Ion apăsă frâna în fața porții și rămâne nemișcat. Daciaul dispăruse deja înăuntru, iar poarta se închise în spatele lui, lăsândul afară ca pe un hoț invitat. În fața ochilor i se înălța o vilă modernă ferestre panoramice mari, grădină meticulos aranjată, straturi de flori și o peluză îngrijită. Totul striga bogăție și prestigiu.
Locuieșteaici Lăcrămioara?! Dar de unde are bani pentru o casă așa? bâzâia în mintea lui.
Invidia îi străpunse inima ca un cuțit. El, Ion, mândru că se autointitula om serios și că lăsase fosta fără nimic, se afla acum în propria lui cărămidă lângă poarta ei. Iar ea ea se dăduse în sfârșit la o parte.
Stă cu ochii în mașină o clipă îndelungată. Apoi luminile din ferestre se aprind. Înăuntru se mișcau oameni, se auzea râs, pahare de vin ridicate. Și printre ei Lăcrămioara. Încrezătoare, zâmbitoare, cu privirea aceea vie pe care el odată încercase să o stinge.
Fiu denabă murmură el. Cum e posibil?
A doua zi se întoarse. Așteptă să intre altă mașină și se strecură după ea prin poartă. Inima îi bătea nebunește.
Pe verandă Lăcrămioara stătea cu un aparat foto în mână. Dădea indicații a doi tineri cu echipamente. Lângă ea, o femeie cu laptop nota ceva. Atmosfera era cea a unui studio de producție.
Ion se împiedică, dar ea îl observă imediat.
Ionule? vocea ei era calmă, cu un strop de surpriză. Ce cauţi tu aici?
Eu ezită el, stânjenit. Doar voiam să văd cum trăieşti.
Ea îl privește lung, parcă citind gândurile lui.
Trăiesc bine, spuse în final. Lucrez.
Lucrezi? chicoti Ion, amar. Și acest lucru ția cumpărat Dacia și vila?
Tinerii se priviră stânjenit. Lăcrămioara le ridică mâna să plece.
Da, răspunse ea. Am propriul studio. Facem pentru reviste, branduri, galerii. Am găsit investitori, apoi totul sa întors.
Ion clipi. Niciodată nu gândise că fotografia ar putea aduce atâta bani.
Minţi! izbucni el. După divorț nu aveai nimic!
Așa e, încuviință Lăcrămioara. Nu aveam nimic, în afară de mine. Și asta a fost destul.
Cuvintele ei loviră ca un ciocan. În faţa lui nu mai era femeia supusă, fără niciun leu, pe care o lăsase la pas. Acum era o femeie puternică, frumoasă și sigură, fără frică.
Crezi că team iertat? șopti ea. Nu, Ionule. Dar team lăsat să pleci. Și de aceea am început să trăiesc.
Gâtul i se uscase. Voia să explice, să se apere, să ceară iertare. Dar reuși să rostească doar:
Întotdeauna ai fost nimic. Fără mine.
Lăcrămioara oftă și zâmbi, dar cu o tristețe fină.
Nu, Ionule. Nimic nu am fost cu tine.
În acel moment, o fetiță de aproximativ şase ani ieşi din casă și sări în brațele ei.
Mami! strigă cu bucurie.
Ion rămase paralizat.
Asta, începu el.
Asta e fiica mea, spuse calm Lăcrămioara. Și tu nu ai niciun cuvânt de făcut cu ea.
El privea amândoi și simțea cum ceva din el se rupea. Pentru prima dată înţelegea că nu pierduse doar o femeie, ci toată șansa unui viitor diferit.
Din acel moment începu să se întoarcă acasă cu alţi ochi. Noua lui prietenă îl enerva tot mai mult ironiza mașina veche, cerea cadouri, teatre și petreceri. În ochii ei nu era decât interes.
Întro seară îşi mărturisi: Invidiez. Invidiez femeia pe care am distruso eu.
Stătea singur în apartamentul său gri, privind tapetele pălăcite, și nu-şi aducea aminte când râsese cu adevărat ultima oară.
Între timp, Lăcrămioara își deschidea propria expoziție în centrul Chișinăului. Fotografiile ei arătau viața scene de stradă, portrete, peisaje urbane. În fiecare imagine era lumină, libertate, emoție. Oamenii aplaudau, criticii scriau recenzii entuziaste. Ea stătea printre ei, liniștită și mândră, știind că a învins.
Nu Ion fusese victoria ei. Victorie era să-și depășească trecutul pe acea Lăcrămioară care tăcea și se împăca.
Iar el rămânea afară. Singur. În întuneric.
Atunci înţelegea: cea mai mare înfrângere este să pierzi omul pe care trebuia să-l susţii, și să încerci săl zdrobeşti în loc săl ajuţi.
