Între adevăr și vis
Veronica se înfășura strâns în pledul gros, savurând liniștea caldă a apartamentului ei din Chișinău. Pe fereastră, fulgii de zăpadă dansau leneș, așezându-se ca un voal fragil pe pervaz ca o nuntă a iernii, tăcută, un vals în care secundele păreau să stea pe loc. Tocmai venise de la proba rochiei de mireasă, momentul pe care îl așteptase cu emoție și neliniște de luni bune. Ținea încă strâns în mâini o pungă cu accesorii delicate: cercei finuți, o diademă subțire, mici podoabe gata să îi întregească apariția în ziua cea mare. Gândurile îi erau pline de sărbătoarea ce urma, își imagina cum va arăta în rochia albă, cum vor sclipea bijuteriile în lumină, cum privirile invitaților se vor opri, preț de o clipă, doar pe ea.
Un sunet brutal de sonerie sfredeli liniștea serii. Veronica tresări, încleștând încă și mai tare marginile pledului. Privirea îi pică pe ceas fără zece șapte. Cine putea veni la ora asta? Se zbăteau gânduri: un curier rătăcit, poate vreo vecină la nevoie? Cu pași moi, se apropie de ușă și aruncă o privire atentă prin vizor. Cineva înalt, palton întunecat, figura ascunsă în semiumbră. Ezită.
Cine e? întrebă, forțându-și vocea să sune calm.
Eu Vlad, se auzi vocea, estompată de lemnul ușii. Trebuie să vorbim. E urgent.
Veronica ezită. Nu-și dorea neapărat această discuție nu la ora asta, nu cu Vlad. Dar dacă s-a întâmplat ceva cu Irina? Cu un gest precaut, descuie și întredeschise ușa. Pe prag, Vlad, împodobit cu steluțe de zăpadă ce se topeau și lăsau pete ude pe paltonul închis la culoare. Avea fața palidă, iar ochii îi ardeau cu o lumină tulbure, stranie.
Intră, rosti Veronica, retrăgându-se și încercând să-și mascheze neliniștea. Ești leoarcă de ud!
Vlad nu se sinchisi să-și lase încălțările la ușă, iar urmele zăpezii ude se desenară pe parchetul alb. Conduita lui era absentă, de parcă lumea din jur nu-l mai atingea; privea în gol, la ceva ce numai el vedea. Veronica îl urmărea tăcută, simțind cum în piept îi crește o temere grea. Nu știa ce l-a adus la ea, dar simțea că urma o confruntare dificilă.
Veronica, spuse el deodată, strângând mănușile între degete. Nu mai pot Te iubesc!
Timpul se opri. Veronica rămase pietrificată.
Vlad, tu începu, dar glasul îi răsună stins, lăsat în aer fără sfârșit.
Vlad nu-i dădu răgaz să continue. Făcu un pas în față, cuprins de nerăbdarea disperării, temător că orice ezitare îi va răpi șansa de a se elibera.
Știu că te căsătorești, știu cât de nebunesc sună totul! Dar nu pot să tac. Luni la rând mi-am spus că o să te uit, dar n-am reușit. Cu Irina doar pentru a fi aproape de tine am început, să te văd mai des, să sper că mă vei observa. N-am iubit-o. Niciodată!
I s-a făcut frig înăuntru. Deci totul fusese o minciună pentru Irina. Suzanna săraca, ea chiar credea! Veronica lăsă pledul pe spătarul fotoliului, căutând în acest gest umil o ancoră. Camera devenise sufocantă, aerul dens, greu de respirat.
Vlad Ai idee ce spui? Eu am logodnicul meu, îl iubesc. Ne pregătim de nuntă, creștem împreună vise. Și Irina
El încuviință, cu ochii plini de durere și hotărâre ceva eliberat, în sfârșit recunoscut în fața ei.
Știu Dar nu mai puteam să tac. În câteva săptămâni vei deveni ireală pentru mine! Poate nu e locul, poate nu e momentul Dar dacă nu-ți spuneam, aș fi regretat toată viața. Irina pentru mine nu înseamnă nimic.
Veronica simțea cum inima i se strânge. Vocea îi era abia o șoaptă, ca un ecou:
Cum poți să spui așa? Cum să te justifici așa?
Pentru că e adevărul! Irina doar o cale spre tine, doar un pretext. Am sperat că vei vedea într-o zi ce fel de om sunt, cât de mult contezi pentru mine. Fără tine, viața mea n-are rost.
Se lăsă pe un genunchi, cu mâinile tremurânde scoase o cutiuță mică. Lumina din abajur făcu inelul să sclipescă fin, simplu, cu o gravură discretă și o piatră modestă.
Renunță la el, la logodnic! Alege-mă pe mine. Te voi face fericită, jur.
Privea la el fără să clipească. Amintirile îi fulgerau în minte Vlad care râdea cu Irina, care o ținea de mână, care se uita cu atâta grijă încât Veronica însăși crezuse că prietenul ei găsise sufletul-pereche. Totul, fals? Imaginea trecutului se fragmenta și nu mai putea s-o reconstituie.
Ridică-te, spuse ea încet, aproape rugător. Te rog, ridică-te.
Vlad se ridică încet, fără să-și ia ochii de la ea. Speranța scădea cu fiecare secundă, dar nu dispărea de tot.
Nu mă crezi? Glasul îi tremura, vulnerabilitatea lăuntrică ieșind la suprafață.
Te cred, rosti Veronica liniștit, dar ferm. Cred că spui ce simți. Dar nu contează.
Făcu un pas înapoi ca să-și regăsească luciditatea. Replica era dureroasă, dar trebuia să fie spusă direct.
Tu ești prietenul meu, Vlad. Dar eu iubesc pe altcineva. Mă mărit cu el pentru că simt că e destinul meu. Nu mai încape nimeni altcineva.
Vlad coborî privirea, încleștând cutiuța. Abia dacă reuși să întrebe:
Dacă ți-aș fi spus mai devreme?
Veronica reflectă un moment apoi, blând, dar clar:
Răspunsul ar fi fost același. Nu te-am văzut niciodată așa, Vlad. Ești un tip bun, nu neg, dar pur și simplu nu ești genul meu.
Vlad făcu un pas, stăruitor, de parcă ultima lui speranță depindea de asta.
Dar am văzut, te uiți uneori la mine altfel. Știu că există ceva între noi!
Veronica făcu un pas spre ieșire, puțin speriată de insistența lui. Calcula cu luciditate ce ar trebui să facă dacă Vlad și-ar pierde cu totul stăpânirea de sine. Poate dacă îl împinge ar cădea pe canapea, iar ea are șansa să fugă pe scări
Nu e nimic, Vlad, tonul îi era cât mai egal. Ce trăiești nu e dragoste, e obsesie. Ai construit o poveste în care eu sunt idealul tău, ceilalți sunt decor. Să terminăm discuția asta.
Vlad își strânse pumnii, dar nu de mânie, cât de neputință. Încerca să găsească cuvinte potrivite.
Greșești, spuse privind-o drept. Nu am simțit niciodată ce simt pentru tine. Nu e o iluzie!
Veronica își mușcă buza, autocontrolul fiind singura ei pârghie.
Dar Irina? Realizezi cât de mult o rănești? Ai profitat de sentimentele ei, iar acum aștepți să las totul pentru tine?!
Știu că am greșit, Vlad șopti, privind în pământ. Știu că totul a fost greșit. Dar, sincer, dacă aș putea lua totul de la capăt, la fel aș face. N-aș schimba nimic.
Nu poți construi fericirea pe nefericirea altuia, Veronica dădu din cap, aruncând o privire scurtă spre telefon. Ar fi bine să ajungă până la el. Și nu poți iubi o persoană pe care ai inventat-o. Nici măcar nu știi cine sunt cu adevărat!
Luă o pauză, lăsându-l să proceseze, apoi continuă:
Trebuie să vorbești cu Irina. Ea are dreptul să afle. Să îți ceri iertare!
Vlad înțepeni. Îi tremurau degetele, încercând să se adune.
De ce? N-o iubesc, m-a și enervat Tu tu ești totul.
Ridică ochii spre Veronica, cu o durere atât de sinceră încât fetei, pentru o fracțiune de secundă, i s-a făcut milă. Dar mila ar fi o greșeală. Dacă o să creadă că există o speranță?
Cu mine nu ai niciun viitor. La fel cum nu ai cu Irina. N-o să tac.
Vlad rămase o clipă cu privirea adâncită, provocându-i un fior. În cele din urmă, spuse:
Plec. Dar nu renunț! Voi aștepta până vei realiza că suntem făcuți unul pentru altul.
Nu face asta, scutură din cap Veronica. Poate i s-a părut, dar parcă era amenințare în ton. Trăiește. Găsește pe cineva pe care s-o iubești cu adevărat, nu o himeră. Acum, pleacă te rog.
Vlad se îndreptă spre ușă. Fiecare mișcare trăda o luptă interioară, o povară nevăzută. Chiar înainte să iasă, se întoarse.
Mulțumesc că ai fost sinceră, zise direct, fără patetism. Dar să știi că nu-mi iau rămas-bun.
Ieși încet, închizând ușa cu grijă. Veronica rămase singură, privind minute bune la ușa închisă și simțind cum presiunea de pe inimă o părăsește, încet. Mersese la geam. Pe strada acoperită de zăpadă, luminată de felinarele de pe Bulevardul Ștefan cel Mare, Vlad se îndepărta zgribulit, mâinile înfipte în buzunare, și fiecare pas era greu.
Îl urmări cum dispare și tremura. O surprinsese neplăcut. Nu poate lăsa lucrurile așa. Dacă o să-i spună Irinei altceva? Dacă n-o să se lase? Luă mobilul, găsi în agendă numărul Irinei și apăsă. Inima îi bătea puternic, dar vocea îi era calmă:
Irina, dragă, trebuie să vorbim. E important.
La capăt, foșnetul unor foi, apoi o urmă de neliniște:
Ce s-a întâmplat? Ești agitată. Totul e bine?
Veronica inspiră scurt, încercând să-și găsească cuvintele. Nu voia să dramatizeze, dar nici să lase lucrurile nespuse.
Vlad a fost la mine. Mi-a recunoscut că s-a cuplat cu tine doar ca să fie aproape de mine. N-a simțit niciodată ceva pentru tine. Îmi pare rău s-o spun
În receptor, doar liniște. Veronica își imagina cum, la celălalt capăt, Irina stă nemișcată, încercând să accepte. Tăcerea dura, și încerca și ea să pară mai calmă. Până când, vocea răzbătu tremurând:
Nu pot să cred El chiar a zis? De ce?
Nu suportam să trăiești în minciună. Tu ești cel mai bun om din viața mea! El mi-a spus clar că pe mine mă iubește și voia să-mi lase logodnicul. Este instabil, m-am speriat rămânând singură cu el!
Altă pauză. Un suspin greu.
Am înțeles. Și acum ce fac?
Nu știu, recunoscu Veronica sincer. Va veni și la tine, dar nu știu ce-ți va spune Ești acasă singură? Mă îngrijorează ce s-a întâmplat.
Irina nu răspunse repede, apoi:
Nu-ți face griji. Mulțumesc că ai spus adevărul.
Îmi pare rău că ai aflat așa. Chiar mă doare.
Mai bine adevărul amar, decât să trăiesc în iluzii, spuse Irina, vocea stabilizându-se.
Au vorbit puțin, apoi Veronica a închis. Camera a devenit iar tăcută. S-a așezat la fereastră, fruntea lipită de geam, privirea urmărind fulgii care dansau în lumina portocalie. Undeva pe străzile viscolite ale Chișinăului, doi oameni încercau să-și dezlege inima; Veronica spera doar ca adevărul, oricât de amar, să aducă liniște.
*
Irina stătea la bucătărie, gesticulând absent marginea ceștii de ceai uitate. Gândurile îi alergau imaginea lui Vlad, prima întâlnire, gesturile mici, grija subtilă, zâmbetul acela stângaci totul părea o iluzie destrămată. Niciodată nu m-a iubit. Era ca și cum lumea pe care o clădise cu răbdare se prăbușea în bucăți.
Zvonul soneriei o smulse din gânduri. Turna a doua cană de ceai, dar mâna îi tremura. Se ridică, privi prin vizor. Vlad. Ezită, apoi deschise. El, ud, palid, cu chipul scufundat de nesomn, privirea pierdută și totuși plină de hotărâre.
Irina, vreu să-ți spun totul. Eu n-am putut niciodată
Mi-a spus deja Veronica, îl întrerupse. Nu cred că mai ai ce să adaugi.
El rămase în șoc, pierzându-și suflul, mâna ridicată că pentru o îmbrățișare care nu mai avea sens.
Deci totuși a sunat Speram să apuc să-ți povestesc eu, să-ți spun direct.
Irina și-a încrucișat brațele peste piept, vocea controlat-dezlânată.
De ce ai venit? Să mă faci să mă simt o unealtă? Să-ți ceri scuze pentru minciuni?
Nu. Am venit să-mi cer iertare, pentru tot. Știu că nu pot repara, dar nu puteam pleca fără să spun.
Irina îl privea nici furie, nici ură, doar o răceală tăioasă.
Puteai să-mi spui adevărul de la început. Dar te-ai dus la Veronica, să cerșești un sfârșit cu fericire pentru tine. Și spui că-ți pare rău?
Mi-am dat seama că era ultima mea șansă. Că o pierd pe Nica Nu m-am gândit la consecințe.
Scoase cutiuța, aceeași mâinile strânse pe margini, ca-ntr-o ultimă încercare. Deschise capacul, așeză cutia pe masă, nici măcar cerându-se iertat doar din priviri.
Ia-l. E semn că-mi pare rău.
Ea privi inelul o verighetă modestă, cu o piatră mică, lucind străin pe masa cu ceai rece.
Lasă-ți-l, spuse ea calm. Nu am nevoie.
El îl strânse, din nou la piept, abătut.
Irina, te rog Știu că am greșit. Dar vreau o șansă, să începem corect.
Ea clătină din cap, vocea tăioasă dar calmă.
E prea târziu. Poți încerca să reconstruiești doar cu cei în care mai crezi. Eu nu mai cred în nicio promisiune de-ale tale. Ai distrus tot ce era adevărat. Chiar dacă regreți, nu mai are niciun rost.
Respiră adânc, întărită de liniștea aceea, de noua ei hotărâre.
Am nevoie de timp. Și distanță. Nu vreau să te mai văd, să te aud, să-mi explici nimic. Să nu mă cauți.
El aproba, resemnat. Încearcă să spună ceva, dar ea îl tăie din priviri. O nouă bătaie la ușă. Irina văzu pe vizor: Alexandru, logodnicul Veronicăi, sobru, stăpânit, dar cu o tensiune abia ascunsă. Deschise. El intră, privirea tăioasă asupra lui Vlad.
Știu ce-ai făcut. Știu cât ai rănit pe toate. Nici să nu încerci să te scuzi. Ai spus destule.
Iartă-mă, scuză-mă nu mai contează, Vlad căzu în spate, speriat.
Lasă, nu e treaba ta, Irina, tăie Alexandru scurt. Primesc doar ce merită.
Vlad pipăia zidul cu spatele, panicat, dar păstra demnitatea cu greu. Alexandru făcu un pas, și cu un singur croșeu îi însângeră buza.
Ăsta e doar începutul. Mai încerci să te apropii de Veronica sau Irina, nu mai răspund de mine. Clar?
Vlad ieși, demn, dar zdrobit. Afară, zăpada îi înghiți pașii, sângele nu reușind să încălzească frigul de la interior.
Irina încerca să se adune, lacrimi înghițite în tăcere.
Îmi pare rău, simți că trebuie să intervin așa, zise Alexandru. Doar așa pricep unii.
Probabil că ai dreptate. Mulțumesc.
Veronica vrea să vină, era chiar îngrijorată. Am rugat-o să mă lase pe mine
E norocoasă să te aibă, zâmbi Irina sincer.
Apoi, singură, Irina își înfundă fața în palme. S-a sfârșit. O eliberare amară. Știa că va fi greu, dar știa și că nu este singură pe lume și că merită ceva adevărat.
*
Vlad hoinărea pe străzi, fără să simtă frigul. O durere mută îi ocupa sufletul. Două femei pierdute una pentru totdeauna, cealaltă de mult Trecutul era prăbușit, și el plătea acum prețul.
A doua zi, a mers la serviciu cu buza spartă și ochiul vânăt. Nimeni nu a îndrăznit să-i întrebe nimic. După o săptămână și-a cerut transferul la Bălți omul nu mai aveai ce căuta în Chișinău. Înainte de plecare, a dus inelul la un bijutier; i-a returnat leii moldovenești fără întrebări.
Toți banii i-a depus Irinei pe card, cu un singur mesaj: Iartă-mă. Îți aparțin de drept.
În ziua plecării, aștepta taxiul privind blocul în care trăise, iubise și greșise. Am stricat totul, murmură stingher. Urmau kilometri de drum, o viață nouă și recunoștința amară a propriei decăderi.
*
Într-o cafenea cochetă, Irina stătea la masă cu Veronica și Alexandru. Ceștile cu ciocolată caldă abureau lin, mirosul dulce amintind de copilărie. Zâmbeau, discutau planuri. Veronica vorbea despre nunta ei, își povestea visele, dar ochii Irinei începeau, încet, să reînvețe să strălucească.
Alexandru, calm și protector, completează liniștitor.
Nu mai am nicio supărare pe Vlad, spuse Irina privind fulgii de la fereastră. Doar îmi pare rău că s-a terminat așa.
Nu ai de ce să-ți pară rău, îi răspunse Veronica, cu căldură autentică. Meriți să fii iubită așa cum ești.
Irina zâmbi sincer:
Da. Și am să găsesc asta.
Era o liniște caldă, promisiunea unui început. Zăpada acoperea urmele trecutului, iar viitorul avea să curgă, încet, dar sigur, mai departe, încât în sufletele lor răsărea, cu fiecare clipă, speranța.
