S-au rostogolit ca un bulgăre de zăpadă, iar soțul meu le-a aruncat din casa noastră.

Situația asta s-a întâmplat vara trecută, într-o vineri caniculară, când soțul meu, Radu, era plecat la serviciu. Eu și fiica mea, Dorina, ne-am pornit, voioase, spre Piața Centrală să facem niște cumpărături de weekend.

După tărăboiul obișnuit dintre tarabe, ne-am întors acasă încărcate cu plase roșii, castraveți, brânză de oi și, evident, tradiționalul borș acru.

Ajunse acasă, am început treburile gospodărești: Dorina trăgea setos cu mopul după pisica nostru, Miti, iar eu mă apucasem să toc legume pentru ciorbă.

Și cum îmi împărțeam eu viața între două cepe și trei râsete, aud dintr-o dată frâne de mașină scârțâind fix sub geam. Cine să fie? Rudele din Ungheni! Verișoara mea, Viorica, împreună cu soțul ei, Costel, și odrasla lor, Lenuța, de 15 ani.

I-am poftit în casă cu ceva verbal din categoria intrați, încercați să nu vă uitați prea atent la dezordinea din hol. Am pus rapid de-o masă, doar cu ce aveam la îndemână biscuiți de casă și niște dulceață de prune.

Când i-am întrebat ce-i cu vizita, am aflat: Viorica își serbase ziua de naștere ieri și le-a venit chef de drum spre Chișinău, așa, pe neașteptate. Normal, eu nu eram cu nimic pregătită, nici măcar cu fața de masă călcată!

Oaspeții s-au așezat comod în sufragerie, au aprins televizorul și s-au întins pe canapea ca și cum veniseră să facă maraton la telenovele.

Eu, zăpăcită, i-am sunat pe Radu, să-l anunț de invazie. Mi-a spus pe ton calm că putem scoate carnea de porc ce o țineam la păstrare pentru grătare, să facem niște frigărui. Zis și făcut: mă strecor iar în sufragerie, le explic că suntem pe stil improvizat, dar oricum punem de un festin cu frigărui.

Firește, speram să mă ajute vreunul Costel doar s-a văitat că-l doare mâna, iar Viorica oftează, cică e istovită după drum. Lenuța nici nu s-a sinchisit, parcă era teleportată direct în serial.

Așa că, eu și Dorina, ne-am pus pe tăiat carne, pe marinadă, pe tot ce vă șade bine unei gospodine. Între timp, rudele noastre testau canapeaua cu determinare.

Când a venit Radu, i-am povestit, fără patimă, tot ce se întâmplase. S-a uitat la mine lung și a bombănit; Unchiul Costel și ai lui au venit ca la pensiune, nu-s deloc de treabă! I-a chemat la masă, iar atmosfera a devenit brusc solemnă ca la parastas.

Masa a fost o comedie: Costel a înfulecat trei frigărui înainte să apuce ceilalți să-și pună muștar. Radu se uita acru peste bețe, eu băgam priviri lungi spre fiica mea, care schița un zâmbet amar.

Când s-a terminat festinul, am întrebat, cu voce blajină, dacă mă ajută cineva la vase. Răspunsul? Viorica avea manichiura proaspătă, iar Lenuța n-are voie să spele cu apă rece. Ce să mai, familie cu pretenții!

De parcă nu era de-ajuns, după cină anunță că e prea târziu să plece acasă și că, de fapt, trebuie să doarmă pe patul nostru matrimonial, fiindcă Costel are spatele sensibil și nu suportă saltele moi.

În acel moment, Radu n-a mai rezistat. A răbufnit, cu iz moldovenesc:
Ce credeți, că suntem pensiune pe strada principală?! Voi mâncați, vă uitați la televizor și așteptați cameră cu vedere la piață?! Luați-vă lucrurile și mergeți acasă!

Eu am rămas mască! Am încercat să-l calmez pe Radu, dar rudele… zbârnă! S-au ridicat, au tăbărât pe valize și, într-un minut, au dispărut cu tot cu televizorul pornit, direct în automobilul lor. Au dat un claxon lung, moldovenesc, și dus au fost!

Așa-i la noi: pe cât de calzi suntem, pe atât de repede se răcește ospitalitatea când dai peste musafiri care cred că-i mama lor la bucătărie!

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

2 × two =

S-au rostogolit ca un bulgăre de zăpadă, iar soțul meu le-a aruncat din casa noastră.
Destul cu lupta! Trei ani după moartea soțului, Ana Petrovna a dus un război cu liniștea din propria garsonieră. A luptat din răsputeri. Pornea televizorul atât de tare, că tremurau ceștile pe rafturi. Ore în șir vorbea la telefon cu rude îndepărtate, care nu mai știau cum să scape de conversație. Și mai făcea plăcinte! Ana Petrovna frământa aluatul cu atâta înverșunare, de parcă își descărca toată durerea, dorul și singurătatea neașteptată. Plăcintele fierbinți, aburinde, femeia le ducea vecinilor, doar pentru a auzi un cuvânt de mulțumire care să-i astupe deznădejdea și golul din suflet. – Anicuță, ți-ar prinde bine o pauză, – oftă vecina Maria Ivanovna primind a nu știu câta plăcintă cu mere, – ai grijă, că ți s-au umflat mâinile. *** Fiica Lenuța suna în fiecare zi. – Mamă, nu vii la noi pentru o săptămână? Nepoatele te duc dorul. Ai vedea ce se bucură! Și Ana Petrovna mergea. Dar în apartamentul gălăgios cu trei camere, unde se certau mereu pe telecomandă, mașina de spălat bubuia aproape tot timpul, iar copiii strigau, Ana Petrovna se simțea și mai singură. Era oaspete, un accesoriu în plus într-o lume bine rânduită, dar străină. O tăiau cu grijă, încercau să o distreze, dar toată atenția era ca o rochie stridentă pusă nepotrivit: și penibilă, și falsă. De fiecare dată, Ana Petrovna se întorcea acasă mai devreme decât promisese, unde o aștepta aceeași liniște, dar și sentimentul de vină și inutilitate. *** Totul s-a schimbat într-o zi. Ana Petrovna a simțit brusc că s-a săturat să lupte. S-a săturat de zgomot, de vorbele altora, de nevoia de a răspunde mereu. Într-o dimineață, nu a mai pornit televizorul. A stat în fotoliu lângă geam, cu genunchii strânși la piept, și s-a lăsat în liniște ca într-un hău. Deodată a auzit cum tic-tac-ul ceasului bunicii se strecura prin pereți. Cum pe afară croncănea o cioară. Cum trolea tramvaiul pe strada vecină. Și și-a auzit răsuflarea… Și, pentru prima oară după mult timp, n-a simțit frică. Din contră: s-a regăsit pe sine. Vie. Reală. Și-a simțit spatele de șaizeci de ani, durerea din șale, mâinile cu vene subțiri, și viața care, orice ar fi, curge aici și acum, în acel colț de liniște. *** De atunci, fiecare dimineață a ei începe cu un ritual. Încet, își pune halatul vechi dar comod, cu floricele, și merge la bucătărie. Aici, totul e la locul lui. O pânză de masă curată și decolorată. Lângă ea, zaharnița și ceasca – preferata, singura rămășiță din set. Pe perete – rafturi cu borcane de orez și condimente. Nimic în plus. Fără cutii cu mărunțișuri „pentru orice eventualitate”, nici scaune rupte înghesuite în vreun colț. De curând, Ana Petrovna a făcut o adevărată revoluție în apartament. A aruncat tot ce nu a folosit de cel puțin un an, tot ce era stricat sau ce nu-i mai bucură privirea. Și casa parcă a prins viață. Acum nu doar că se mișcă mai ușor, ci și respiră mai liber. …Ana Petrovna pune ibricul pe foc. Cât timp fierbe apa, scoate din frigider o lămâie și taie o felie subțire. Aroma de ceai proaspăt cu lămâie a devenit mirosul dimineții, mirosul liniștii. Radioul din bucătărie cântă în surdină o melodie veche. El e partenerul ei de discuție, care nu pune întrebări, nu cere răspunsuri. Cu ceaiul în mână, se apropie de fereastră. Dincolo de sticlă, lumea se trezește. Alergă un băiețel ciufulit spre școală. Pleacă vecina Maria Ivanovna, afișând fața ei mereu nemulțumită. Ana Petrovna surâde abia vizibil. Nu demult suferea și se întreba ce zic alții despre ea. Acum, nu-și mai bate capul. Pur și simplu, nu-i mai pasă. Poartă halatul vechi, cel drag, fără grija vizitelor-surpriză. Parchetul scârțâie, dar îi place: îi amintește de copilăria din casa bunicii. Nu-și vopsește părul, de mult albit, căci îi place nuanța: ca bruma de pe câmp… Libertatea de conveniențele și judecățile altora e triumful ei personal. *** După ce termină ceaiul, Ana Petrovna iese la balconul transformat în seră. Aici, pe rafturi, zeci de ghivece cu plante de apartament. Ana Petrovna ridică cu grijă unul dintre ele. – Ei, dragul meu, – șoptește mângâind frunza fragedă, – ai crescut puțin? Se ocupă de flori nu pentru fiica ce vine o dată pe lună cu bunătăți și întrebarea neliniștită: – Mamă, nu-ți lipsește nimic? Nici pentru vecinii obosiți demult de atenția ei cândva agasantă. Face asta doar pentru sufletul ei. Ana Petrovna inspiră lumea din jur cu toată ființa și simte că nu doar existe – chiar trăiește! De grija ei depind firavele plante verzi! Acest sentiment de utilitate, simplu și liniștitor, umple zilele cu bucurie și sens. Și nu numai. Ordinea în casă, udatul florilor, o seară cu poezii de Eminescu sau Grigore Vieru – din lucruri mici, dar esențiale, Ana Petrovna își clădește ritmul vieții, propria fericire. *** Sună telefonul. Pe ecran apare numele fiicei: „Lenuța”. – Alo, mamă, salut! Cum ești? – se aude vocea cunoscută, mereu preocupată. – Salut, scumpă. Sunt bine, – răspunde Ana Petrovna, calm, – nu mă doare nimic, dispoziția e bună. – Auzi, m-am gândit… nu vrei să te muți la noi? Pregătim camera, fetele ar fi fericite. Să nu fii singură acolo… Ana Petrovna privește spre flori, spre ceasul bunicii, spre ceșcuța preferată, și își imaginează apartamentul agitat al fiicei, agitația, ritmul străin. Înțelege brusc că nu vrea să se mute nicăieri. Sub nicio formă. – Măi dragă, îți mulțumesc că te gândești la mine, – spune blând, dar hotărât. – Dar nu sunt singură aici. Am ordine, am liniște, am ocupațiile mele. Aici sunt importantă. Pentru mine, știi? La capătul celălalt al firului e o pauză. Fiica aștepta lacrimi, consimțământ, orice – numai nu această liniște de demnitate. – Dacă ești sigură, mamă… – Sigură, Lenuța. Absolut. Ana Petrovna închide telefonul. În cameră revine liniștea. Dar acum, Ana Petrovna nu mai are nicio frică. Viața ei are rădăcini solide: casă primitoare, împăcare cu sine, libertatea față de părerea altora și bucuria simplă a lucrurilor de zi cu zi. Lumea ei nu e golită de sens, ci plină de o căldură adâncă, lină – căldura aceea care te face să vrei să trăiești…