Azi a venit la mine o tânără și mi-a zis: Sunt logodnica fiului dumneavoastră. Dar a dispărut acum două săptămâni.
Am deschis ușa și am văzut-o în fața mea, cu ochii înroșiți de plâns și palmele tremurânde. Purta un palton necălcat, părea atât de pierdută. Bună ziua eu sunt logodnica lui. Dar nu mai știe nimeni nimic de el. De două săptămâni nu mai răspunde, nu știe nimeni unde e.
Am rămas pe loc, șocată. Logodnică? Vlad, fiul meu, nu mi-a spus niciodată că ar avea pe cineva, darămite să fie logodit. Nici n-a pomenit măcar că ar fi îndrăgostit. Și mai ales, nu avea cum să dispară l-am văzut acum o săptămână. Mi-a cărat pungile de la piață, am băut ceai împreună și mi-a spus că are mult de lucru. Mereu același lucru: muncă.
Am invitat-o înăuntru. S-a așezat sfioasă pe marginea fotoliului, și a scos din geantă o fotografie. Ea și Vlad, cu zâmbet larg, ținându-se de mână pe malul lacului Valea Morilor. Asta era în august. Atunci mi-a cerut mâna, a șoptit. De atunci am planificat totul împreună. Am închiriat un apartament, urma să începem amândoi o slujbă nouă în Chișinău. Trebuia să plecăm peste o săptămână.
O priveam tot mai neliniștită. Nu existau pentru mine nici logodne, nici plecări, nici drumuri noi. Vlad locuia singur în Iași. Muncea online pentru o firmă IT. Întotdeauna a avut micile lui secrete, dar niciodată nu dispărea fără urmă. Niciodată nu mă lăsa fără un telefon.
Am sunat la colegul lui de apartament, a continuat ea. Mi-a spus că Vlad și-a strâns toate lucrurile, a plecat și nu i-a zis unde se duce. Nu răspunde nimănui. De aceea am venit la dumneavoastră. Poate e aici. Poate i s-a întâmplat ceva
Am pus mâna pe telefon și l-am sunat. Niciun răspuns. I-am trimis doar un mesaj: Unde ești?. Niciun semn. Atunci, m-a lovit un sentiment straniu, de mamă teama că nu-ți cunoști cu adevărat copilul. Că ai ignorat semne, că ai preferat să nu vezi ce era sub ochii tăi.
Am început să dau telefoane. Zile la rând, am sunat prietenii lui vechi, foști colegi, chiar și o fostă iubită. Toți mi-au zis același lucru: Vlad era mai retras în ultima vreme. Tăcut. Agitat. Ca și cum fugea de ceva.
După câteva zile, am primit un mesaj de la un număr necunoscut. Un singur rând: Nu mă căutați. Trebuie să rezolv totul. Nimic altceva. Poliția mi-a spus că nu poate face nimic e adult, a plecat voluntar. Nu există elemente de dispariție. Am rămas eu, fata Nicoleta, cum s-a prezentat și mult prea multe întrebări.
La scurt timp, am fost sunată de un bărbat necunoscut. Mi-a spus că îl cunoaște pe Vlad, că e implicat în ceva ce nu se mai poate discuta la telefon. Mi-a zis că nu fuge de noi, ci de problemele pe care și le-a creat singur.
După o săptămână, a venit o scrisoare, scrisă de mână, stufoasă. Vlad recunoștea că s-a afundat în datorii, că s-a ocupat de o afacere despre care nimeni nu știa, că încerca să iasă la liman făcând credite peste credite. Nu voia să ne tragă și pe noi în noroiul în care se îneca.
Știu că ce fac acum e lașitate, a scris. Dar poate, dacă dispar, nimeni nu va suferi.
Am citit plângând și simțind un fel de rușine că ani la rând nu am întrebat nimic, că eram mulțumită că se descurcă singur și nu cere ajutor. Iar el se afunda tot mai mult.
Nicoleta mi-a spus că îl va aștepta. Că îl iubește, că are încredere că se va întoarce. Eu nici nu știu în ce să mai cred. Dar știu că din ziua aia nimic nu mai e sigur. Chiar dacă privești copilul în ochi și crezi că îl cunoști pe dinafară.
Uneori, chiar și fiul tău devine un străin. Și rămâi cu întrebarea pe care nimeni nu o rostește, dar o simți în suflet: cine e, cu adevărat, copilul tău?
