pe mama o dată Sunt bine, mamă, lucrez. A plâns de bucurie. Al doilea an, două apeluri, seci, reci. Din al treilea n-am mai sunat. Mama încerca tot duminica, la 7 seara, de la telefonul părintelui Vasile, să îmi lase mereu același mesaj: Sunt eu, mama ta. Vreau doar să știu ce faci. Te iubesc. Aici te aștept. Le ascultam uneori, la cină cu oameni străini, zâmbind ironic, alteori le ștergeam direct. Tata îmi scria scrisori, cu litere tremurate, pe hârtie de caiet, povestindu-mi despre vreme, grădină, o frunză nouă la nuc. Nu mi-a reproșat vreodată ceva. Eu le rupeam și le aruncam fără să deschid plicul. Ani și ani la rând. Opt ani de tăcere.
Mamă s-a stins așteptându-mă. Boala a venit ca toate problemele pe la sate pe neanunțate, fără doctori ori spitale. Oboseală, tuse, greu la răsuflat. Ajunsă la policlinica raională, au dat verdict: plămânii terminați, trebuiau medicamente și timp, dar nu mai avea niciunul. Ancuța, vecina, a stat cu ea, grijind-o ca pe o mamă. Propriii ei copii învățaseră să gătească singuri. Seară de seară, mama se uita pe geam, sperând să mă vadă. Poate azi vine Cătălin, întreba. Poate azi, doamna Victorie, poate azi, îi răspundea Ancuța.
Tata privea totul în tăcere, cu ochii răniți. Preotul Vasile m-a sunat de trei ori. Prima dată nu am răspuns, a doua o asistentă mi-a zis că e treabă la firmă, a treia oară am răspuns rece: Părinte, nu am niciun rost la sat. Nu am treabă cu locul acela. Dacă aveți nevoie de bani, găsiți pe altul. Am închis. Mama s-a prăpădit în decembrie, tusea îi rupea sufletul, Ancuța o ținea de mână și mama delira: A venit băiatul meu, nu? E aici, doamna Victorie, odihniți-vă. A zâmbit și a închis ochii. Înainte, i-a spus Ancuței cu voce stinsă: Tu ai fost fata primită de la Dumnezeu după ce băiatul meu a plecat.
Ultima poză ce o ținea la piept era cu mine, mic, cu dinții strâmbi, în fața casei de chirpici. A închis ochii cu poza la piept. Au închis-i ochii Ancuța și, plângând în liniște, a plecat la preot.
Înmormântarea a fost simplă, după cum fusese și mama în viață: sicriu din pin, flori de câmp culese de copiii satului, pomană mică. Tata a stat neclintit, nu a plâns, nu a scos un sunet. Seara a rămas în cimitir până la apus. Apoi s-a întors acasă și s-a așezat pe scaunul unde stătea mama când broda. Nu s-a mai mișcat. Trei zile a stat așa. În a treia zi, l-au găsit cu poza de nuntă la piept, cu aceeași pace pe chip ca și când o regăsise. A murit de inimă, la vârsta lui, a semnat medicul actul, dar satul știa: Ion Moraru a murit de dor.
Preotul a găsit sub pernă un plic gros pentru avocata Ileana Lazar, cu bilet: Pentru când va veni timpul. A păstrat plicul și a sunat-o pe Ileana și pe mine.
Am ascultat mesajul cu voce seacă la cravată, în oglindă, la Chișinău: Părinții tăi au murit. Înmormântarea e vineri. Am tresărit abia când cuvântul moștenire mi-a luminat mintea. M-am suit în mașină și am venit.
La cimitir, am râs de coviltir, de hainele tatălui, de florile uscate, de atmosfera de sat sărac. Femeile s-au crucit, un bătrân a scuipat, dar am continuat. Ancuța s-a ridicat: Termini?, m-a întrebat apăsat. Ești gata cu batjocura? Și tu cine ești? am întrebat eu. Eu sunt cea care i-am închis ochii mamei tale, cea care l-am hrănit pe tatăl tău, cea care a stat lângă ei când tu erai la birou, cu costume scumpe. Tu ai murit pentru ei cu mult timp în urmă. N-am mai avut ce să răspund, dar povestea nu se terminase.
Atunci a venit Ileana cu plicul. Bună ziua, sunt avocata Ileana Lazar, reprezentant al patrimoniului răposatului Ion Moraru. Testamentul va fi citit public, așa cum și-a dorit defunctul. Am tresărit la auzul cuvântului patrimoniu. Să fie ceva, vreo bucată de pământ, măcar cât să acopăr banii de benzină, gândisem.
A început să citească: Eu, Ion Moraru, în deplinătatea minții, declar dețin 200 de hectare de teren arabil în Orhei și Cricova, trei apartamente în Chișinău, investiții în fonduri de 1.600.000 lei, și cont de economii de 780.000 lei.
Mi-au amorțit mâinile. În cap îmi calculam deja: 200 de hectare, apartamente, peste două milioane de lei moldovenești O avere nesperată. Cu banii aceștia puteam salva firma, puteam plăti apartamentul, puteam respira din nou. M-am trezit zâmbind disperat, așteptând confirmarea dreptului meu de unică moștenire.
Dar Ileana a continuat: Toată averea, fără nicio excepție, va fi donată orfelinatului Sfântul Andrei din Chișinău, locul care m-a crescut și m-a format. Vocea mea a ieșit ca un fâs. Dar eu sunt fiul lui. Ileana s-a uitat direct la mine: Știa perfect asta. V-a lăsat o scrisoare personală. Să o citesc aici sau între patru ochi? Am înghițit în sec. Citiți-o, am spus răgușit.
A deschis plicul; hârtie de caiet, scrisul tremurat al celor pe care le-am aruncat adesea fără să le desfac.
Cătălin, dragul meu,
Dacă asculți asta, înseamnă că am plecat. Am plecat după mama ta, căci fără ea, nu mai am rost pe lume. Puțini știu, dintre care doar părintele Vasile și Ileana eu nu m-am născut aici, ci am fost lăsat, învelit într-o cârpă, la poarta orfelinatului Sfântul Andrei, fără nume, fără nimic. M-au numit Ion, după luna iunie. De acolo am învățat ce înseamnă să ai grijă de alții. Când am plecat la 16 ani, am jurat că o să dau înapoi orfelinatului ceva, oricât aș aduna. Și am adunat. Ani la rând am cumpărat terenuri, am pus deoparte fiecare bănuț, totul cu un singur scop să-l dau acelor copii pe care lumea îi uită. Tie nu ți-am lipsit cu nimic din dragoste, dar tu ai ales altceva. Ai răspuns cu tăcere.
Banii se duc către cei ce știu să mulțumească, care încep viața cum am început și eu, abandonați. Mă doare, băiete, dar nu cu ură îți las aceste rânduri, ci cu tristețea părintelui care te-a iubit ca pe ochii din cap.
Tatăl tău, Ion.
A închis scrisoarea și a lăsat-o spre mine cu mâini tremurate. Oamenii din sat plângeau, preotul rostea rugăciuni fără glas. Am rămas cu chipul în pământ, fără putere să replic. Lumea s-a risipit încet. Ancuța mi-a șoptit: Poate într-o zi vei ști ce ai pierdut. M-am trezit singur între două sicrie, cu un plic și cu vântul câmpului uscat bătând-mi în ochi.
Și atunci mi-a sunat telefonul: banca, leasingul, administratorul blocului din centru fiecare un cui în castelul meu de iluzii. Firma de construcții era sufocată de datorii, apartamentul ipotecat, tot ceea ce dădea bine la suprafață era găunos pe dinăuntru: costumele, întâlnirile, luxul toate susținute de fire nevăzute. Minciuna lui tata ascundea milioane și o inimă frântă; a mea, nimic.
Am privit iar sicriele, hainele tatălui, am simțit pentru prima dată că văd cu adevărat. Cheile de la BMW le-am lăsat să cadă în țărână. Am simțit pașii preotului lângă mine: Tatăl tău mi-a spus să-ți dau asta, e tot ce a lăsat pentru tine. O fotografie: eram eu, la 6 ani, desculț, cu cămașa prea mare, zâmbind cu tot sufletul în fața casei de chirpici, iar în ușă, mama și tata, privindu-mă ca pe cel mai mare dar din lume.
Am strâns poza la piept, m-am așezat lângă mormânt cu hainele scumpe murdare și am izbucnit în plâns, pentru toate telefoanele ignorate, scrisorile neîntoarse, rugăciunile șterse pe geam, excursiile neavute, batistele pierdute, pentru dragostea nemărturisită și neînțeleasă. Și vântul a dus încă un val de praf, flori ofilite și râsul unui om ce a pierdut tot doar ca să afle, prea târziu, cât de bogat fusese cu adevărat.
