În vara aceasta am fost la o clinică de post terapeutic pentru detoxifierea organismului. Într-una din zile, am ieșit la soare, iar alături de mine, pe șezlong, stătea o tânără superbă, cu aspect de model.

Vara trecută am fost la o clinică de detoxifiere prin post, să-mi curăț puțintel organismul, că doar nu strică. Într-una din zile, am ieșit să mă bronzez și, lângă mine, pe un șezlong stătea o fată tare frumoasă, ca scoasă din reviste. Ne-am împrietenit repede și am început să discutăm despre tot soiul de chestii, inclusiv despre motivele pentru care țineam post.

Eu trebuie să scap de 400 de grame, mi-a zis ea, foarte serioasă. Am râs, sigură că glumește. Da deloc.

De un an mă chinui, Simona… mi-e și frică să mă așez! Prietenul meu a zis că, dacă nu slăbesc, mă lasă… Uite aici! și-a strâns pielea de pe burtă într-o mănunchi rușine să mă mai așez.

Mult timp m-am holbat la ea, șocată. De atunci am botezat-o: Irina 400 de grame.

Probabil, după standardele prietenului ei, una ca mine e demnă să fie aruncată de pe stâncă, ca-n Sparta, unde doar slabii au drept de existență, și nici urmă de rumeguși pufoși pe lângă ei.

Zilele trecute am ajuns într-o gașcă mare de oameni, motiv de sărbătoare la un restaurant din Chișinău. Lângă noi, o doamnă dichisită stătea pe scaun, picioarele peste unul, ciorapii de nylon sclipeau, pantoful pe jumătate dat jos, degetele încordate, ținea paharul cu apă ca o actriță și atrăgea privirile bărbaților ca mierea muștele.

La un moment dat sosește soțul ei, face turul bărbaților să-i salute, iar către ea trântește, printre dinți: Acoperă-te, ai ieșit cu pulpele la vedere!.

S-a înroșit, a cerut o pătură de la chelner, deși era lângă șemineu, s-a ascuns sub ea și toată seara a șezut precum un vrăbioi năpădit de ploaie.

După, m-a apucat curiozitatea să citesc biografiile marilor clasici, poate găsesc vreun secret de succes, să-l aplic si eu. Dar m-am lăsat repede păgubașă greu să împaci omul de carne și oase, plin de slăbiciuni, cu geniul de pe hârtie.

M-am oprit la Tolstoi. Sunt îndrăgostită de Anna Karenina ca roman, dar nu pot să trec peste niște detalii din biografia lui Lev. Pe lângă obsesia lui pentru moarte… când soția lui, Sofia, după al cincilea copil (fiica Maria), era epuizată și bolnavă, doctorii i-au interzis alte nașteri, el a zis: Ei… și la ce-mi mai folosește atunci?.

Sofia a mai născut încă 13 copii…

Deschid Instagramul. Plin de păpuși-bărbi în variantă locală: fetele din Chișinău și București, zi de zi, la sală, la solar, împachetări în nămol, spa, tot tacâmul. Frumusețea se construiește cu muncă multă și bani, nu glumă! Au job serios: profesionista în a fi frumoasă.

Nu am nimic cu ele, admir orice muncă, dar simt că s-a făcut o confuzie cronică. Fetele noastre vor să fie frumoase ca să fie iubite. Să fie observate, alese.

Li s-a spus: Frumos înseamnă slabă ca un fir de iarbă, sprâncene subțiri, buze umflate, fund ca o piersică. Au dat din cap și s-au pus pe transformări. Acum, băieții nu au decât să aleagă dintre… mulți copy-paste-uri.

Odată cu soțul la piața de grădinărit, eu mă plimbam printre figurine: pitici cu căciuli roșii de zici că-s bureți, lămpi, iepurași, rățuște, tot ce vrei. Lângă mine, doi bărbați alegeau cel mai frumos pitic.

Unul îl studia tacticos pe fiecare, îl ridica, îl învârtea, celălalt a izbucnit râzând:

Hai, frate, hotărăște-te mai repede! Și aseară la fete te uitai cu aceeași figură concentrată…

No, asta e umor moldovenesc curat!

Fetelor, Irina 400 grame, Svetlana Acoperă-pulpele, Sofia 13 copii… cum de-ați ajuns să nu vă iubiți, să nu vă prețuiți? De ce luați iubirea drept acceptare de marfă? Cine v-a băgat în cap că fericirea vine doar cu corp și chip perfecte?

Am o tonă de exemple să vă demonstrez că dragostea n-are nicio treabă cu aspectul. O prietenă de-a mea l-a cunoscut pe soț la spital, la nefrologie albă, palidă, în halat și cu punga de urină atârnând șic sub cămașă. Și omul a rămas fermecat.

Ați văzut-o pe Frida Kahlo? Cum e cu sprâncenele ei? Și tot a avut parte de iubire cât pentru o viață.

Acum câțiva ani, după o extracție nereușită de molar de minte, mă chinuiam acasă cu fața umflată, sângeram și nu puteam deschide gura. Soțul mă hrănea cu kefir la linguriță, să nu pic sub masă. Mi-am văzut reflexia obraz ca o pernă, mustăți de lactat, ochi mici de la durere… am început să plâng, m-am speriat de mine.

Atunci el mi-a zis: Ești cea mai frumoasă femeie din lume, auzi? Și acum! Ieși cu mine? Vrei să fii soția mea?.

După ce mi-am revenit, am avut restaurant, inel, baloane la tavan, flori, aplauze, toasturi… Dar propunerea de atunci, pe jumătate moartă, a fost cea mai sinceră. L-am crezut! Că frumusețea nu e de la suprafață, iar dragostea nu are legătură cu perfecțiunea.

Imperfecțiunile ne fac vii, unici. Pentru astea suntem iubiți că fiecare are nebunia și farmecul lui!

Că, de fapt, perfecțiunea nici nu există, sau există pentru fiecare altfel.

Acum am decis să-mi pun aparat dentar, nu-s aliniați dinții. Soțul, calm:

Iubesc zâmbetul tău așa cum e. Fă ce vrei tu, dar n-ai de ce să te chinui pentru altcineva.

După primul copil, aveam vreo 118 kile. Soțul mă umplea cu complimente, de credeam că nu mai am motiv să slăbesc. Am dat jos când am vrut eu, nu când mi-a spus cineva!

Am revăzut poze cu mine, rotunjoară pe canapea, cu bebe în brațe: De ce nu mi-ai spus să slăbesc, eram ca o colivie de cozonac…?

Pentru mine ai fost o plăcințică numai bună, slăbești când și dacă vrei tu!

Acum vreo cinci ani, m-a bătut psoriazisul, plină de pete ca niște amibe, și totuși am plecat la mare. Pe plajă nu m-am expus, rușinată. Soțul, mirat: Da ce-i așa grav?…, și mi-am dat seama că el nici nu le vede, pentru el tot frumoasă sunt.

Nu-mi fac reclamă la bărbat, ci la relație. Dacă partenerul vrea să arăți cum vrea el, nu te iubește, vrea să te domine. Tu ești mereu mărul frumos, iar el vede doar găuri? El nu vrea măr, vrea putere.

Poți merge după el de frică. Dar gândește puțin: ce pierzi? Un tiran, pentru care nu ești decât un pitic de grădină cu pălărie de burete?

Toți bărbații vor să simtă că au ultimul cuvânt, dar să-și câștige autoritatea prin respect, nu frică. Iar supunerea ta să fie alegerea ta, nu obligație.

Alege-l pe cel după care vrei să mergi, care te ține de mână și te duce, cu drag, la capătul lumii și ai încredere, că și el a trebuit să merite dreptul să te conducă.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

seventeen − eleven =

În vara aceasta am fost la o clinică de post terapeutic pentru detoxifierea organismului. Într-una din zile, am ieșit la soare, iar alături de mine, pe șezlong, stătea o tânără superbă, cu aspect de model.
TOȚI O JUDECAM PE EA Mila stătea în biserică și plângea. De vreo cincisprezece minute. Pentru mine era de necrezut. „Ce caută aici femeia asta, arogantă și aranjată?” – mă gândeam. Pe ea chiar nu mă așteptam s-o văd aici. Nu o cunoșteam personal pe Mila, dar o vedeam mereu. Locuim în același bloc și ne plimbăm în același parc. Eu – cu cei patru copii ai mei, ea – cu trei câini. Toți o judecam mereu. Noi – adică eu, alte mame cu copii, bătrânele de pe bancă, vecinii și, cred, chiar și trecătorii. Mila era foarte frumoasă, mereu îmbrăcată la modă și părea ușuratică și sigură pe sine. – Iar și-a găsit alt bărbat! – bombănea în urma ei tanti Nina, pe banca de la scară. – Deja al treilea… – făcea cu ochiul prietena ei, tanti Șura, privind cu invidie cum Mila urcă în mașina ei scumpă cu ultimul iubit. Fiul lui tanti Șura, Vasile, are 45 de ani și nici măcar pe o Dacie veche n-a strâns bani. – Mai bine ar face și ea copii, că timpul trece, – completa moș Toader, veșnicul nostru adversar. Dar când era vorba să o critice pe Mila, erau cu toții de aceeași părere. Mai târziu, toate bârfeau cu plăcere că și ultimul iubit al Milei a dispărut. Și trăgeau concluzia: „Iată ce pățește o femeie ușoară! Și-acasă la ea sigur miroase a câini.” Dar cel mai mult nu o suportau mamele cu copii. Pe când noi alergam, storcite de puteri, după micuții noștri printre leagăne, tobogane și tufișuri, Mila defila elegant cu „potăile” ei și se uita parcă zeflemitor la noi. Parcă spunea: „Ați făcut copii, vedeți cum e. Eu trăiesc pentru mine. Voi numărați dacă vă ajung banii de ghetuțe.” – Se vede clar: nu vrea copii, îi place viața ușoară, – zicea prietena mea Natașa, mamă de trei băieți. – Bogătașii cu nebuniile lor – căței, pisici, hamsteri, – dădea din cap Lenuța, gravidă cu gemeni, încercând să-și prindă fata din copac. – Eh, e egoistă, vrea să trăiască doar pentru ea, iar eu n-am mai văzut marea de șapte ani, – ofta Marina, mamă de cinci copii. – Exact aşa, – aprobam și eu, dând din cap la fiecare vorbă de pe bancă, și alergam să-mi ridic fata care plângea cu genunchii juliți. – Mai bine ar face un copil decât o haită de câini, – a zis odată tare o bătrânică cu nepotul de mână. – Nu-i treaba dumneavoastră! – s-a întors Mila, tăios. Voia să mai spună ceva, dar a tăcut și și-a dus câinii mai departe. – Ce nesimțită! – a strigat bătrâna după ea. …Am privit-o câteva secunde pe Mila care plângea și am ieșit din biserică. – Așteptați, domnișoară! – am auzit deodată în spate. – Stați, vă rog. Mila venea după mine, pe aleea bisericii. – Sunteți dumneavoastră cea care vă plimbați mereu cu patru fete? – Eu… Iar dumneavoastră cu trei câini. – Da. Dar… pot să vorbesc cu dumneavoastră?.. Știți, mereu vă privesc pe dumneavoastră cu fetițele, pe celelalte mame… și vă admir… – a spus și s-a înroșit. – Dumneavoastră?! – am fost eu surprinsă. Era să-i spun: „Păi nu sunteți dumneavoastră egoista, femeia fără copii?” Și mi-am amintit de privirile ei „pișcăcioase” spre noi… Așa ne-am cunoscut. Ne-am așezat pe o bancă, Mila a povestit mult și a plâns. I se vedea că are nevoie să se deschidă cuiva… …Mila a crescut într-o familie bună și unită. Totdeauna și-a dorit mulți copii. S-a măritat din dragoste. Dar după două sarcini oprite și diagnosticul medicilor de infertilitate, soțul, pe care îl iubea, a dispărut rapid. Din același motiv a plecat și al doilea. Dar Mila s-a tratat mult timp. Și era cât pe ce să moară de sarcină extrauterină. Apoi a apărut al treilea „iubit”. Și iar sarcină extrauterină… Acesta însă a fugit doar auzind de un posibil copil. Îi plăcea mașina Milei, salariul mare, dar copil nu voia în ruptul capului. – Aș fi dat tot să am un copil al meu! – Eu credeam că iubiți câinii, – am zis eu, fără să-mi dau seama. – Da, îi iubesc, – a zâmbit Mila. – Dar asta nu înseamnă că nu iubesc copiii. Ca să nu se simtă singură, a luat un câine, pe Țepu. Apoi a primit în grijă pe Maik, iar Feni a găsit-o pe stradă, iarna, pui. „Mai bine ar face un copil decât o haită de câini” – mi-am amintit bătrânica. „Ce, nu știe că ceasul biologic ticăie?” – îi șoptea moș Toader. Ceasul ticăia… Mila avea patruzeci și unu de ani, chiar dacă arăta cel mult treizeci. A decis să adopte un copil. Nu a contat vârsta. S-a atașat imediat de un băiețel de șase ani, Nicu. De fapt, el i-a plăcut întâi ei: „Vrei să fii mămica mea?” „Da!” – a răspuns ea. „Egoistă, nu vrea să se complice”, oftează Marina. Dar nu i-au dat băiatul. Mama biologică, bolnavă psihic, nu avea încă decăzut din drepturile părintești. – Pentru mine a fost un șoc, – povestea Mila. – Nu înțelegeam de ce… Copilul suferă, are nevoie de familie, dar nimeni nu poate face nimic… Apoi a apărut Lena, de patru ani. O fată pe care deja două familii o luaseră și o returnaseră. Era prea vioaie. Cineva spunea că la ultima „returnare”, Lena se tăvălea pe podea, agățându-se de fusta „mamei” și strigând: „Nu mă lăsa, mămico! Promit că o să fiu cuminte!” Când Mila a întâlnit-o, Lena a întrebat direct: „Și pe mine o să mă dai înapoi?” „Nu te voi da!” – a răspuns, abia înghițindu-și lacrimile. Dar și cu adopția Lenei au apărut probleme birocratice. Mila nici nu a mai povestit detalii. „Dar ea e fetița mea și o să lupt pentru ea!” În ziua aceea, Mila a intrat prima oară în biserică. „N-am avut unde să mai mă duc!” – a zis. A venit părintele; Mila a vorbit mult cu el și a notat niște lucruri. – Totul va fi bine! Cu Dumnezeu înainte! – i-am auzit vorbele. Mila zâmbea… Am mers acasă împreună. – Probabil credeți că sunt plină de ifose și mândrie, – a zis Mila. – Dar, sincer, sunt doar foarte obosită să tot explic tuturor, și am auzit atâtea… Am tăcut. Mila m-a invitat pe la ea cu fetele – să ne jucăm cu câinii. Am zis că vin. Și o să vin. Dar mai încolo… Deocamdată, mă simt tare vinovată. Și nu mă pot opri să mă întreb: „De unde atâta răutate în noi? De ce judecăm atât de ușor și de greșit?” Și-mi doresc enorm ca Mila, femeia asta uimitoare, pe care toți am judecat-o, să aibă parte de fericire. Să o strângă Lenuca în brațe și să îi spună: „Mămico!”, știind că nu va mai fi abandonată niciodată. Să alerge în jurul lor cei trei căței minunați – Țepu, Maik și Feni… Și, cine știe, poate se va întâmpla o minune și Mila va avea și un soț bun, iar pentru Lena va apărea un frățior sau o surioară. Căci așa se mai întâmplă în viață, nu-i așa? Și nimeni să nu mai spună vreodată un cuvânt rău despre ele… EA PE CARE O JUDECAM MEREU: povestea Milei și a luptei sale pentru dragoste, copii și fericire în fața prejudecății din cartierul nostru