Și acum eu nu mai sunt pentru tine nicio mamă

Nu mai voi fi mama ta, Ancuța murmură vocea în fundal, ca un ecou dintr-un vis.
Înțelegi, trebuie să vindem apartamentul ăsta, zâmbește Sorin, uitându-se în podea, ochii lui nu se ridică, și mașina tot. Oamenii aceia nu ne vor lăsa în pace. Nu doar eu pot suferi, ci și tu și Mărioara.
Dar putem să mergem la poliție
Ce poliție? Eu le datorez, Sorin, în sfârșit, ridicând privirea spre ea, și fiecare zi se adună dobânzi atât de mari că ar fi mai bine să te spui că vrei să mori. Vei locui cu copilul la mama mea.
Și tu?
Eu trebuie să plec de aici. Nu-mi voi plăti toate datoriile, firma a fost deja confiscată. Mă voi duce la Nord, la zonele de exploatare a forestierilor. Să vezi, acolo totul se va liniști.

Ancuța ştia că lucrurile se îndreaptă spre un abis când începeau să apară la casa lor bărbaţi cu obrajii întunecaţi, cu trecut întunecat, şi o să privească la Sorin pe stradă. După fiecare discuţie el se întorcea pierdut, chiar furios. Se aprindea la Mărioara pentru orice greşeală mică. Iar fetiţa nu avea niciun an, nu era nici un câine dresat.

Afacerea lui Sorin era un fel de mister. Da, firma lui vindea echipamente de calcul prin internet, dar Ancuța nu ştia de unde veneau toate laptopurile şi monitoarele. Probabil erau contrafăcute, căci în mod regulat trebuia să scoată din vânzări loturi întregi. După fiecare pierdere el cădea în datorii pentru a rămâne pe linia de plutire. Câteva ori a scăpat, dar acum nu a mai reuşit, şi cu multă durere.

Ancuța crescuse la sat şi, fără un apartament modern, ar fi putut locui liniştită la părinţii ei. Dar nu voia să renunţe la muncă era director adjunct al unei şcoli private elitiste, unde se predau limba engleză şi alte discipline, şi şansa de a deveni şefă de şcoală se arăta, pentru că doamna Vasilica anunţa că în anul viitor se pensionează. Renunţa la aşa poziţie ar fi fost nebunie.

Viaţa sub acoperişul soacrei nu părea nici ea o oază. De când s-au cunoscut, relaţia lor a fost plină de tensiune. La început, Ancuța era o mireasă nedorită, căci satul ei se vedea de la un kilometru. Când a absolvit cu brio institutul şi a început să predea la şcoala de engleză, a devenit femeia de la mare, care nu ştie să gătească ciorbă. Sorin iubea ciorba pe care o făcea, o lăuda, dar timpul pentru bucătărie lipsea, pentru că şcoala îi cerea să stea până se lăsau întunericul.

Soacra, Vasilica, era fericită că avea o nepotă, dar faţă de Ancuța era clar:

De la soţiile bune bărbaţii nu fug spre Nord.
Dar el nu a fugit de la mine, ci de pe datorii. Are datorii mari.
Unde te uiţi? O soţie bună ţine finanţele sub control. La voi se numea afacere, la noi se numea gospodărie. Din tine nu se vede o gospodină, nicio cină decentă nu ai pregăti.
Când am timp, gătesc tot.
De ce nu ai timp? Ce şcoală este asta, cu ore până noaptea? O să verific eu. Poate că te-ai înlocuit pe tine cu soţul!

Într-o seară a intrat la şcoală şi a început să critice. Totul e scris ca în străinătate, nu e nimic. Dar pisicile peste tot sunt o nenorocire, o lipsă de igienă! Asta nu e şcoală, e grădină zoologică. Doamnelor respectabile nu li se poate lucra într-un astfel de haos. Vasilica a observat că Sorin era priveşti cu un ochi lung, ca şi cum l-ar fi desluşit cu privirea.

Lungul era domnul Doru Ionescu, profesor de engleză. El părea să fie atras de Ancuţa, dar nu a trecut linia, ştiind că ea are o familie.

Pisicile erau parte a unei metodologii britanice de educaţie, pentru că apropierea de animale ar face copilul mai blând. Şcoala a adus pisici din rasa British Shorthair, lăsându-le să se plimbe pe bănci şi să sară pe birouri, dar rar, se comportau decent.

Sorin trimitea rareori mesaje electronice, fără să dezvăluie unde s-a instalat, şi se părea că nu era de prisos, căci de două ori veniseră la ei oameni cu trecut întunecat să caute informaţii despre el.

Apoi a dispărut complet. Ancuţa s-a îngrijorat că datoriile l-au găsit şi acolo, dar Vasilica nu şi-a pierdut optimismul:

Dacă l-au găsit acolo, nu ne-ar mai vizita.
Atunci de ce a tăcut?
Nu ştii ce se întâmplă. El e un bărbat cu viitor, nu va rămâne singur mult timp

Un an mai târziu, pe sfârşitul semestrului, Sorin a scris că a găsit o altă femeie şi locuieşte cu ea. Nu a numit acest lucru infidelitate, pentru că nu au fost căsătoriţi legal. Nu a menţionat deloc pe Mărioara, ca şi cum nu ar fi existat. Vasilica a găsit o scuză:

Se pare că ştie că Mărioara nu e a lui.
Cum așa? A fost născută lângă el.
Lângă el, dar nu de el a replicat Vasilica, cu vocea tremurândă.
Mamă, nu mai sunt mama ta! Poate voi rămâne bunică pentru Mărioara, dar de azi încolo eu sunt Elisabeta Marin, sau poate nimeni, mai bine așa.

Desigur, trebuia să părăsească apartamentul vechii soacre. Ancuţa nu ştia ce să facă. Închirierea unui apartament era scumpă, iar creşterea Mărioarei necesita bani. Ar fi putut lupta, dar să rămână în oraş fără familie, în afară de copil, părea imposibil. Părinţii, auzind de necazurile ei, o chemară în sat, promiţând un loc la şcoală, căci la sate mereu lipsesc profesorii.

Doamna Vasilica a amânat imediat cererea lui Ancuţa:

Nu-ţi face griji, voi păstra şcoala pentru tine, şi sponsorii nu se opun.
Unde vom locui cu fetiţa?
Voi vorbi cu sponsorii, poate ne dau o sumă pentru închiriere sau un împrumut. Până atunci, veniţi la vila mea. Anul şcolar se termină, e mai cald, nu trebuie să încălzim. Eu şi soţul meu merg acolo doar în weekenduri, iar vara îţi vei lua concediu şi vei merge la părinţi.

Doru Ionescu s-a oferit să transporte lucrurile pe maşina lui. De la lor rămăseseră doar haine şi câteva vase. În drum, Doru a întrebat:

Unde veţi sta iarna?
Vasilica a promis să găsească ceva de închiriat.
De ce să cauţi? Am un apartament cu o cameră liberă. Trăiesc cu mama, ea e bolnavă, şi găteşte pentru mine, căci nu poţi să trăieşti doar cu supă instant.
Vara mă duc la sat la părinţi, poate rămân acolo.
Şi şcoala noastră? Tu eşti de gând să devii director?
Ma căsătorit pe mine, dar şcoala există pretutindeni.

La vila lui Vasilica, Mărioara sa bucurat de aerul curat, obrajii i sau rumenit. Ancuţa şi Vasilica au devenit prietene strânse, la fel şi cu soțul ei. Parcă formau o singură familie.

Gândurile la familia de odinioară veneau tot mai rar. Era dureros, dar poate a fost pentru bine. Oricum, Sorin ar fi plecat şi nu ar fi vrut să meargă la oficiul stării civile.

În sat, Doru ia condus pe Ancuţa şi pe Mărioara. Au ajuns în seara târzie, au descărcat bagajul, iar Doru voia să plece, dar mama Ancuţei a strigat:

Rămâneţi! Unde mergeţi noaptea? Vă aduc lapte proaspăt, să luăm cina

Ancuţa a urmat-o pe mamă, spunând:

Cum ai acceptat pe Doru Ionescu ca mire pentru mine?
Nu a fost aşa.
Nu avem nicio legătură, nu plănuim nimic.
Nu te păcăleşti, văd cum te priveşte el. Şi Mărioara ar putea fi cu el

Ancuţa a privit de departe la Doru. Ei şi Mărioara râdeau şi povesteau. Poate se întâmplă ceva, sa gândit.

Și inima ia devenit caldă, liniştită, ca în copilărie.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

seventeen − 10 =

Și acum eu nu mai sunt pentru tine nicio mamă
Fericirea Altora Anna muncea prin grădină, că primăvara asta s-a ivit devreme, abia-i sfârșit de martie și tot zăpada s-a topit deja. Se știa că mai vin geruri, dar soarele încălzea blând și o scotea pe Anna afară – să pună gardul la loc, să repare șopronul de lemne. Curând va aduce găini, un purceluș, poate și-un câine și-o pisică. Ajunge, s-a trăit destul, își zâmbi Anna gândurilor. Gata, destul. Ar vrea cât mai repede să are ograda, să se apuce de straturi, să miroasă pământul de acasă, ca-n copilărie, să dea jos cizmele și să zburde desculță pe ograda proaspăt arată, cu picioarele afundate prin pământul cald, umed și moale ca puful. – Mai trăim noi!, spuse cuiva nevăzut Anna. – Bună ziua! Anna tresări. La poartă stătea o fată, adolescentă, un copil aproape. Într-un pardesiu gri – Anna știa, astea se dau la școala profesională din sat, și cu botine subțiri, ciorapi de nailon pe piele. Nu-i a vreme acum de așa ținută, prea-i primăvară, o să răcească fata, gândi Anna. Fata se foia de pe-un picior pe altul. – Bună… răspunse sec Anna. – Mă scuzați, pot merge la baie la dumneavoastră? – Uite, du-te… pe aici, și după colț. Anna urmă cu interes fata care alerga. – Mulțumesc, m-ați salvat. Caut gazdă, nu cumva închiriați o cameră? – Nu m-am gândit, da’ de ce? – Vreau o cameră, nu vreau la cămin, acolo se bea, se fumează, vin băieți… – Și cât ai? – Cinci ruble, mai mult n-am… – Hai, intră-n casă, haide, haide. – Oh, pot să mai merg o dată la baie? – Mergi… – Cum te cheamă? – o întrebă Anna când intră fata – Olya, piui ca un șoricel. – Olya, așa deci… Bine, Olya, ce căuți? – Eu… Eu camera… – Nu mă minți, Olya… De ce-ai venit, spune? – Pot la baie iar… – Ce-i cu tine, fată? – Nu știu, nu mai pot răbda, izbucni fata înlăcrimată. – Du-te… Anna ieși după fată. – Tot la pipi fugi? – Da… mă taie… – Lasă, vedem noi… Acum zi, ce ai cu adevărat pe suflet? Tăcere, fata adună curaj. – Hai, te ascult. Dacă e să furi, n-am ce. Cine te-a trimis? – Nimeni… eu… Sunteți Samoilova Anna Pavlovna? – Eu? Da… – Nu mă recunoști… mamă? Eu sunt… Olya, fata ta… Anna rămase dreaptă ca o statuie, obrajii ei brăzdați de vânt și ger nu trădau nici o tresărire. – Olya… șopti femeia, fiica mea… – Da, mamă, eu sunt… N-au vrut să-mi dea adresa ta la orfelinat, ziceau că nu se cade, mamă. Dar am rugat-o pe o profesoară bună, Anastasia Sergheevna, ea m-a ajutat, au căutat și mi-au dat totuși numele tău. Apoi am găsit adresa singură… și am venit… Anna nu se clintea, lacrimile îi curgeau pe obraji uscați. – Olya, Olyușca… copila mea… – Mamă, mamă, te-am căutat atâta vreme, mamă… Ei râdeau, ziceau că m-ai părăsit, că m-ai lăsat ca pe-o haină… Dar eu am crezut în tine, mamă, am crezut… Anna o cuprinse stânjenită pe tânăra înlăcrimată, mâinile asprite de muncă agățându-se de puloverul gros – fiica, Olyuța… Stau așa, îmbrățișate, nimic de spus – totul e clar. Apoi, gândindu-se la ce-o învățase bunica și la ce culesese din viață, Anna fierse apă, făcu abur de mărar și-și îngriji fata, Olyușca cea frumoasă. Olenka, copila, fiica, rostul vieții. Are pentru ce trăi. Dumnezeu i-a trimis, nu totul e pierdut… Ograda, un purceluș, să-i facă paltonașul, are niște bani puși deoparte. Cică era gata de moarte, dar iată, i-a venit fiica… *** – Mami! – Da, draga mea? – Mămică… – Zi, alintătoareo… Olenka luă un plăcintoi de pe masă, obrajii i s-au rotunjit, mama și-a îmbrăcat fata ca pe-o păpușă și s-a și întinerit la față… – Mamăăăă… – Ce-i, ce-i dragă. – Mamă, m-am îndrăgostit. – Ei, așa? – Da. E așa de bun, îl cheamă Vanea, vrea să te cunoască… – Nu știu, zise Anna în gând, gata, s-au sfârșit zilele fericite, Dumnezeu a dat, Dumnezeu ia… – Mamă, ce-i cu tine? – Nimic, fata mea. Ai crescut prea repede, nici n-am apucat să mă bucur… – Mamă, nu vorbi așa! Cum să nu fii mama mea? Întâlnirea a fost bună – Vanea, flăcău de sat, gospodar, i-a plăcut Aniei, nu-i păcat să-i dea fata după el, s-a gândit Anna. Vremurile erau grele, unii n-aveau ce mânca, alții hrăneau câinii mai bine decât pe oameni. Anna cu Olenka și Vanea nu duceau lipsă, Anna cosea bine, fabrica s-a închis, dar ea a mers la cooperativă și avea salariu, și fata tot în haine bune și ginerele tot așa. Vanea era neobosit – a făcut gard nou, cu frații a ridicat temelie la casă, a reparat sauna, șopron pentru purcel. Casa a prins viață, mai mult ca atunci când a sosit Olenka, fata deșteaptă și mândră. Inima Aniei s-a topit, i s-a făcut dor să trăiască, cu putere triplă, peste toți anii grei, peste trecutul ce voia să-l uite, doar câteodată, nopțile, o ajungea plânsul pe furiș… – Mămică, ești bolnavă? – Nu, draga mea, dormi… – Mamă, pot să dorm cu tine? – Sigur, făcu Anna și-i făcu loc lângă perete. Mică mea, fata mea, inima-mi se rupe de atâta dragoste. Asta-i iubirea de mamă, mulțumesc, Doamne… Nuntă au avut, tinerii au rămas cu Anna, care a întinerit de tot. La muncă toate femeile spuneau că Anna Pavlovna nu se poate abține de la zâmbet, că obrajii îi ard de fericire. – Nepot sau nepoată va fi, șopti la pauză, – vai cât sunt de emoționată… Are fata fericită, oftează femeile, ce mult o iubește… Nepot a venit, Antoșica!… După mama mea i-au pus numele, Olinei bunica, femeie aspră dar dreaptă, râde Anna, – ce scumpete! N-am ținut bebeluș în brațe… În afară de Olyușa, niciodată, atâta timp a trecut… Ținându-l, inima-i răsuna-n cap. Iată fericirea! Toate gândurile-s la Antoșica. Cel mai frumos, cel mai bun. Blândul nepot n-are de gând să părăsească bunica. Vanea s-a apucat de construcții, o casă mare, Anna are loc, cum altfel? Nu-și puteau imagina viața fără mama. Băieți vrednici – Vanea cu frații au deschis firmă de construcții, magazin de materiale, au o viață liniștită… Iarăși veste bună: va fi fată! Câte rochițe a făcut Anna micuței! Marina, drăguța. Prințesă adevărată. Râs de copii răsună-n casă întruna. Totul e bine… dar simte adesea cum o arde în piept… – Mamă, de ce nu spui? Unde te doare? – Totul e bine, fata mea, totul… *** … Târziu. Suntem neputincioși. – Doctore… dar ea e… mama mea… – Îmi pare rău… *** – Fata mea Olya… mi-a sosit vremea… iartă-mă, am trăit prea mult. Ei mă socoteau de mult pierdută, dar tu m-ai salvat când ai venit, copila mea… – Mamă, nu mai zice așa… – Fata mea, vreau să spun… greu e… să nu mă întrerupi… Eu nu sunt mama ta, Olya. Iartă-mă… – Mamă! Să n-auzi așa ceva de la tine, niciodată! Tu ești a mea, mama mea… Ai înțeles? – Da, fata mea… În jurnalul meu, în carnețel… Iartă-mă, Olenka. Te iubesc, copilul meu… – Și eu, mamă… *** – Olya, mănâncă… – Da… Vanea, du-te tu… Olya stătea în camera mamei, citea caietul ei, cum spusese Anna. Toată viața ei era acolo: aspră, ciudată, veselă și amară. Mamă severă, Antonina Karpovna, tată pe front, mort. Annushka, Anechka, Aniuța-floriță. S-a îndrăgostit de-un hoț – așa viață nebună. Distracție, pericol, sângele fierbea. A fugit cu banditul… Și așa a început… A fost prăpastie, pentru ani mulți. Bătrânețea a venit brusc. A trăit ca o greiere. Hoțul a dispărut în lagăr, n-a mai rămas nimic. Ar fi avut copil, dar s-a îmbolnăvit pe drum, ajutând la fugă banditului… Totul a pierdut – și trup de femeie, și copil, și cățel. A rămas cu casa mamei. Medicii au zis – așteaptă, sau… A mers la biserică, s-a rugat, a cerut iertare… Dumnezeu i-a trimis bucurie neînchipuită, n-a putut pierde șansa. Voia doar să fie puțin mamă… Fiica Olya, lumina vieții, Anna nu credea că apucă atâta să trăiască, scria despre sine la persoana a treia: „fericirea – trăiesc ca toți, muncesc”. Are fată, sufletul meu, inima mea. Parcă și boala a stat pe loc. Iartă-mă, Doamne, dă-mi să apuc să cresc nepoții… La început s-a temut – să nu afle fata că nu-i mama adevărată, doar o coincidență de nume. După, nu-i mai păsa, a trăit viață simplă, de om. A crezut că merită… Iartă-mă, fată dragă, că ți-am furat destinul de la mama ta adevărată. Asta e, fericirea mea… furată… – Mamă… plângea Olya, – mamă dragă… sper să mă auzi. Am știut, aproape de la început. Când stăteam la tine, mi-au spus că datele nu corespund, Anna era Ivanovna, am găsit-o, din curiozitate. S-a lepădat de mine, s-a măritat, îi încurcam… Are familie, n-a vrut să mă vadă. A vrut să nu știe nimeni, mi-a dat bani, n-a avut treabă cu mine. Am fugit… Ții minte, mama, atunci am fost tare bolnavă… Cu febră. Și totuși, îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a adus la tine. Te-am căutat ani de zile. Tu ești mama mea… Ce bine că atunci s-au greșit, sau poate n-a fost greșeală – acolo Sus știu cui să trimită și unde să trimită. Cum să trăiesc din nou fără tine, mamă… – Olyuța… – Las-o, Vanea, să plângă, și-a îngropat mama… *** – Bunica, bunica Anuța a fost bună? – Da, copila mea, foarte bună. – Și frumoasă? – Cea mai frumoasă, Anechka. – Cine i-a dat numele? – Nu știu sigur, tatăl sau mama ei. – Deci străbunicul sau străbunica ta… – Da, dragă, unul din ei. – Dar pe mine după cine m-ai numit? După străbunica mea? Mama ta? – Da, și tata ta ținea mult la bunica lui. – Ea mă vede? – Sigur că te vede, mereu o să aibă grijă de tine. – Te iubesc, străbunica Anuța, – fetița pune o coroniță de păpădii la mormânt. – Și eu te iubesc, copilă, – foșnește o mladă de mesteacăn – și noi toți te iubim, șoptește vântul…