Mă numesc Elias. De douăzeci de ani lucrez la Biroul de bagaje pierdute și găsite din Gara Centrală. Este un loc zgomotos și plin de haos

Mă numesc Viorel. De douăzeci de ani lucrez la biroul de bagaje pierdute și recuperări din Gara de Nord din Chișinău. E un loc mereu gălăgios, cu forfotă neîncetată, voci pe difuzoare, miros de motorină amestecat cu iz de covrigi calzi.

Dar îi recunosc pe Ancorați. Sunt oamenii care nu urcă niciodată în tren. Stau pe aceleași bănci, cu trei-patru genți masive care le trag clipă de clipă viața după ele. Își cară toată averea chiar și până la toaletă sau la chioșcul cu plăcinte. N-au casă, ori sunt, de fapt, la răscruce și tot ce le-a rămas e acolo, în acele geamantane vechi. Cum să-și găsească de lucru, dacă apar la interviu cu un sac de dormit sub braț? Cum să vadă o garsonieră, dacă nu pot lăsa singuri sacii plini de trecut? Un dulap în gară costă 300 de lei pe zi. Pentru ei, pare o sumă de necuprins.

Iarna trecută, un tânăr pe nume Mihai a început să apară tot mai des pe lângă biroul meu. Era proaspăt ras, avea o cămașă curată, dar două valize uriașe și un rucsac de drumeție îl țineau la pământ. Nu pleca de lângă ghișeul meu. Într-o marți, a privit spre mine cu disperare: Am interviu la ora două, la depozitele din Buiucani. Dar nu pot să merg… cu toate astea. Și-a lovit geanta cu piciorul. Dacă o las aici, mi-o fură cineva. Dacă o iau cu mine, știu că-s fără casă și nici nu mă întreabă nimic la interviu.

M-am uitat la camera cu Obiecte pierdute de după mine. Ar fi trebuit să fie doar pentru umbrele uitate sau paltoane vechi de care nu-și mai amintea nimeni. Dă-mi gențile, Mihai, i-am spus. Cum adică? Le trec ca Găsite în așteptare. Ai 24 de ore la dispoziție. Mergi, dă tot ce poți la interviu. Să te întorci înainte să termin tura.

S-a uitat la mine de parcă îi promiteam jumătate din viață. Și-a împins gențile peste tejghea. S-a îndreptat de spate. Părea cu un cap mai înalt fără povară. A ieșit alergând. S-a întors la ora cinci, cu zâmbetul până la urechi: M-au chemat la al doilea interviu!

Am început să fac la fel și pentru alții. Am inventat un sistem: dacă vedeam pe cineva încercând să se spele la chiuvetă în baie, dar cu geanta atârnată în spate, îi făceam semn discret: Las-o etichetată la mine. Țineam un carnețel special. Registrul Ancoraților. Nu depozitam umbrele găsite, păstram poverile oamenilor, aiurea, pentru câteva ore de libertate.

Trei luni a durat până m-a prins cineva. Șeful, domnul Munteanu, a descoperit șase genți nemarcate în spate. Viorel, ai făcut magazie gratuită în gară, a ridicat tonul. Ești responsabil de pagube! Nu e depozit, domnule. E program de reintegrare. Geanta roșie? Femeia aceea e la interviu la cofetărie acum. Valiza albastră? Băiatul acela scrie testul de bacalaureat.

Am scos registrul și i l-am pus pe birou. Mihai a revenit săptămâna trecută. N-a mai avut nevoie de mine să-i țin bagajul. Avea bilet la tren. A închiriat o cameră. Merge la mama lui la Tiraspol.

Domnul Munteanu a privit gențile, apoi pe mine. Nu m-a dat afară. Din contră, a curățat o cameră veche de depozit de aproape de intrare. A pus un anunț: Dulapuri Ajută-Mă. Gratuit pentru cei în căutare de serviciu. Întrebați de Viorel.

Acum, avem parteneriat cu adăpostul local. Cine merge la interviu primește un jeton pentru dulap. Am 62 de ani. Etichetez bagaje. Dar am învățat că nu poți să-ți faci drum înainte atâta timp cât îți cari viața veche în spate. Uneori, cel mai mare dar pe care i-l poți oferi unui om nu sunt banii. Ci o clipă, un loc sigur unde-și poate lăsa grijile, ca să intre pe ușă drept, privind înainte.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

15 − two =

Mă numesc Elias. De douăzeci de ani lucrez la Biroul de bagaje pierdute și găsite din Gara Centrală. Este un loc zgomotos și plin de haos
Jedna starija gospođa iz Zagreba imala je psića.