Ai de gând să spui ceva? – mi-a zis stând în bucătăria mea Era iarnă, acum un an și jumătate, băiețelul meu avea doar 5 luni. Fratele soțului meu m-a rugat să-l primesc cu prietena lui la noi acasă pentru o săptămână. Cum să refuzi rudele? N-am fost deloc încântată – abia născusem, nu dormeam, nu mâncam, nu aveam timp de nimic, iar vizitele nu mă lăsau să mă odihnesc. Dar am zis că poate mă vor ajuta, voi putea să stau de vorbă cu cineva, să beau un ceai pe îndelete. Au venit cu mâinile goale să stea la noi o săptămână – nici măcar o jucărie pentru copil nu au adus. Eu am principiul meu – când intri într-o casă unde e un bebeluș, nu te duci cu mâna goală, așa am fost crescută, dar se pare că aici nu era cazul. Ei ziceau că au venit cu treburi, dar nu au spus despre ce e vorba. Eu, gospodină cuminte, găteam, făceam curat, m-am străduit să-i cunosc mai bine. Păreau ok, dar zilele s-au scurs și niciodată nu s-a oferit să mă ajute – nici la gătit, nici la curățenie, nici la copil, deși mă vedea alergând prin casă. Ea pleca dimineața pe la ale ei, prietenul dormea până spre prânz, soțul meu era la serviciu, iar eu alergam toată ziua cu copilul în brațe. Se întorcea, se lăsa pe canapea și până seara numai se relaxa, televizorul și odihna erau prioritare. Eu cu bebelușul, spălam podelele (era iarnă, omăt și mocirlă la intrare), găteam, hrăneam copilul, îl spălam, treabă peste treabă. A treia zi am cedat de oboseală. I-am spus soțului ce mă doare, dar el doar a ridicat din umeri – nu-i frumos ca bărbații să se bage în certurile femeilor. A patra zi, când s-a întors de la muncă, norocoșii mei musafiri au ieșit la film. În patru ne-am mobilizat – am terminat repede cu gătitul, am mâncat, iar ei când au venit, ne-au adus o grămadă de bere și ronțăieli, dar nimic pentru o mamă care alăptează – măcar o prăjitură să fi adus… S-au așezat la cină, apoi la film, ba l-au chemat și pe soțul meu cu ei. Atunci m-am supărat rău și m-am dus să stau de vorbă cu ea, i-am spus direct: – Scuză-mă, dar ai putea măcar o dată să-mi oferi ajutorul, am un bebeluș și sunt epuizată. Măcar curăță niște cartofi pentru supă sau întreabă dacă am nevoie de ceva. – Ce, mă cerți acum?! Nu cred că-i potrivit! Și eu sunt obosită. (Oare de la ce, de la canapea?) – Draga mea, ești în casa mea. Eu nu sunt musafira ta, tu ești musafira mea. – N-am de gând să ascult așa ceva! – Știi ce? Adună-ți lucrurile și plecați! Și-au făcut bagajele și au plecat. Mult timp după aceea am plâns de ciudă și supărare. Voi ce părere aveți – vi se pare normal să se poarte astfel?

Ai de gând să spui ceva? îmi zice ea stând în bucătăria mea.

Totul s-a întâmplat acum un an și jumătate, era iarnă, iar băiatul meu avea doar 5 luni. Fratele soțului meu ne-a întrebat dacă poate sta la noi o săptămână împreună cu prietena lui. Cum să-i refuz? Nici pe departe nu mă încânta ideea, tocmai adusesem copilul pe lume, eram epuizată, nu dormeam, nu mâncam, nu apucam să mă adun, iar rudele nu mă lăsau să mă odihnesc. Dar mi-am zis că măcar mă vor ajuta, poate apuc și eu să respir puțin, să mai stau la o vorbă la un ceai.

Au venit cu mâna goală să locuiască la noi, măcar de-ar fi adus vreo jucărie pentru copil. Eu nu am crescut așa, mereu când mergi într-o casă unde este copil, duci ceva, nu se vine cu mâinile în buzunar așa m-au învățat părinții, dar văd că nu toți gândesc la fel.

Ziceau că sunt cu treburi prin oraș, dar nu ne-au spus clar despre ce e vorba.

M-am străduit să fiu o gazdă bună, am găsit, am făcut curățenie, i-am cunoscut mai bine. Și părea că toate merg normal, dar în toate zilele cât au stat la noi, ea niciodată nu mi-a întins o mână de ajutor, ba la gătit, ba la curățenie, nici cu copilul nu a vrut să mă ajute, chiar dacă mă vedea zburdând prin casă.

Ea pleca dimineața cu treburile ei, băiatul dormea până la prânz, soțul era la serviciu, iar eu alergam după copil. Pleca să-și rezolve treburi, se întorcea și se tolănea pe canapea până seara, se uita la televizor, își vedea de ale ei.

Eu cu pruncul de braț, frecam podelele era iarnă și noroi pe jos, ba intrau, ba ieșeau, urme în toată casa, mai și trebuia să gătesc, să spal copilul, să îl hrănesc.

În a treia zi, nu mai puteam. I-am zis soțului cât sunt de obosită și supărată, iar el mi-a zis să nu fac caz, că nu se cade ca bărbatul să se bage în neînțelegeri între femei. În a patra zi, când s-a întors soțul de la munci, aceștia doi s-au dus veseli la cinema.

Cu patru mâini am terminat repede să gătim și am mâncat, iar pe urmă ei au venit acasă, cu multă bere și tot felul de ronțăieli, dar pentru mama care alăptează nimic, măcar o prăjitură să fi adus…

Cuplul fericit a mâncat și s-a dus la film, și îl strigau și pe soțul meu să vină cu ei. Eu m-am supărat și, după ce s-au întors, am luat-o deoparte și i-am spus:

Scuză-mă, dar ai putea măcar o dată să mă întrebi dacă am nevoie de ajutor, am un copil mic, sunt terminată de oboseală. Măcar să cureți niște cartofi pentru supă, sau să oferi o mână de ajutor.
Vrei acum să mă cerți? Nu cred că este potrivit! Și eu sunt obosită. (Oare de la ce, de la canapea?)
Să fim serioase, ești în casa mea. Eu nu sunt musafirul tău, tu ești musafira mea.
N-am de gând să ascult așa ceva!
Știi ceva, draga mea, strânge-ți lucrurile și pleacă de aici!

Au împachetat și au dispărut imediat. Mult timp după asta am plâns de ciudă.

Voi ce părere aveți, e normal să se poarte așa cineva?

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

twenty − 2 =

Ai de gând să spui ceva? – mi-a zis stând în bucătăria mea Era iarnă, acum un an și jumătate, băiețelul meu avea doar 5 luni. Fratele soțului meu m-a rugat să-l primesc cu prietena lui la noi acasă pentru o săptămână. Cum să refuzi rudele? N-am fost deloc încântată – abia născusem, nu dormeam, nu mâncam, nu aveam timp de nimic, iar vizitele nu mă lăsau să mă odihnesc. Dar am zis că poate mă vor ajuta, voi putea să stau de vorbă cu cineva, să beau un ceai pe îndelete. Au venit cu mâinile goale să stea la noi o săptămână – nici măcar o jucărie pentru copil nu au adus. Eu am principiul meu – când intri într-o casă unde e un bebeluș, nu te duci cu mâna goală, așa am fost crescută, dar se pare că aici nu era cazul. Ei ziceau că au venit cu treburi, dar nu au spus despre ce e vorba. Eu, gospodină cuminte, găteam, făceam curat, m-am străduit să-i cunosc mai bine. Păreau ok, dar zilele s-au scurs și niciodată nu s-a oferit să mă ajute – nici la gătit, nici la curățenie, nici la copil, deși mă vedea alergând prin casă. Ea pleca dimineața pe la ale ei, prietenul dormea până spre prânz, soțul meu era la serviciu, iar eu alergam toată ziua cu copilul în brațe. Se întorcea, se lăsa pe canapea și până seara numai se relaxa, televizorul și odihna erau prioritare. Eu cu bebelușul, spălam podelele (era iarnă, omăt și mocirlă la intrare), găteam, hrăneam copilul, îl spălam, treabă peste treabă. A treia zi am cedat de oboseală. I-am spus soțului ce mă doare, dar el doar a ridicat din umeri – nu-i frumos ca bărbații să se bage în certurile femeilor. A patra zi, când s-a întors de la muncă, norocoșii mei musafiri au ieșit la film. În patru ne-am mobilizat – am terminat repede cu gătitul, am mâncat, iar ei când au venit, ne-au adus o grămadă de bere și ronțăieli, dar nimic pentru o mamă care alăptează – măcar o prăjitură să fi adus… S-au așezat la cină, apoi la film, ba l-au chemat și pe soțul meu cu ei. Atunci m-am supărat rău și m-am dus să stau de vorbă cu ea, i-am spus direct: – Scuză-mă, dar ai putea măcar o dată să-mi oferi ajutorul, am un bebeluș și sunt epuizată. Măcar curăță niște cartofi pentru supă sau întreabă dacă am nevoie de ceva. – Ce, mă cerți acum?! Nu cred că-i potrivit! Și eu sunt obosită. (Oare de la ce, de la canapea?) – Draga mea, ești în casa mea. Eu nu sunt musafira ta, tu ești musafira mea. – N-am de gând să ascult așa ceva! – Știi ce? Adună-ți lucrurile și plecați! Și-au făcut bagajele și au plecat. Mult timp după aceea am plâns de ciudă și supărare. Voi ce părere aveți – vi se pare normal să se poarte astfel?
A SEMMIBE NÉZVE Dimi és Anna tizenkilenc évesen házasodtak össze. Nem tudtak meglenni egymás nélkül, levegőt is csak együtt kaptak. Őrült, mindent elsöprő szerelem volt ez. A szülők azonnal úgy döntöttek, hogy hivatalossá teszik gyermekeik kapcsolatát – nehogy valami tiltott dolog történjen… Pazar, emlékezetes lakodalmat tartottak. Minden megvolt, ami egy igazi magyar menyegzőhöz kell: babakocsis autó, virágözön, tűzijáték, lakodalmas terem, és a hangos „Keserű!” kiáltások… Anna szülei nem tudtak anyagilag hozzájárulni a lányuk ünnepéhez, keresetük csak szerény étkezésre és némi italra futotta. Minden költséget a vőlegény anyja, Sándorné vállalta magára. Őt, Sándorné Sándornak hívták, de mindenki csak „Szanikának” szólította, mert a rendes nevét nehéz volt kimondani. Szanika igyekezett lebeszélni a fiát Annáról, mert tudta, hogy annak szülei nagyivók. Dimi azonban hajthatatlan maradt, és bizonygatta, hogy a szerelmük minden rossz hajlamot felülír. Szanika figyelmeztette: – Fiam, a fűzfa alatt sem terem narancs! Csak nehogy a szerelmetek rövidebb legyen egy veréb orránál… Anna és Dimi a boldogság küszöbén álltak. Azt gondolták, előttük az élet, végtelen öröm, kacagás. Az egész magyar világ a lábuk előtt hevert. Az élet persze egészen más mesét írt. Szanika és férje nászajándékként egy lakást adtak a fiataloknak: „Éljetek boldogan, gyerekek!” A házasság elején minden békés és szép volt, mintha a sors is jókedvű lett volna. Anna két kislánynak adott életet: Tündének és Szilvinek. Dimi imádta őket, férfiúi büszkeséggel irányította a családot. Ám még öt év sem telt el, amikor Anna titokzatos módon kezdett el eltűnni otthonról. Amikor hazatért, Diminek megcsapta az orrát az alkohol szaga. Dimi magyarázatokat kért, Anna pedig először hallgatott, majd közölte: sosem szerette igazán Dimi – csak kamaszkori fellángolás volt az egész. Most végre megtalálta álmai férfiját, akihez elköltözik – nem számít, hogy az illető nős és három lánya van. Dimi összeomlott. A lelke tompa ködbe merült. Szeretett nője csúnyán elárulta őt. Anna eközben kedvesével valami eldugott faluba költözött, mondván: „Ha jó emberrel vagy, még a nád között is paradicsom, de ha nem kedveled, akkor a mezőn is szűk.” A gyerekek sorsára hagyva. Szanika, aki élettel teli, harcias magyar asszony volt, magához vette az unokákat, Tündét és Szilvit. Férjével szerették és kényeztették őket. Dimi magányban, gyászban, egy barát tanácsára belépett egy vallási közösségbe, ahol hamarosan összeboronálták egy özvegyasszonnyal, Klárával, két fiúval. Dimi életében többé nem fért bele, hogy saját lányaira gondoljon – Klára minden ügyével Dimihez fordult, s ha a férfi a lányokat emlegette, Klára rávágta: – Van nekik anyjuk, gondoskodjon ő! Te meg vidd Olit iskolába, etesd meg Petit… Dimi mindent tűrve teljesített. Még mindig szerette Annát, de vissza már nem vezetett út. …Hét év telt el, amikor Anna váratlanul megjelent Szanikánál, kezében egy négyéves kislánnyal. – Mi történt veled, Anna? – nézte végig szigorúan Szanika. – Ő Mesi, a lányom. Maradhatunk itt? – kérte Anna feszengve. – Nem számítottam ilyen vendégre. Kidobtak? – firtatta Szanika. – Magamtól jöttem el. Nem bírtam tovább. A férjem ver, folyton iszik – panaszolta Anna. – Magadnak választottad azt az embert! Miért nem a szüleidhez mész? – szúrt oda Szanika. – Hiányoztak a lányaim. Azért jöttem. Hadd lássam őket, ne sajnálja tőlem! – Na tessék, eszedbe jutottak a gyerekek! Kukukmadár vagy, Anna! – nem hagyta annyiban Szanika. De ebben a pillanatban csöngettek. Megjöttek a lányok. Tünde és Szilvi már kamaszodtak. Félve néztek a vendégre. Érezték, hogy ő az anyjuk, de nem voltak anya-lánya érzéseik. Haragot őriztek iránta. Szanika végül megsajnálta Annát és Mesit – nem tette ki őket az utcára. Egy hónap múlva azonban Anna eltűnt, visszaszökött „édes kínzójához” a faluba, Mesit a nagyszülőknél hagyta. Így most már három unokára vigyáztak Szanikáék. A házban szeretet, tisztesség, egymás iránti tisztelet uralkodott. Az évek rohantak. Előbb Szanika, majd a férje távozott az élők sorából. Tünde férjhez ment, de gyereke nem lett. Szilvi őszbe csavarodó hajjal magányosan élte napjait. Mesi tizenhét évesen szült gyermeket ismeretlen apától, s visszament az anyjához falura. …Az ifjúság elillant, az öregség köszönés nélkül toppant be. Anna egyedül élt, mert élettársát súlyos betegsége miatt a lányai vitték be a városba, majd tolókocsiba került. A lányok Annát okolták apjuk állapotáért. – Ne avatkozz a mi családunk ügyeibe! – vágták a fejéhez. A falubeli asszonyok szégyentelen piásnak tartották Annát, a suttogások állandók voltak. Dimi végül elszökött Klárától, a szektát is elhagyta, magányosan, három macskával tengette életét az anyja lakásában. Ez volt hát a szerelem nagy meséje… Pedig valaha a boldogság is bekopogott Anna és Dimi ajtaján…