Fosta soție a soțului meu m-a rugat să stau cu nepoții lor comuni, iar eu i-am dat un răspuns demn – Dar chiar ți-e atât de greu? Doar trei zile! Cătălina are o situație fără ieșire, a prins o vacanță last minute în Turcia, n-a mai fost în concediu de o sută de ani, iar eu… știi bine, am tensiunea mare și m-a blocat spatele la țară, de nu mă mai pot îndrepta. Iar Sorin – e bunicul adevărat. E datoria lui să ajute. Vocea din telefon era atât de sonoră încât Sorin nici nu a mai pus pe speaker. Elena, care amesteca tocănița la bucătărie, auzea fiecare cuvânt. Tonul acela, ascuțit, cu accente de exigență răsfățată, l-ar fi recunoscut oriunde. Larisa Anastasievna. Prima, și din păcate de neuitat, soție a soțului ei. Sorin s-a uitat vinovat la Elena, ținând telefonul lipit de umăr și continuând să taie pâine, deși feliile ieșeau strâmbe… (și restul povestirii) Fosta soție a venit și a pretins să gătesc și să am grijă de nepoți, dar i-am pus clar limite. Mi-am spus apăsat punctul de vedere, mi-am apărat timpul și viața mea și am arătat că și eu am planuri și demnitate. Am arătat că nu sunt „bună la toate” pentru fosta și copilul ei, iar soțul meu, în sfârșit, a înțeles pe cine trebuie să susțină. Cititorule, tu cum ai proceda în locul Elenei?

Dar chiar nu-ți e greu? E doar pentru trei zile. Sărmana Adriana are o situație fără ieșire, a prins o ofertă last minute pentru Antalya, n-a avut concediu de o veșnicie, iar eu… știi și tu, cu tensiunea, m-a lăsat spatele la țară, de abia mă îndrept. Și Tudor e bunicul lor adevărat. E datoria lui să ajute.

Vocea din telefon era atât de stridentă încât lui Tudor nu-i mai trebuia difuzorul. Ana, soția lui, amesteca încet tocănița de legume la aragaz și auzea fiecare cuvânt. Timbul acela pițigăiat, imperativ, l-ar fi recunoscut dintre o mie. Fosta lui Margareta Lenuța. Prima și, din păcate, de neuitat soție.

Tudor se uită vinovat la Ana, ținând telefonul între umăr și obraz, tot tăind pâine, dar feliile ieșeau strâmbe, ca și starea lui.

Marga, stai, nu te grăbi reuși să spună bărbatul. Ce legătură are vacanța Adrianei? Noi cu Ancuța voiam să mergem la țară…

Ei și, ce planuri poți avea? răspunse fosta, fără scrupule. Să smulgi buruieni? Să stai la coadă la muzeu? Tudor, e vorba de nepoții tăi! Ionuț și Dragoș. Băieții au nevoie de model masculin, nu de răsfăț de femeie. Nici nu i-ai mai văzut de-o lună. Ai pic de suflet? Sau ți-a pus Ancuța botniță?

Ana lăsă ușor lingura, stinse aragazul și încetă să se prefacă. “Noua dragoste.” Ei erau căsătoriți de opt ani deja. Opt ani liniștiți, fericiți, dacă nu pui la socoteală incursiunile care pe care ale “uraganului Margareta” în viața lor. Acum cerea bani pentru fiica lor deja adultă, ba pentru dentist, ba pentru revizie la mașină, ba pentru renovări. Tudor, suflet blând și corect, plătea, cu sentimentul de vină că a plecat din căsnicie deși o făcuse când Adrianei îi era deja douăzeci și cinci, și cu Marga fusese de ani buni ca doi străini în aceeași casă.

Margareta, nu mai vorbi așa de Ana vocea lui Tudor se înăspri, dar încă timid. Nu-i vina ei. Dar trebuia să spui din timp. Băieții au șase ani, îți trebuie ochi și la spate, nici noi nu mai suntem tineri…

Păi tocmai! jubila Margareta. Bătrânețea nu-i ușoară, dar mișcarea e viață. Dacă alergi cu nepoții, poate întinerești. Gata. Adriana îi aduce mâine la zece. Eu nu pot, ți-am zis: spatele, tensiunea. Și nu mă contrazice, Tudor. E familia ta.

Tudor puse telefonul pe masă, oftă greu, fără să-și ridice ochii spre Ana.

Pe bucătărie se așternu liniștea, spartă doar de ticăitul ceasului de pe perete. Afară, orașul se pregătea de ploaie de vară. Ana șterse absent firimituri invizibile de pe masă.

Deci mâine la zece? întrebă cu voce egală.

Tudor o privi, implorând-o din ochi.

Ancuța, scuză-mă… ai auzit și tu, face ca tractorul când vrea ceva. Adriana pleacă, Margareta spune că nu poate… Ce poți să faci? Sunt nepoții…

Tudor, Ana se așeză în fața lui, mâinile unite în poală. Nepoții tăi. Nu ai mei. Nici nu mă strigă pe nume, pentru ei sunt tanti aia, cum i-a învățat bunica lor. Și, de fiecare dată, apartamentul ajunge prăpăd, că mama lor zice că nu e bine să le interzici copiilor nimic.

Eu mă ocup de ei! sări Tudor. Tu nici nu te trezești. Îi iau la parc, la film, la topogane. Doar fă ceva de mâncare… din ce le place lor, știi… supă, pui. Chiar dacă n-o spun, le place.

Ana zâmbi trist. Știa cum urma să fie. După două ore, Tudor ceda, îl durea capul și se trântea pe canapea cinci minute. Iar gemenii, plini de energie, rămâneau pe capul ei: săreau pe mobilă, cereau desene, aruncau mâncarea, ignorau orice regulă “bunica Margareta a spus că la bunici e voie orice, că bunicul e șeful aici”.

Aveam bilete la teatru sâmbătă îi aminti ea. Și voiam la țară, să pregătim trandafirii.

Lasă, schimbăm biletele… Trandafirii mai așteaptă. Ancuța, te rog, salvează-mă. Promit, vorbesc cu Adriana, să nu se mai repete.

Ultima dată. Îi spusese de douăzeci de ori. De fiecare dată îl salva, îl miluia, ca să nu stârnească scandal. Dar azi ceva în ea s-a rupt. Poate din felul cum Margareta a sunat, fără să întrebe, aranjând timpul și energia Anei ca pe a ei.

Nu, Tudor, spuse Ana încet.

Soțul clipi, buimac.

Ce nu?

Nu, nu luăm copiii. Nu azi. Nu-mi sacrific planurile, nu returnez biletele, nu stau trei zile la cratiță pentru doi copii care ultima dată au zis că supa mea pute și mama lor gătește mai bine.

Ana, ești serioasă? Sunt doar niște copii… Dar Adriana ce poate face? Pleacă la drum…

Să găsească soluție. Are bărbat, are soacră, poate angaja o bonă. De ce să rezolve tot pe spinarea mea?

A noastră, corectă Tudor.

Nu, dragă, a mea. Eu calc, eu curăț după ei, eu strâng jucării. Tu ești bunicul bun două ore, apoi îți trebuie pastile. Respect ce simți pentru nepoți, dar nu mă plătesc să fiu bona femeii care mă disprețuiește.

Tudor se întunecă. Nu era obișnuit cu hotărârea Anei; ea, de obicei, răbdătoare ca o apă liniștită.

Și ce facem acum? Să sun să refuz? Margareta mă mănâncă de viu. Face scandal…

Nu suna, Ana se ridică și se uită pe fereastră. Las-o să vină.

Deci… accepți? se bucură el.

Nu. Să vină. Și vedem.

Dimineața de sâmbătă a venit senină, dar atmosfera în casă era apăsătoare. Tudor nu-și găsea locul, aranja pernele, se tot uita la oră. Ana calmă, mâncă liniștită, se îmbrăcă frumos, își făcu puțin machiaj și își pregăti o geantă mică.

Pleci undeva? se alarmă Tudor, văzând cartea și umbrela.

Avem teatru la șapte, nu? Și vreau să merg întâi la coafor, să iau aer pe malul Nistrului. Mi-e dor de o plimbare în tihnă.

Ana! Vin copiii în cincisprezece minute! Cum să mă descurc singur? Ce să le dau de mâncare, unde să găsesc hainele?

Te descurci. Ești bunicul, nu? Modelul masculin, cum spunea Margareta.

Soneria sună insistent. Tudor se repezi la ușă, Ana își lega sandalele.

Din hol, glasuri vesele.

Of, bine că n-am prins trafic! era Adriana. Tată, primește ștrengarii. Geanta cu haine e aici, tableta e încărcată, sună dacă e ceva. Fug la taxi, mă grăbesc!

Adriana, dar cu masa, cu programul de somn?

Eh, lasă, azi e sâmbătă! Faci niște găluște. Să fii cuminte, să nu-i superi!

M-a amuzat ușa. Două perechi de bocanci tropăiau și un Atac!.

Ana a ieșit în hol. Doi băieței făceau deja șotii, săreau să ia pălăria lui Tudor de pe cuier. Tudor, cu traista mare în brațe, părea pierdut complet. Dar surpriză în prag, stătea chiar neobosita Margareta Lenuța.

Venise personal, deși cu spatele o ținea. Arăta sănătoasă: coc, machiaj, bijuterii aurii.

A, și tu ești aici spuse Margareta cu dispreț. Sper că ai pregătit ceva? Fără prăjeli, Dragoș e alergic la citrice, iar Ionuț nu mănâncă ceapă. Supă proaspătă, azi făcută. Și atenție la telefoane, doar o oră.

Tonul de stăpână peste slugi. Tudor mic, aștepta pocinogul.

Ana se uită în oglindă, își aranjă părul și luă geanta.

Bună dimineața, doamna Lenuța. Bună băieți.

Nepoții se opriră o clipă, apoi reîncepură să sară.

Mulțumesc de observații răspunse Ana cu un zâmbet blând. Vă rog, transmiteți totul lui Tudor. El răspunde azi.

Cum adică? Unde pleci?

E ziua mea liberă. Am programul meu, întâlniri, teatru. Mă întorc târziu, poate chiar mâine.

Margareta roși. Făcu un pas să-i blocheze ieșirea.

Ești nebună? Ai copii în casă! Sunt nepoții tăi prin alianță! Cum să nu…?

Sunt datoare doar celor cărora le-am promis. N-am promis să am grijă de nepoții dumneavoastră. Nici nu i-am crescut, nici nu-i sunt mamă, nici n-am cerut să fiu bonă. Au mamă, tată, două bunici. Dumneavoastră sunteți pensionară, liberă.

Am spatele!

Eu am o viață. N-am s-o petrec rezolvând interese străine, mai ales când mi se cere așa.

Tudor! Auzi ce vorbește? Dă-i ordin!

Bărbatul se uita când la una, când la alta. Se lupta cu reflexul de-a o lăsa pe Margareta să conducă tot și cu noul curaj de a-și asculta soția.

Marga… încercă să spună. Ana m-a avertizat, azi nu poate. Eu am zis că mă descurc, dar…

Dar ce? Că-ți crapă capul într-o oră! Cine hrănește copiii? Cine-i spală? Uite-te la ea, s-a dichisit! Are ea chef de familie… ei nu-i pasă!

Familie? Ana s-a răcit instantaneu. Doamna Lenuța, clarificăm: eu și Tudor suntem familia. Dumneavoastră, Adriana și băieții sunteți rudele lui Tudor. Eu am suportat telefoanele, pretențiile de bani, vorbele grele pe la spate. Dar nu accept să-mi transform casa în creșă iar eu în menajeră.

Cine ești tu să… asta e apartamentul soțului meu! Mă rog, fostului…

Poate să aducă cine vrea. Dar nu poate să mă oblige să servesc musafirii. Tudor, alegerea e a ta. Rămâi cu nepoții și cu doamna Lenuța, care sigur te ajută că tot ai spatele rău. Eu ies.

Ana făcu un pas spre ușă.

Stai! Margareta îi apucă cotul. Nu pleci nicăieri până nu faci supă! Adriana e deja plecată! Ce fac cu copiii?

Ana își trase mâna cu calm și hotărâre.

Nu e treaba mea, doamna Lenuța. Sunați un taxi, mergeți acasă să gătiți. Sau sunați Adrianei, să revină. Să nu puneți mâna pe mine, că chem poliția și fac plângere. Poate nu glumesc.

S-a lăsat tăcere mormântală. Gemenii s-au potolit, simțiseră tensiunea. Tudor o privea, uluit și admirativ. Nu o văzuse niciodată așa nu doar blândețea, ci o femeie de fier ce-și apără dreptul la viață liniștită.

Margareta respira greu. Pentru ea, Ana era mereu mută, de îndurat. Acest refuz clar o șoca.

Ești un monstru, egoista dracului! O să afle toată mahalaua cât ești de rea!

Oricui doriți ridică din umeri Ana.

Deschise ușa, ieși pe palier.

Tudor, ai cheia. Dacă rezolvi, cheamă-mă. Dacă nu, ne vedem când ai scăpat de gălăgie.

Ușa liftului s-a închis. Ana a respirat adânc aerul curat după ploaie. Îi tremura puțin mâna, dar se simțea ușurată. Reușise să spună nu.

A avut o zi minunată. S-a plimbat la o expoziție, a băut o cafea la terasa preferată, s-a plimbat pe malul lacului, în liniște. Telefonul l-a ținut pe silențios, să nu-i strice buna dispoziție.

Seara, după spectacol, a verificat telefonul. Zece apeluri de la Tudor. Un mesaj: “Margareta i-a luat. Sunt acasă. Iartă-mă.”

A ajuns pe la unsprezece. Liniște și ordine. Tudor stingher, cu un ceai răcit, dar împăcat.

Salut, șopti el.

Salut. Unde sunt copiii?

Margareta i-a luat. A urlat, a amenințat că ne rupe. Pe Adriana a pus-o să-și anuleze vacanța să stea cu copiii. Dezastru.

Și tu ce-ai făcut?

Tudor o privi drept.

I-am spus, pentru prima dată, să tacă.

Ana a ridicat o sprânceană.

Chiar?

Da. Când te-a numit în toate felurile… Nu m-am mai putut abține. Am zis că dacă te mai pomenește urât, nu vede niciun leu, nici ajutor, nici cadou, nimic peste pensia alimentară. Și că nu mai intră aici vreodată.

Ana s-a apropiat, l-a îmbrățișat. S-a cuibărit ca un copil la pieptul ei, căutând liniște.

A luat băieții, a trântit ușa cât să sară tencuiala. Ne-a lepădat din familie.

O să supraviețuim a râs Ana, netezindu-i câteva fire de păr albite. Dar cu Adriana…?

Plângea la telefon, din aeroport. Am dat ceva bani de bonă la destinație. Până la urmă i-a luat cu ea. Margareta a refuzat efectiv, cică are criză de nervi și de spate.

Vezi? Soluție tot a apărut. E mama lor, merge în concediu cu ei cum e și normal.

Ana, Tudor o privi cu sinceritate. Mulțumesc.

De ce? Că te-am lăsat în bătaia puștii?

Că mi-ai arătat cum e să fii bărbat, nu băiat pe post de curier al fostei. Toți anii ăștia m-am simțit vinovat… Azi am văzut: nu datorez nimic, în afară de tine. Tu ești familia! Tu ești sprijinul meu. Iar eu… am fost laș.

Important e că ți-ai dat seama, îl sărută Ana. Bem un ceai? Am adus plăcintă cu vișine, cum îți place.

A doua zi, liniște. Margareta nu suna. Adriana trimise mesaj: au ajuns bine. Viața reintra firesc, dar ceva se schimbase. Aerul casei părea mai proaspăt, fără mirosul greoi al ranchiunii sau pretențiilor de la alții.

După o săptămână erau deja la țară. Ana ansamblase săpăliga, Tudor săpa cu hărnicie la trandafiri.

Știi, spuse Tudor pe jumătate vesel m-a sunat Margareta ieri.

Ana se încordă.

Ce mai vrea?

Bani. Zice că s-au scumpit medicamentele.

Și i-ai dat?

Nu. Am zis că abia ne descurcăm cu casa, cu reparații, cu haina ta nouă de blană. Am refuzat.

Ana a râs cu poftă.

Haină? Ai imaginație, dar-mi place!

A trântit telefonul zâmbi el, fără urmă de vină. Și știi, n-a căzut cerul.

N-a căzut, i-a confirmat ea. E tot mai senin și mai întins.

Aventura cu pasatul nepoților la păstrare a fost cu adevărat un hotar. Ana a înțeles că demnitatea nu stă-n scandal, ci-n puterea de a spune nu când e cazul. Tudor a învățat că respectul soției e mai prețios ca pacea cu o fostă soție, rămasă de mult timp un om străin.

Sigur, nepoții au revenit periodic în viețile lor. Doar că vizitele erau stabilite din timp, cu grafic clar, și Margareta nu mai trecea pragul. Tudor îi ducea în parc, la zoo, apoi îi aducea înapoi. Și așa erau toți mai fericiți: copiii aveau un bunic relaxat, nu un bătrân zbuciumat, Ana avea liniștea pe care o merita, iar Tudor, în sfârșit, alesese pe bune cine-i este cu adevărat familie.

Uneori, seara, stăteam cu Ana pe verandă la casa de la țară, privind apusul. Îmi aminteam ziua aia când și-a luat geanta și a plecat la teatru. Cel mai bun spectacol din viața ei, deși nu-și amintea piesa. Drama fusese în hol, iar finalul fusese fericit.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

two × 2 =

Fosta soție a soțului meu m-a rugat să stau cu nepoții lor comuni, iar eu i-am dat un răspuns demn – Dar chiar ți-e atât de greu? Doar trei zile! Cătălina are o situație fără ieșire, a prins o vacanță last minute în Turcia, n-a mai fost în concediu de o sută de ani, iar eu… știi bine, am tensiunea mare și m-a blocat spatele la țară, de nu mă mai pot îndrepta. Iar Sorin – e bunicul adevărat. E datoria lui să ajute. Vocea din telefon era atât de sonoră încât Sorin nici nu a mai pus pe speaker. Elena, care amesteca tocănița la bucătărie, auzea fiecare cuvânt. Tonul acela, ascuțit, cu accente de exigență răsfățată, l-ar fi recunoscut oriunde. Larisa Anastasievna. Prima, și din păcate de neuitat, soție a soțului ei. Sorin s-a uitat vinovat la Elena, ținând telefonul lipit de umăr și continuând să taie pâine, deși feliile ieșeau strâmbe… (și restul povestirii) Fosta soție a venit și a pretins să gătesc și să am grijă de nepoți, dar i-am pus clar limite. Mi-am spus apăsat punctul de vedere, mi-am apărat timpul și viața mea și am arătat că și eu am planuri și demnitate. Am arătat că nu sunt „bună la toate” pentru fosta și copilul ei, iar soțul meu, în sfârșit, a înțeles pe cine trebuie să susțină. Cititorule, tu cum ai proceda în locul Elenei?
Fiul meu și soția lui s-au mutat la mine acasă și acum nu le convin regulile mele – Casa mea, regulile mele! Am acceptat să stea la mine fiul și nora mea, dar s-au plâns imediat că îi „învelesc” cu reguli. Îmi pare rău, dar acasă la mine, eu stabilesc ordinea. Dacă nu le convine, nu mă simt obligată să-i țin. Fiul meu s-a însurat acum doi ani. Mi s-a părut cam grăbit că a mers la starea civilă la numai douăzeci de ani, dar… nu m-a ascultat nimeni. Așa au decis să-și întemeieze familie. Am dat apartamentul moștenit de la mama pentru început – și nu era perfect, dar era ceva. Au locuit acolo un an, apoi s-au hotărât să cumpere un apartament nou de la dezvoltator. Au vândut apartamentul, socrii lor au contribuit și ei. Mama nurorii încerca să mă convingă să le dau și eu ajutor, dar deja le oferise apartamentul! L-aș fi putut păstra și eu și să-l închiriez. Nu cred în coproprietate, mi se pare înșelător. Nu înțeleg cum poți da bani pe un apartament neconstruit, dar așa e la noi – lumea construiește și plătește în avans, și au dat banii și și-au văzut de treabă. N-au fost probleme, până când nora a rămas fără serviciu și s-au încurcat cu banii. Atunci au rugat să stea la mine. Am știut din start că nu va fi ușor, n-am iluzii că mi-ar fi ușor să stai cu mine. Dar, dacă fiul meu a cerut, a înțeles cu siguranță ce implică. Din nu știu ce motiv, nora nu a vrut să stea la mama mea. Am stabilit din prima zi: la mine există câteva reguli clare – după ora 22 e liniște, fiindcă mă culc devreme și dorm iepurește. Ziua las radioul pornit pe fundal, fără excepție. Au fost de acord și au început să locuiască la mine. Prima lună nici o problemă. Când făceau ceva ce nu acceptam, le explicam și remediam împreună. Dar din luna a doua, au început mofturile: nora a ridicat tonul, fiul a început să bombăne… — Mamă, hai să nu te superi, dar de ce trebuie să meargă non-stop radioul? Te deranjează dacă o zi nu-l auzi? Nu-l asculți oricum, e numai pe fundal. Mă doare capul după muncă! — De ce să ștergi farfuriile? Se usucă ele singure! Pierdem timpul degeaba… — Mamă, chiar trebuie sâmbăta dimineața să te apuci de curățenie? Dormim și noi! E 10 dimineața și tu deja dai cu mopul! Dialogurile s-au înmulțit. M-am enervat și le-am spus să-și facă bagajele. — Deci vrei să ne dai afară doar pentru că nu-ți convin regulile tale absurde? – mă întreabă fiul rece. — Nu sunt absurde, sunt regulile casei mele, pe care ca oaspeți trebuie să le respectați. De ce aș accepta eu deranj în propria casă? — Poți să le schimbi. Nu am venit la tine de plăcere. Avem probleme… — Cine trece prin greutăți e recunoscător pentru orice ajutor, nu cere drepturi. Am spus clar de la început: Casa mea – dreptul meu. — Ai făcut tot să ne gonești. Bine, am înțeles. Mulțumesc, mamă, că m-ai ajutat. Nu o să-ți mai cer nimic, – a zis fiul, nervos, și a trecut la împachetat. I-a urmat și nora. Au plecat. Și nu regret nimic. Ei mi-au cerut ajutorul, nu le-am cerut ceva ieșit din comun, doar să respecte regulile mele. Poate ei au fost incomodați, dar și eu aș fi fost. Eu vreau să mă simt bine la mine acasă. Când vor avea casa lor, își vor face și ei regulile lor!