Soțul meu nu înceta să mă compare cu mama lui, așa că i-am zis să-și strângă lucrurile și să se mute la ea – Povestea unei femei care a ales liniștea propriei case în locul competiției cu soacra și a bătăliilor zilnice din jurul mâncării, curățeniei și a așteptărilor de nevastă ideală, într-un apartament moștenit de la bunica, unde soțul, crescut în cultul mamei gospodine, a ajuns să-și caute confortul acolo unde totul era “ca la mama acasă”. O poveste despre curajul de a pune punct, despre presiunea comparațiilor și despre libertatea autentică a unei femei care a înțeles că nu trebuie să trăiască la umbra altcuiva.

Soțul meu mă compara mereu cu mama lui, iar într-o zi i-am propus să-și strângă lucrurile și să se mute la ea

Iar ai zăbovit la sare? De câte ori să-ți spun, mâncarea e iarăși fadă, de parcă ai fiert buruieni! bărbatul a îndepărtat dinadins farfuria cu tocană aburindă și s-a repezit la solniță. Mama întotdeauna zice: Mai bine nesărat pe masă, decât sărat pe spinare, dar ea, Ilinca, are mână uşoară şi ştie să potrivească gusturile. Tu pui doar după rețetă, mereu parcă fără suflet.

Ilinca îl privea tăcută pe Doru cum toarnă munți de sare peste legumele pe care ea le-a înnăbușit o oră întreagă. Înlăuntrul ei, s-a strâns iar acea arcuriță tensionată a răbdării, ce de trei ani tot aștepta să pocnească. A inspirat adânc, încercând să-și ascundă iritarea, apoi și-a aţintit privirea spre geam, unde în amurgul de toamnă începeau să licăre felinarele.

Am gătit așa cum mi-a recomandat medicul de stomac, Dorule, i-a răspuns ea încet, punând ceștile spălate pe uscător. Săptămâna trecută te-ai plâns de arsuri la stomac.

Hai lasă-mă cu doctorii tăi! a rostit el disprețuitor, mestecând carnea cu o expresie acră. Recunoaște și tu că gospodăria nu e punctul tău forte. Ții minte cum au fost sarmalele mamei la sfârșit de săptămână? Micuțe, rotunjoare, una ca alta! Sosul? Nu ca ketchupul ăsta de magazin, ci smântână de la țară și pastă de roșii făcută acasă. Mama chiar știe să facă dintr-o casă un cuib. La noi miroase mereu doar a dezinfectant

Ilinca și-a mușcat buza. De fapt, mirosea a soluție de curățat pentru că abia frecase întreaga bucătărie după încercarea soțului de a prăji ouă cu șuncă, operațiune din care grăsimea ajunsese până și pe lampa cea mare. Dar era inutil să-i amintească Doru avea darul să ignore propriile greșeli și să scoată în evidență, ba chiar să exagereze, toate ale soției.

Cina a continuat sub bâzâitul televizorului și comentariile, ba despre cum se păstrează curățenia, ba despre rostul femeii în gospodărie. Ilinca dădea din cap absent, gândindu-se la raportul ce o aștepta a doua zi la birou. Lucra ca economist-șef la o firmă mare de transporturi, iar la final de trimestru abia mai răsufla. Visa să vină acasă și să găsească liniște. Dar zilnic primea doza de comparații cu desăvârșita și neîntrecuta Zenovia Constantinescu.

Zenovia, soacra Ilincăi, fusese o femeie cu o fire puternică și o energie inepuizabilă. Într-adevăr, avea un simț al ordinii aproape apocaliptic când punea mâna pe cârpe, muta și dulapurile, iar praful dispărea de unde nici nu știuse nimeni că ar putea fi. Doru crescută printre laude despre sacrificiile mamei și nu înțelegea de ce Ilinca nu-și pune viața pe altarul casei.

Spre seară, tensiunea nu a dispărut. Doru s-a tolănit pe canapea cu tableta în mână, iar Ilinca s-a apucat să calce cămășile lui pentru a doua zi. A scos fierul de călcat, a pregătit masa, și a ales cămașa aceea albastră, cu material greu de dres.

Iarăși calci aiurea? vocea lui Doru a tusat direct de lângă ureche.

Stătea cu brațele încrucișate în ușă și o studia chiorâș cum trecea fierul cu aburi peste guler.

Ce-i, Dorule?

Așa nu se calcă! Pui cute! Mama întâi face mânecile, spatele, apoi gulerul, totul printr-un șervet umed, nu direct cu aburi pe material! Ai să-mi strici cămașa.

Ilinca a așezat încet fierul pe suport. Aburul s-a evaporat scurt, ca și gândurile ei de blândețe.

Dacă știi metoda mai bună, nu vrei să calci tu? a răspuns cu voce calmă.

Doru a oftat teatral.

Numai ce-ți zic și te stârnești. Eu încerc să te învăț. Mama spune că femeia trebuie să aibă grijă de hainele soțului, imaginea familiei Dar tu numai rapoarte, serviciu, niciodată n-ai timp! Gospodăria e dată uitării.

Gospodăria? Ilinca a privit în jur la sufrageria imaculată. Dorule, totul e curat, spălat, gătit. Muncesc la fel ca tine și câștig, de fapt, și mai mult. De ce trebuie să fac seară de seară școala de gospodărie Zenovia Constantinescu?!

Iar începi cu banii! a strâmbat din nas, ca și când ar fi avut o carie. Nu banii contează, ci sufletul femeii! Mama a muncit bibliotecară o viață, dar tot avea primul fel, al doilea, compot și plăcinte. Tata mereu mergea impecabil. Tu Ei, ce să mai zic. Bine, calcă cum știi, mâine merg la birou mototolit. Să vadă lumea ce nevastă am.

S-a retras, lăsând-o pe Ilinca cu fierul de călcat uitat, un ghem de nemulțumire în piept. În clipa aia, tot ce-și dorea era să-și ia lucrurile și să plece. Dar unde să plece? Apartamentul le aparținea, de fapt, Ilincăi. Era moștenirea de la bunica ei, cu mult dinainte de căsătorie. Doru venise cu un geamantan și un laptop vechi, însă în cei trei ani se comportase ca stăpân absolut, mereu nemulțumit de servitoare.

În zilele ce au urmat, domnea un soi de război rece. Doru ofta teatral pentru orice fir de praf în colț, săra excesiv orice mâncare, nici nu gusta și tot comenta. Ilinca răspundea cu tăcere și muncă dusă până la epuizare. Se apropia sâmbăta ziua de vizită la masa soacrei, tradiție ce nu-i era pe plac, dar nici nu o refuza.

Sâmbăta a început cu agitație. Doru umbla cu repeziciune prin casă, bifând fiecare secundă.

Iar întârziem, Ilinca! Mama nu suportă întârziații. Și pune rochia albastră, nu blugii ăia tineretului. Mama tot spune că te îmbraci ca o copilă. Ajungi la patruzeci de ani și tot nu dai semne de sobrietate.

Ilinca abia încheia fermoarul pantalonilor comozi.

Mie îmi place să merg comod, Dorule. Mergem la masă, nu la vreun bal regal.

Respectul pentru cei bătrâni contează! a încheiat el. Mama s-a străduit, a gătit, iar tu vii ca o neîngrijită.

Până la urmă, Ilinca și-a pus blugii și o cămașă albă. În drum spre apartamentul Zenoviei, Doru a tăcut ostentativ, bătând nervos în volanul mașinii pe care, de altfel, Ilinca o plătea aproape singură.

Casa Zenoviei mirosea a cozonac și fripturi. Soacra, o femeie masivă cu coc înalt, le-a deschis ușa ștergându-se pe șorțul apretat.

Vai, ați venit! Să-l vezi pe Dorin că s-a uscat, nu-l hrănește nevasta asta! l-a cuprins pe fiu, abia aruncând un salut scurt Ilincăi. Ia papucii ăia că tocmai am dat cu ceară pe jos.

La masă, spectacolul obișnuit a început. Zenovia îi dădea fiului cele mai bune bucăți, se văicărea de starea lui.

Gustă rața, Dorule, cu mere de la mine, am ținut-o la cuptor ore întregi. Nu, ca ăștia de azi: bagi în robot și gata mâncare pentru porci. Ești de acord, Ilinca?

Ilinca a răspuns politicos, jucându-se cu furculița în salată.

Fiecare cu ritmul vieții astăzi, Zenovia. Robotul chiar economisește timp.

Timp! Pentru ce timp? Pentru Facebookuri? Noi le făceam pe toate serviciu, copii, curățenie. Azi aveți roboți, mașini de spălat vase, dar nicio căldură în casele voastre! M-am uitat la perdele la voi: cenușii, ferestrele nespălate. Rușine, Ilinca! Fereastra-i obrazul femeii.

Doru, cu gura plină de rață, a ațintit și el.

I-am spus și eu, mamă! Zic: hai să spălăm geamurile. Dar ea: cheamă firma de curățenie! Să vină străini să facă curat pe bani!

Firmă?! Zenovia a privit-o ca și când Ilinca propusese ceva necuviincios. Femeia atinge cu mâna colțurile din casă, așa trebuie. Energia unei gospodine, nu a oricui! Nu e de mirare că nu aveți copii și, pesemne, mereu vă certați!

Replica a lovit sub centură. Subiect dureros. Dar soacra nu pierdea ocazia s-o rănească.

Nu despre curățenie ne certăm, Zenovia, a spus Ilinca tare, depunând tacâmurile. Certurile apar când Doru mă compară mereu cu dumneavoastră.

O tăcere grea a plutit. Doru a căscat ochii.

Ce-i rău în a aspira la mai bine? s-a mirat Zenovia. Dorin e mândru de mama lui. Și-ar vrea o soție pe măsură. Nu bine să-nveți de la cineva priceput? Ține-ți carnețelul la îndemână, cât mai pot să te-nvăț. Dorin e obișnuit cu grijă adevărată.

Exact! a întărit Doru, stergându-se la gură. Ilinca, nu mai face mofturi. Mama are dreptate. Ar fi timpul să te îndulcești și tu, să-ți pui casa la punct. La noi acasă e tot timpul praf pe parchet.

Atunci, ceva s-a rupt definitiv în sufletul Ilincăi. Nu a izbucnit, nu a plâns. Doar, din senin, a simțit că nu mai vrea să lupte.

Vă mulțumesc pentru masă, Zenovia, a fost gustos, a spus calm, ridicându-se.

Plecați deja? N-ați gustat tortul! Am făcut Boema!

Nu, doar eu plec. Doru rămâne. Cred că îi face bine atmosfera familiară.

Ilinca, nu fă scandal! a șuierat Doru în coridor, apucând-o de mână. Stai jos, nu mă face de râs!

Mă duc acasă. Mă doare capul. Vii tu cu taxiul sau cu ce vrei. Ai cheile.

A ieșit și a tras aerul în piept. Un aer rece de toamnă, care i-a adus o liniște ciudată. Un plan i s-a născut pe dată, de parcă îl aștepta de mult.

Toată seara aceea, Ilinca și-a umplut timpul cu fapte. A scos valizele mari, cele cu care plecaseră vara trecută la Constanța. A deschis dulapul lui Doru și, cu răbdare, i-a împachetat hainele: cămăși, blugi, costume, lenjerie. N-a uitat nici de costumul ce-i place călcat cu tifon. Calm, fără lacrimi, fără dramă.

Doru a revenit târziu, cu miros de plăcinte și autosuficiență.

Ce nebunie ai făcut la mama?! a început el din ușă. S-a ridicat tensiunea femeii, abia am liniștit-o!

A intrat în dormitor și a amuțit. Trei valize voluminoase și câteva cutii îl așteptau. Dulapul gol.

Ce plecăm undeva?

Ilinca stătea pe fotoliu cu o carte. A închis-o și l-a privit direct.

Nu plecăm împreună, Dorule. Tu pleci.

Ce vrei să spui? Să plec unde?

La mama ta.

A râs nervos.

Gluma nu-i bună, Ilinca. Hai că-i târziu, desface valizele.

Nu-i glumă. Ți-am strâns tot. Mâine dimineață vine camionul. La ora nouă.

Roșeața i-a urcat încet în obraji.

Mă dai afară din casa mea?

Din casa mea, de fapt, l-a corectat blând, să rămânem exacți. Tu tot spui că nu-ți e bine aici. Mâncarea fără gust, curățenia fără suflet, hainele mototolite. Eu nu pot să concurez cu Zenovia. Nici nu vreau. Este luptă pierdută din start.

Dar suntem familie! a izbucnit, deja fără aerul lui superior.

Familie înseamnă să te ridici unul pe altul, nu să compari mereu cu altcineva. Ție nu-ți place aici. Nici mie. Tu meriți mâncarea, ordinea și răsfățul mamei. Eu merit să fiu eu însămi, fără teama că am călcat greșit vreun guler.

Noaptea au petrecut-o separat. Dimineață, la ora fixată, au venit cei de la transport. Au scos rapid valizele.

Doru, în ușă, părea pierdut în scurta lui geacă.

Ilinca, mama nu va rezista să mă vadă cu tot calabalâcul! Ce-i spun?

Spui adevărul: că ai soție ce nu corespunde standardelor, iar tu te-ai întors la mama. Va fi fericită, nu-i așa? Mereu ai fost copilul mamei.

Ușa s-a închis. Ilinca a rotit cheia de două ori, a lăsat fruntea pe ușa rece și a zâmbit. Nu isteric, ci liniștit, plin de ușurare. În casă era liniște.

O săptămână de liniște. A chemat din nou femei la curățenia generală: casa a strălucit, fără ca nimeni s-o certe că nu are energie bună. Și-a cumpărat ciorbă de burtă gata preparată, cina cu prietenele la o terasă, și-a făcut baie cu spumă fără să simtă mustrarea. Nicio cămașă de călcat.

Joi seară a sunat telefonul. Pe ecran: Zenovia. Ilinca a oftat, dar a răspuns.

Ilinca! Ce prostii ai făcut?! țipa fost-soacra. Mă chinuie pe mine Dorin, cere, împrăștie, nu mă lasă să respir! Sunt bătrână, n-am pace, mi-a dat regimul peste cap! Zici că-i stăpân aici!

Bună seara, Zenovia. Nu l-am dat afară, doar l-am trimis unde i-e mai bine. Aici nu a găsit ce avea la dumneavoastră.

Să-ncetezi cu ironiile! Bărbatul la casa lui trebuie să stea! Ia-l înapoi! Mi-a zis azi că supa-i sărată! Mie să-mi spună el?!

Ilinca abia s-a abținut să nu râdă.

Îmi pare rău, Zenovia, dar nu-l pot primi la loc. Noi vom divorța. Poate va sta la dumneavoastră sau își va închiria alta.

Divorț?! Cine te va mai lua, femeie trecută de patruzeci? Dorin totuși e frumos

Cu atât mai bine. Băiat frumos cu mama exemplară norocoasă va fi cine îl va avea. Eu mă descurc. Vă doresc o seară bună.

A închis și a blocat numărul. La fel a făcut și cu cel al lui Doru.

După o lună s-au întâlnit la Primărie, la desfacerea căsătoriei. Doru era obosit, hainele șifonate, cearcăne sub ochi.

Ilinca, hai să mai încercăm Nu se poate trăi cu mama. Mă ceartă toată ziua. Eu credeam că acasă la tine era rău. Era liniște, nimeni nu-mi cerea nimic Poate nu era mâncarea perfectă, dar era pace.

Ilinca l-a privit cu o milă calmă.

Dorule, ai înțeles abia când ai trecut pe locul meu. Dar nu asta e dragostea, ci comoditatea. Ai nevoie de o mamă, nu de partener. Eu sunt om, nu mediu de trai.

Am să plec, am să-nchiriez, am să învăț Fără să te compar cu nimeni!

Învață, maturizează-te. Dar eu nu mai vin înapoi. Nimeni nu mă mai compară. Și nu renunț la asta.

Au plecat fiecare pe drumul lui. Doru la stația de troleibuz, încovoind umerii. Ilinca la volanul mașinii ei. Pe scaunul alăturat, o broșură de la o agenție de turism. Își dorise mereu să vadă Florența, dar Doru susținea că-i prea scump și că la părinți la țară e mai ieftin aer, zarzavat și Lipnic.

Acum nu mai există nici grădini, nici păreri străine. Doar ea, viața ei și deciziile ei. Ilinca a pornit motorul, a dat drumul la muzică. Viața înainte îi promitea gusturi noi, chiar dacă pentru alții tot fără sare ar fi părut.

Dacă v-a plăcut povestea, dați un gând bun și spuneți: cum ați fi procedat voi în locul Ilincăi?

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

four × 1 =

Soțul meu nu înceta să mă compare cu mama lui, așa că i-am zis să-și strângă lucrurile și să se mute la ea – Povestea unei femei care a ales liniștea propriei case în locul competiției cu soacra și a bătăliilor zilnice din jurul mâncării, curățeniei și a așteptărilor de nevastă ideală, într-un apartament moștenit de la bunica, unde soțul, crescut în cultul mamei gospodine, a ajuns să-și caute confortul acolo unde totul era “ca la mama acasă”. O poveste despre curajul de a pune punct, despre presiunea comparațiilor și despre libertatea autentică a unei femei care a înțeles că nu trebuie să trăiască la umbra altcuiva.
Cui îi pasă de tine?