Privind în Gol – Povestea tumultuoasă a iubirii dintre Dima și Ania, căsătoriți la 19 ani, cu nuntă de neuitat, părinți implicați, lupte cu sărăcia, trădări, despărțiri, copii lăsați în grija bunicii Sanda, soartă amară, reîntoarceri neașteptate și destine frânte în Moldova contemporană

Stăteam aseară și mă gândeam la povestea asta ca la un film care te apasă, te face să oftezi și să te întrebi de ce unii oameni nu găsesc nicicum drum drept în viață. O știi pe Cătălin și pe Dorina? S-au luat repede, nici nu apucaseră să schimbe măcar douăzeci de primăveri. Le era lumea mică de drag, nu puteau trăi unul fără altul, erau fulgerați de-o iubire cum vezi doar în cântece de dor. Părinții lor, moldoveni de la Chișinău, au zis că nu-i de stat pe gânduri, să-i cunune și gata. Să nu facă păcat.

Nunta a fost una de n-ai văzut: coloană cu păpușă legată de capotă, covoare de flori, focuri de artificii peste un salon plin ochi, și toată lumea strigând: Sărută mireasa! până răgușeau.

Părinții Dorinei n-au dat un leu moldovenesc la nuntă. Nici nu aveau de unde; banii le ajungeau doar de pâine, brânză și câte-un pahar de vin demidulce. Mama lui Cătălin, tanti Alexandra, a scos din buzunar totul, să aibă copiii parte. Iar pentru că era o femeie cu vorba scurtă și hotărâtă, le cerea tuturor să-i spună simplu: Sanda Sandu.

Sanda o tot bătea la cap pe Cătălin să nu se lege la cap cu o fată ca Dorina, cu părinți cam prieteni cu sticla, dar băiatul nu vrea să audă. Zicea că dragostea dintre ei va șterge orice urmă de povară moștenită.

Măi băiete, îi tot zicea Sanda, de la stejar, stejar răsare, nu caisă! Să nu-ți fie iubirea mai scurtă ca un mototol de ață…

Parcă vedeai fericirea pe chipurile lor. Doi copii, cu casa cadou de la mama lui, gata de construit vise în inima Chișinăului.

Dorina i-a dăruit lui Cătălin două fete: pe Ioana și pe Geta. El le diviniza! În casă era mereu tâmplă de bine și mândria îi creștea din privirea lor.

Numai că, după vreo patru ani, Dorina a început să lipsească tot mai des. Iar noaptea, când venea, mirosea puternic a rachiu ieftin. Cătălin a încercat să afle ce e cu ea, dar Dorina s-a închis și-apoi, ca un tunet, i-a spus că de fapt nici nu l-a iubit vreodată, că totul a fost o joacă de tineri.

Acum și-a găsit bărbatul visurilor și pleacă, vezi Doamne, în sat cu el, chiar dacă omul e însurat și cu trei fete acasă. Pe Cătălin l-a înăbușit ceața obrazului și rușinea.

Dorina a dispărut într-un sat de pe lângă Leova, lăsând copiii agățați între două lumi. Sanda i-a adunat la pieptul ei, că era de-o vioiciune și-un suflet de n-o găsești azi nici cu lumânarea. I-a crescut ca pe ochii din cap.

Cătălin, năuc și singur, a alunecat în mrejele unei secte religioase, la recomandarea unui prieten. Pe acolo l-au însurat repede cu o văduvă, Tamara, care avea și ea doi băieți. După ceva timp, i-au făcut cununie pe ritul sectei. Acum, timpul lui Cătălin era numai pentru Tamara și băieții ei: când aducea vorba de fetele lui, nevasta îi răspundea mereu: Măi Cătăline, lasă, au și ele mamă! Ia bagă-l pe Vasile la școală, pe Marcel du-l la doctor

El, docil, făcea ce i se spunea. Încă purta drag de Dorina, dar știa că nu mai este cale de întors.

Anii au trecut și, pe neanunțate, Dorina a bătut la ușă la Sanda Sandu, cu o fetiță mică de mână. Sanda a privit-o lung pe fosta noră: Ia uite, Dorino, te-a tocit viața! Asta-i a ta, nu?.

Da, Maia e fata mea. Putem să rămânem la voi vreo vreme? se văicărea Dorina, uitându-se în podea. M-au dat afară? tot săpa Sanda.

Eu am plecat, nu mai suportam. Mă bate și bea, numai necazuri… s-a plâns Dorina.

Tu ți-ai ales bărbatul singură, nu ți-a ținut nimeni calea! Și părinții tăi de ce nu te primesc? a săgetat-o Sanda.

Mi-a fost dor de fete. Am venit să le văd. Oare mă lași?

Sanda, deși oftează și-i zice că-i o cucuvea, tot îi deschide ușa.

În casă au intrat atunci Ioana și Geta, deja domnișoare. Au privit-o pe mama lor fără să zică nimic păreau două surori străine.

A trecut o lună și Dorina iar a dispărut, lăsând-o pe Maia în grija Sandrei și a soțului ei. Trei nepoate în casă, trei suflete amărâte ce găseau alinare la buni și la bunel.

N-au mai trecut mulți ani până când bunica Sanda și apoi bunicul s-au dus la Domnul. Ioana s-a măritat, dar n-a avut copii. Geta a rămas fată bătrână, ningându-i părul devreme. Maia, la șaptesprezece ani, a făcut un copil și dusă a fost la maică-sa în sat.

… Tineretea trece fără să bată la ușă, bătrânețea vine fără să salute.

Dorina a ajuns singură de tot, că bărbatul cu care fugise a fost luat de fetele lui la oraș bolnav, abia mergând. Acum, lumea din sat arunca vorbe grele, îi ziceau că-i bețivă și fără rușine. Doar în Moldova e așa: bârfă, cât încape, gardul n-o oprește.

Cătălin, la urmă, a fugit de Tamara și cu greu a scăpat de secta aceea. A rămas singur cuc, șezând în apartamentul lăsat de mama, cu trei pisici să nu ia razna. De dragoste nici vorbă ca un ceai rece pe vreme rece.

Și te gândești, prietene, uite așa bate uneori fericirea la ușă, dar oamenii nu-i deschid…

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

14 − 8 =

Privind în Gol – Povestea tumultuoasă a iubirii dintre Dima și Ania, căsătoriți la 19 ani, cu nuntă de neuitat, părinți implicați, lupte cu sărăcia, trădări, despărțiri, copii lăsați în grija bunicii Sanda, soartă amară, reîntoarceri neașteptate și destine frânte în Moldova contemporană
— La noi în familie, patru generații de bărbați au lucrat pe calea ferată! Tu ce ai adus? — Pe Galina, — a răspuns Ana încet, mângâindu-și burtica. — O vom numi Galinuța. — Iar fată? Parcă ar fi o batjocură! — Elena Mihailovna a trântit rezultatul ecografiei pe masă. — La noi în familie, patru generații pe calea ferată! Și tu ce ai adus? — Pe Galinuța, — a spus Ana, mângâindu-și burtica. — Așa o vom numi. — Galina… — a prelungit soacra. — Măcar numele e frumos. Dar la ce bun? Cui o să-i trebuiască Galina ta? Maxim tăcea, cu ochii în telefon. Când soția l-a întrebat ce crede, doar a ridicat din umeri: — Ce este, asta e. Poate următorul va fi băiat. Ana a simțit un nod în stomac. Următorul? Dar ea, micuța aceasta, ce e – o repetiție? Galinuța s-a născut în ianuarie — micuță, cu ochi mari și păr bogat, închis. Maxim a venit doar la externare, cu un buchet de garoafe și un pachet de haine pentru copila. — Frumoasă, — a spus el, privind cu grijă în cărucior. — Seamănă cu tine. — Nasul e al tău, — a zâmbit Ana. — Și bărbia încăpățânată. — Hai, lasă, — s-a eschivat Maxim. — Toți copiii arată la fel la vârsta asta. Elena Mihailovna i-a întâmpinat acasă cu o față acră. — Vecina Valentina m-a întrebat dacă am nepot sau nepoată. Mi-a fost rușine să răspund, — a murmurat ea. — La vârsta mea să mă joc cu păpușile… Ana s-a încuiat în camera copilului și a plâns în liniște, strângându-și fiica la piept. Maxim muncea tot mai mult. Făcea ore suplimentare la depoul de la periferie, accepta ore în plus. Spunea că familia îl costă mult, mai ales cu un copil. Venea târziu, obosit și tăcut. — Te așteaptă, — îi spunea Ana când trecea grăbit pe lângă camera copilului, fără să arunce o privire. — Galinuța învie de fiecare dată când îți aude pașii. — Sunt obosit, Ană. Mâine tre’ să fiu devreme la lucru. — Dar nici măcar nu ai salutat-o… — E mică, nu pricepe încă. Dar Galina pricepea. Ana vedea cum fetița întoarce capul la ușă când îi aude pașii, apoi privește îndelung în gol după ce pașii dispar. La opt luni Galinuța s-a îmbolnăvit. Febra a urcat la treizeci și opt, apoi la treizeci și nouă. Ana a chemat medicul – deocamdată, doar tratament acasă. Dimineața, temperatura a sărit la patruzeci. — Maxime, trezește-te! — Ana îl zguduia pe soț. — Galinuța e foarte rău! — Cât e ora? — Maxim a deschis cu greu ochii. — Șapte. N-am dormit toată noaptea. Trebuie la spital! — Așa devreme? Poate mai așteptăm până deseară? Am tură importantă azi… Ana l-a privit ca pe un necunoscut. — Fetița ta arde de febră și tu te gândești la muncă? — Nu moare, doar are răceală, asta li se întâmplă copiilor. Ana a chemat singură taxiul. La spital, medicii au internat-o pe Galinuța direct la infecțioase. Suspiciune de inflamație gravă – era nevoie de puncție lombară. — Unde-i tatăl copilului? — a întrebat medicul. — Trebuie acordul ambilor părinți. — El… muncește. Vine imediat. Ana l-a sunat pe Maxim toată ziua. Telefonul – închis. Pe la șapte seara a răspuns, în sfârșit. — Ană, sunt la depou, treabă… — Maxime, Galina are meningită! E nevoie de acordul tău pentru puncție! Medicii așteaptă! — Cum? Ce puncție? Nu înțeleg nimic… — Vino! Acum! — Nu pot, am tura până la unsprezece. După mă văd cu băieții… Ana a închis fără un cuvânt. A semnat acordul singură – ca mamă avea dreptul. Puncția sub anestezie totală. Galina părea așa mică pe targa rece a sălii de operații. — Rezultatele vin mâine, — a spus doctorul. — Dacă e meningită, tratamentul va fi lung. Vreo lună și jumătate spitalizare. Ana a rămas peste noapte în spital. Galina sub perfuzie, palidă și nemișcată. Doar pieptul mic urca și cobora încet. Maxim a venit a doua zi, la prânz. Nebărbierit, șifonat. — Ei, cum mai e? — a întrebat fără să intre în salon. — Rău, — a răspuns Ana scurt. — Rezultatele încă nu sunt gata. — Ce i-au făcut? Chestia aia… cum îi zice… — Puncție lombară. I-au luat lichid din coloană. Maxim s-a făcut alb la față. — Oare a durut? — Sub anestezie, nu a simțit. S-a apropiat de pătuț și a încremenit. Galina dormea, cu o mânuță peste pătură, bandajată cu cateter la încheietură. — E… atât de mică, — a murmurant Maxim. — Nu m-am gândit… Ana n-a răspuns. Analizele au ieșit bine – fără meningită. Doar o viroză severă. Tratament acasă, sub supraveghere medicală. — Ați avut noroc, — a spus medicul. — Încă o zi-două de întârziere și era mult mai grav. În drum spre casă Maxim tăcea. Doar când au ajuns la scară, a întrebat încet: — Am fost chiar atât de rău… ca tată? Ana a așezat-o pe Galina mai comod și l-a privit. — Tu ce crezi? — M-am gândit că mai e timp, că e mică, nu pricepe. Dar… — a tăcut. — Când am văzut-o cu tuburile acelea… Am simțit că o pot pierde. Și că nu vreau să pierd. — Maxime, are nevoie de un tată. Nu de aducător de bani, ci de tată. Să-i știe numele, jucăriile preferate. — Care sunt? — a întrebat. — Un arici de cauciuc și o zornăitoare cu clopoței. De câte ori vii acasă, merge de-a bușilea la ușă să o iei în brațe. Maxim a plecat privirea. — N-am știut… — Acum știi. Acasă, Galina s-a trezit și a plâns – subțire, trist. Maxim s-a apropiat instinctiv, dar s-a oprit. — Pot? — a întrebat. — E fiica ta. A luat-o cu grijă în brațe. Galina s-a liniștit, privind serios chipul tatălui. — Bună, draga tatei, — a șoptit Maxim. — Iartă-mă că n-am fost lângă tine când ți-a fost cel mai greu. Galina a întins mânuța spre fața lui și i-a atins obrazul. Maxim a simțit un nod în gât. — Tata, — a spus Galina clar. A fost primul ei cuvânt. Maxim a privit-o pe Ana cu ochi mari. — A zis… — Spune de o săptămână, — a zâmbit Ana. — Dar numai când nu ești acasă. Probabil a așteptat momentul potrivit. Seara, când Galina a adormit la tata în brațe, Maxim a pus-o atent în pătuț. Fetița nu s-a trezit, doar i-a strâns degetul și mai tare. — Nu vrea să te lase, — a observat Maxim. — Îi e teamă că dispari iar, — a explicat Ana. A stat lângă pătuț încă jumătate de oră, fără să-și retragă degetul. — Mâine îmi iau liber, — i-a spus Anei. — Și poimâine. Vreau… să o cunosc mai bine pe fiica mea. — Și cu munca? Cu orele suplimentare? — Ne descurcăm și altfel. Sau trăim mai modest. Important e să nu pierd cum crește fiica mea. Ana l-a îmbrățișat. — Mai bine târziu decât niciodată. — N-aș fi iertat niciodată, dacă s-ar fi întâmplat ceva și eu nici numele jucăriei ei nu l-aș fi știut, — a șoptit Maxim privindu-și fiica adormită. — Ori că știe să spună „tata”. După o săptămână, când Galina s-a însănătoșit, au ieșit toți trei în parc. Galina pe umerii tatălui, râdea, apucând frunzele aurii. — Privește ce frumos e, Galinuțo! — îi arăta Maxim copacii galbeni. — Uite, o veveriță! Ana mergea alături, gândindu-se că uneori trebuie să fii aproape de a pierde ce ai mai scump, ca să-i vezi cu adevărat valoarea. Acasă, Elena Mihailovna i-a întâmpinat cu nemulțumire. — Maxim, Valentina mi-a spus că nepotul ei joacă deja fotbal. A ta doar cu păpușile… — Fetița mea e cea mai grozavă din lume, — i-a răspuns calm Maxim, punând-o pe Galinuța jos și întinzându-i ariciul din cauciuc. — Și păpușile sunt minunate. — Dar neamul se va stinge… — Nu se va stinge. Va continua. Altfel, dar va continua. Elena Mihailovna a vrut să comenteze, dar Galina a mers de-a bușilea la ea și a ridicat mânuțele. — Bunica! — a spus fetița și a zâmbit larg. Soacra a luat-o derutată în brațe. — Ea… vorbește! — a mirat bătrâna. — Galina noastră e foarte deșteaptă, — a spus mândru Maxim. — Așa-i, iubita tatei? — Tata! — a strigat Galina veselă, bătând din palme. Ana privea scena și se gândea că fericirea vine uneori abia după încercări. Cea mai mare iubire e cea care nu se naște imediat, ci se coace din greu, printre frici și durere. Seara, culcând-o pe fiică, Maxim îi cânta încet un cântecel de leagăn. Vocea moale, puțin răgușită, dar Galina asculta cu ochii mari. — N-ai mai cântat niciodată până acum, — i-a atras atenția Ana. — Nu făcusem multe, — a răspuns Maxim. — Dar am timp să recuperez. Galina a adormit strângându-i degetul la piept. Iar Maxim n-a mai tras mâna – a stat în liniște, ascultându-i respirația, gândindu-se cât se poate pierde dacă nu te oprești la timp să vezi ce contează cu adevărat. Iar Galina dormea și zâmbea în somn – acum știa sigur, tata rămâne cu ea. Această poveste reală ne-a fost trimisă de o cititoare. Uneori, destinul nu cere doar o alegere, ci și o încercare grea, ca să trezească în noi cele mai frumoase sentimente. Tu crezi că un om poate să se schimbe când realizează că riscă să piardă ce are mai de preț?