Fragmente de prietenie
Irina venise acasă după o zi ciudată, în care toate lucrurile păreau să curgă anapoda, ca într-o poveste auzită la radio, între reclame la detergenți și știri despre scumpiri. Ușa garsonierei de la etajul patru dintr-un cartier vechi din Chișinău s-a deschis greu, ca și cum apartamentul însuși încerca să o protejeze de aerul greu de afară. Descălțatul era un ritual pe care îl făcea aproape fără să-și dea seama, bocancii cenușii lăsând urme umede pe parchetul uzat. Mirosul de ceai uitat pe masă plutea încă dinspre bucătărie, amestecat cu vocea joasă a unui prezentator de la Moldova 1, venit dinspre cutia cu imagini mișcătoare, televizorul care nu tăcea niciodată.
Irina a rămas pe un moment suspendată în hol, ca un nor de praf prins între două raze de soare. Respirația i se adâncea lent, în pieptul ei ceva clocotea ca într-o oală de sarmale lăsată prea mult pe foc. Nu voia încă să pășească spre tihna propriei bucătării, de parcă era nevoie să-și pună o mască nouă, ca să intre în lumea de-acasă.
Pe masa din bucătărie, Petru, soțul ei omul cu privirea blândă, cu o șuviță rebelă ce-i cădea mereu peste sprânceană mesteca încet în ciorba de legume aburindă. O făcea fără chef, frunzărind privirea între lingură și știrile despre autorizații și pensii. Când Irina a pășit în încăpere, el a ridicat capul, mustăcind a grijă.
Te-ai întors devreme azi, Iri E totul în regulă? i-a străbătut vocea ca o adiere de martie, cu încă puțin îngheț pe margini.
Femeia s-a așezat încet, cu mișcări stranii, parcă ar fi fost umbra propriei umbre. Sufletul îi stătea adunat în jurul coastelor, ca și cum ar fi încercat să nu-l piardă printre suspine. Petru a lăsat lingura într-o parte. Ochii lui, dincolo de oboseală, fumegau a atenție.
Nu… nu-i bine deloc, Petru. glasul Irinei era răgușit, ca după un vis din care n-a mai putut ieși. Am fost la Dorina. Noi cred că nu mai suntem prietene.
Petru s-a încruntat, luând timp ca să cuprindă tăcerea femeii. Își plimba vârful degetului pe marginea farfuriei, ca și cum ar fi încercat să caute sensul printre firicele de pătrunjel.
Dar ce s-a întâmplat? murmură el, blând, ca o întrebare rostită pe nevăzute.
Irina a tras aer rece, aproape fără nicio speranță. A vorbit încet, ca într-o poveste spusă la gura sobei, cu ochii ațintiți în tencuiala scorojită de lângă geam:
Din cauza lui Vasile, bărbatul ei a înșelat-o pe Dorina. Dar nu la el și-a vărsat mânia, ci pe biata fată cu care a fost. A făcut-o cu ou și cu oțet, a acuzat-o că știa că el e însurat, că a profitat. Am încercat s-o liniștesc, i-am spus că vina nu-i la fată, ci la soț, dar pe mine m-a acuzat că-i țin partea, că sunt de partea trădătoarei.
Vorbele Irinei atârnau grele, ca parfumurile ieftine peste hainele de la second-hand. Petru și-a înclinat capul, scoțând un sunet abia auzit.
Și fata aia… chiar știa că Vasile e însurat? l-a măcinat curiozitatea, ca atunci când miroase ploaia galbenă de toamnă pe Bulevardul Ștefan cel Mare.
Irina a gesticulat abrupt, ca la piețele de sâmbătă, când nimic nu merge bine.
Nici vorbă! Vasile îi spusese că-i divorțat, nici la buletin nu s-a uitat fata. Eu i-am explicat Dorinei: nu poți da vina pe cineva pentru ce-a mințit altul. Ea a început să țipe, să arunce cuvinte otrăvite mi-a zis că apăr așa fel de femei fiindcă nici eu nu-s ușă de biserică.
Petru își ținea acum capul în palme, cu privirea înfiptă în frumusețea sărăcăcioasă a farfuriei. Simțea cum încăperea se răcește, chiar dacă aburul supei abia de mai reușea să se ridice spre tavan.
Și ce-ai făcut, Iri?
Irina a zâmbit strâmb, schimonosit, ca și cum la colțul gurii i-ar fi rămas un fir de amintire amară.
Mai rău a ieșit. Dorina a început să-i spună tuturor din gașca noastră că eu apăr prea cu foc fata aceea, că sigur și eu am ceva pe suflet. Auzi la ea! Mă privește toată lumea de parcă aș ascunde ceva rușinos Când, de fapt, tot ce-am vrut a fost s-o ajut! Dar în loc să găsească putere, a preferat să mă facă țap ispășitor. Acum lumea mă ocolește, nu mă mai salută prin magazin se uită cu coada ochiului la mine, șușotește.
Tăcerea s-a făcut atât de adâncă încât, pentru o clipă, chiar și televizorul a părut să-și piardă vocea. Irina și-a făcut de lucru cu marginea feței de masă, ca să nu accepte prea multă liniște. Petru s-a ridicat și a venit s-o liniștească, brațele lui alunecând pe umerii Irinei asemeni unei plapume bune, vechi de la bunica.
Tu știi, Iri, adevărul e de partea ta, a spus el cu blândețe.
Știu dar e ca și cum adevărul ăsta nu mă mai încălzește. Atâția ani de prietenie, iar acum totul s-a risipit, din prostie, din minciuni Doare, Petru. Doare tare.
****************
Următoarele zile, Irina aproape că nu ieșea din casă. Fiecare clipă în care-și imagina că va urmări priviri ciudate pe scară sau la alimentara de după colț îi stârnea fiori de neliniște. Blocul, cu zgomotele și mirosurile lui de varză acră și detergent, îi devenea o colivie. Ca să își alunge gândurile, Irina muta cărți, spăla geamuri, încerca rețete noi de borș. Dar gândul la Dorina și la lumea care o judecă nu-i dădea pace. Fantomele vechii prietenii bântuiau camera la fiecare apus, pe când lumina de la geam făcea umbre pe covorul de lână.
Uneori, visa să plece undeva departe, la un sat cu nume necunoscut prin nordul Moldovei, sau chiar spre Brașov, să nu știe nimeni cine e. Să respire liber, să uite de ochii care judecă și de zvonurile ce se înmulțeau ca plopii sub fereastră. Imaginația ei zbura noaptea cu trenul peste Nistru, printre dealuri de viță, peste livezi cu nuci, acolo unde nu știe nimeni cine-a fost sau ce s-a întâmplat.
Seara, într-un colț de bucătărie luminată cald de becul de sub hota veche, Irina și Petru își turnau ceai din ceașca preferată, cu model verde, moștenită de la o mătușă din Soroca. Zăpada de afară se amesteca cu lumina felinarelor, iar în bucătărie mirosea a chifle și lavandă uscată. Petru a rupt tăcerea, vocea lui aproape visătoare, ca vântul peste câmpie:
Poate ar fi bine să ne mutăm, Irina. Poate doar dincolo de Buiucani sau la Botanica. O schimbare de loc poate ne-ar ajuta să respirăm.
Irina și-a ridicat ochii mari, de parcă era chemată la altă viață. O bătea gândul, printre temeri, între nostalgie și curiozitate: ce-ar însemna să lase tot și să o ia de la început? Dar simțea, în visul acela straniu, că anume mutarea ar putea să o mântuiască.
Crezi că va fi mai ușor? glasul ei a tremurat, ca atunci când vântul clatină perdeaua la miezul nopții.
Sigur că va fi, îi răspunse Petru, fără a încerca s-o împingă. E nevoie de un alt aer, draga mea. Aici colcăie prea multe amintiri și vorbe grele. N-ai cum să te vindeci atâta timp cât le vezi pe toate, zi de zi.
Irina își vedea trecutul ca pe niște haine prea mici, rămase prin dulap. Dacă s-ar fi desprins de ele și-ar fi putut începe iarăși fără priviri câș.
Bine, a rostit ea, din ce în ce mai hotărâtă. Hai să încercăm.
Petru i-a zâmbit, reținând în ochii lui promisiunea unui drum nou, chiar dacă printre nămeți sau trotuare nebunești. Începem să căutăm atunci poate găsim ceva cu multe copaci, să simți că ai unde respira.
Aventura mutării s-a prelungit ca un drum pe sub ploaie. Zeci de anunțuri la “Locuințe de închiriat”, canapele și geamuri privite cu ochii de proprietar temporar. De multe ori, pozele de pe site-uri nu aveau nicio legătură cu realitatea. Unor cartiere le lipsea aerul, altora liniștea sau, cine știe, un sunet special de ciocănit pe acoperiș. Dar nu s-au grăbit. Trebuia să găsească acel loc în care să nu mai simtă trecutul apăsător, ci doar o viață nouă, ca un pahar cu apă rece într-o zi de arșiță.
În răgazurile dintre căutări, Irina se gândea la Dorina. Nu mai simțea furia de la început, ci tristețea unei frunze care nu știe dacă să pice sau să mai stea puțin, agățată la ram. Își amintea vara trecută, când râdeau pe o bancă lângă Prut, povestind și făcând planuri toate acele clipe păreau acum ilogice, ca niște scene dintr-un alt vis. S-a întrebat dacă n-ar trebui să îi scrie Dorinei o scrisoare sau s-o cheme la o cafea, să vorbească din nou. Dar în adâncul minții știa: unele drumuri sunt făcute să se termine într-o fundătură.
După aproximativ o lună, într-o dimineață cu miros de cafea proaspătă și coji de portocale, au găsit apartamentul potrivit, undeva la marginea grădinii botanice. Camera avea geamuri largi spre răsărit; diminețile pătrundeau lumina ca o promisiune nouă. Proprietarul părea om de omenie, a cerut doar un avans modest (3000 de lei moldovenești) și zâmbet amar, vorbind de ordinea și liniștea locului.
Mutarea s-a făcut în valuri ciudate, cu cutii, coșuri de răchită și genți de voiaj vechi, ca într-o piesă de Caragiale. Într-o seară, după ce totul părea în ordine, cu mobila cât de cât aranjată, Irina a rămas nemișcată în mijlocul camerei, privind copacii din curte. Sufletul îi părea pentru prima dată mai ușor de parcă, printr-un capriciu al visului, trecutul fusese lăsat la vechea adresă.
**********************
Cu câteva zile înainte de plecarea definitivă, Irina a făcut un gest straniu, ca o ultimă încercare de a da sens haosului. I-a scris lui Vasile, soțul Dorinei: Hai să ne vedem la o cafea. S-au întâlnit într-un local de la marginea orașului, unde nimeni nu s-ar fi gândit să caute vreo confesiune. Vasile era agitat, ca un motan prins sub ploaie.
Salut… să fiu sincer, nu mă așteptam să vrei să vorbim, a rostit el, stând la masă ca și cum ar fi fost judecat sub privirile vechilor scriitori moldoveni din tablourile de pe pereți.
Irina avea vorbele pregătite, dar le rostogolea parcă într-o limbă necunoscută.
Știu că vrei să divorțezi de Dorina. Știu că ea vrea să ți se arunce toată vina doar ție. Dar și ea are greșelile ei. Ți-a zis ceva de stagiul de la București?.. Și-a așezat o mapă albastră pe masă, în care puse niște fotografii, niște copii de emailuri, nimic ieșit din comun, dar destul cât să tulbure impresia de soție perfectă.
Vasile a răsuflat adânc, a deschis plicul cu gesturi greoaie. Pe chipul lui nu s-a citit decât panică tăcută.
Mulțumesc, Irina… Nu mă așteptam la asta.
Obosisem de minciuni. Fiecare să-și asume partea lui, a suspinat ea, privind afară cum ninge peste tramvaie.
Vasile a băgat încet plicul în buzunarul hainei. Poate o să folosesc asta la proces, sau poate nu. Dar îți mulțumesc că mi-ai dat ocazia să fiu și eu ascultat.
Irina nu a mai adăugat nimic. Și-a băut ceaiul rece și a ieșit printre fulgii mari, cu pași măsurați, ca într-o nouă viață, unde deciziile se iau în tăcere, sub apropierea unui vis straniu.
********************
După acea întâlnire, Irina a simțit pentru prima dată că un fir nevăzut s-a rupt. A șters de pe telefon numărul Dorinei, gest definitv, ca un clișeu de vis în care nu-ți mai găsești papucii preferați. S-a despărțit și de prieteniile virtuale, ca să nu mai primească nimic înapoi din același trecut. În noua locuință, Irina și Petru au inventat alte ritualuri, alți pași. Au atârnat fotografii noi, făcute după mutare, departe de tot ce însemna gașca veche.
A găsit ușor de lucru de acasă. Timpul a început să curgă altfel. Petru a găsit și el un post nou la o firmă mai mică aproape de Durlesti, cu colegi calmi și cu mai puține bârfe la cafea. Seara, le plăcea să se plimbe în jurul lacului sau să stea la o cafea la Chisinau Lake, ca niște studenți care visează la viață fără deadline-uri.
Casa s-a umplut de firesc. Când deschidea geamul, dimineața, simțea că poate respira fără să se teamă că cineva o judecă. Pajistea din față, mirosul de beton ud și de pâine proaspăt scoasă din cuptorul brutăriei maiaua erau mici detalii ce-i dădeau sentimentul de acasă, departe de trecut.
Într-o seară, când soarele se prelingea spre Apuseni și vântul aducea miros de gutui, Irina a zărit un mesaj de la o veche colegă, Lenuța.
Bună, Irina! Știi cum s-a terminat povestea cu Dorina? Am auzit ceva de la o vecină de-a ei…
Degetele i s-au încleștat pe telefon. S-a abținut multe luni să caute vești, dar acum curiozitatea a biruit firescul.
…Dorina a încercat să scoată cât mai mult din divorț. A angajat un avocat scump, a umblat cu martori, a pus presiune pe toți. Dar Vasile a venit cu dovada bomba, inclusiv conversațiile ei cu acel coleg de la București. Judecătorul i-a dat câștig de cauză lui Vasile. Ea a rămas doar cu Opelul ei vechi, tot restul casă, afacerea de la Piața Centrală a rămas la el.
Irina a lăsat telefonul, privind lung la aburii de ceai. În piept îi plutea nu bucurie răzbunătoare, ci poate o pace amară: adevărul a ieșit la suprafață, ca o picătură de ploaie pe o frunză uscată.
La ce te gândești, Iri? Petru a apărut în ușă, cu o cutie de biscuiți cumpărată la Mega Image-ul recent deschis.
La nimic doar că e bine să știi că dreptatea tot se vede, într-un fel sau altul, a răspuns ea, atingându-i ușor mâna.
Seara a trecut liniștit, cu ceai, biscuiți și sunet de pași pe scara blocului. Petru a propus să iasă la plimbare în parcul cel nou, Irina a zâmbit, iar pașii lor au dus-o, ca într-un vis, prin străzi pe care nu-i cunoștea nimeni.
A doua zi a sunat-o pe Lenuța. Vocea prietenei era liniștită, fără pic de răutate.
Mulțumesc că mi-ai scris. Acum simt că pot să pun punct, i-a mărturisit Irina, privind prin geam la castanii bătrâni de pe trotuar.
Asta contează, draga mea. Să fii liniștită cu cine ești tu, i-a răspuns Lenuța cu blândețea unei veri moldovenești.
Irina a închis. O stare de ușurare nouă îi colinda sângele. Poate nu era fericire, ci doar o liniște ca mătasea, peste tot ceea ce a rămas în urmă. Cu Petru au împărțit un zâmbet, așa cum împarți o felie de cozonac la sărbători: nu contează ce-a fost, contează să-ți fie bine ACUM.
În noua lor casă, printre miresme de pâine caldă și sunet de pași ai vecinilor necunoscuți, Irina învăța să respire din nou. Trecutul rămânea undeva departe, ca o ploaie care nu a reușit să adape pământul. Aici, în acest spațiu în care nimeni nu-ți cunoștea trecutul, Irina învăța că poți să-ți reconstruiești viața, chiar și din ruine sau din fragmente ciudate ale unui vis pe care nu l-ai ales.
Și acesta era, poate, cel mai mare noroc moldovenesc.
