Nu voi putea să-ți fiu mamă și nu voi putea să te iubesc, dar o să am grijă de tine și nu trebuie să te superi. Oricum, la noi îți va fi mai bine decât la casa de copii.
Azi a fost o zi grea. Ion și-a înmormântat sora. Chiar dacă era mai zurbagiuă, tot îi era sânge din sângele lui. Nu se văzuseră de ani buni, vreo cinci, și uite ce tragedie.
Viorica l-a sprijinit pe bărbat cum a putut, încercând să preia majoritatea treburilor.
Totuși, după înmormântare, îi aștepta o altă problemă la fel de mare. Irina, sora lui Ion, a lăsat în urmă un băiețel. Și toți rudele, veniți la ultima rămas-bună, au hotărât fără discuții că fratele mai mic al Irinei trebuia să se ocupe de copil.
Cine altcineva dacă nu unchiul de sânge să-l crească? Asta era decizia implicită, nimeni nu comenta.
Viorica înțelegea, și nici nu era împotrivă, dar exista un da, dar. Ea nu și-a dorit niciodată copii. Nici ai ei, darămite ai altora.
Hotărârea aceea o luase demult. I-a spus lui Ion direct, chiar înainte de nuntă, iar el a luat-o în glumă. Oricum, cine se gândește la copii la douăzeci și puțin de ani? Au zis nu și nu, trăim pentru noi, și așa au mers vreo zece ani.
Și iată că acum trebuia să primească în casă un copil străin. Nu era scăpare. Să-l dea pe nepot la casa de copii, Ion n-ar fi acceptat niciodată, iar Viorica nici nu avea curaj să propună așa ceva.
Știa că nu va putea să iubească acel copil, și cu atât mai puțin să-i fie mamă. Băiatul, Vlad, era precoce și inteligent, iar Viorica a decis să fie sinceră cu el.
Vlăduț, unde ai vrea tu să locuiești, la noi sau la casa de copii?
Aș vrea să trăiesc acasă, singur.
Dar nu se poate, ai doar șapte ani. Trebuie să alegi.
Atunci, la unchiul Ion.
Bine, vii cu noi, dar trebuie să-ți spun ceva. Eu nu pot să-ți fiu mamă și nici nu pot să te iubesc, dar voi avea grijă de tine și nu ai voie să te superi. La noi oricum o să-ți fie mai bine ca la orfelinat.
Și după ce s-au rezolvat formalitățile, au ajuns înapoi acasă.
Viorica era convinsă că, după acea discuție, nu trebuia să joace rolul de mătușă super grijulie, ci putea să fie ea însăși. Să-l hrănească, să-i spele hainele și să-l ajute la lecții asta nu era greu; să-și ofere sufletul, deja nu.
Vlăduț însă nu uita nicio clipă că nu-i iubit și că trebuie să se poarte exemplar, să nu ajungă la orfelinat.
Acasă, lui Vlăduț i-au dat cea mai mică cameră. Dar mai întâi, trebuia să fie amenajată pentru el.
Alegerea tapetului, mobilei și decorațiunilor asta era fix pe gustul Vioricăi. D-abia aștepta să pună totul la cale.
Vlăduț putea să aleagă tapetul, dar restul l-a pus la punct doar Viorica. N-a făcut economie, că ea nu era zgârcită; doar că nu iubea copiii, așa că camera tot frumoasă a ieșit.
Vlăduț era fericit! Ce păcat că mama lui nu vede ce cameră are acum. Of, și dacă Viorica l-ar putea iubi! Era bună, sufletistă, doar că nu-i plăceau copiii.
Deseori se gândea la asta Vlăduț înainte de culcare.
Băiatul știa să se bucure de orice, de orice nimic. Circul, grădina zoologică, parcul de distracții se entuziasma atât de sincer că Viorica începuse să guste din plăcerea acestor ieșiri. Îi plăcea să-l uimească pe Vlăduț, după care să-i urmărească reacția.
În august, trebuiau să meargă cu Ion la mare, iar o rudă apropiată trebuia să stea cu Vlăduț zilele acelea.
În ultimul moment, Viorica a schimbat totul. I-a venit brusc ideea că băiatul merită să vadă marea. Ion a fost puțin mirat, dar în sinea lui era bucuros. Se atașase foarte tare de Vlăduț.
Vlăduț era aproape fericit! Dacă l-ar și iubi cineva Ei, măcar vedea marea!
Vacanța a fost reușită. Marea caldă, fructe zemoase, iar dispoziția ca-n zilele bune. Dar toate lucrurile frumoase se termină și concediul nu face excepție.
Au revenit la rutina obișnuită. Serviciu, casă, școală. Dar ceva se schimbase în universul lor micuț, era o stare nouă parcă mai pozitivă, un fir de bucurie, așteptarea unei minuni.
Și minunea s-a produs. Viorica s-a întors de la mare cu un copil la bord. Cum a fost posibil, când ani de zile a reușit să evite surprizele astea?
Ce era de făcut nu știa. Să-i spună lui Ion sau să ia singură hotărârea? După ce apăruse Vlăduț, nu mai era sigură că soțul era chiar anti-copii. Îi plăcea enorm să stea cu băiatul, să joace fotbal cu el, să-i răspundă la toate întrebările.
Nu, o dată s-a sacrificat Viorica, dar de două ori Nu era gata. Așa că și-a luat destinul în mâinile proprii.
Stătea în clinică când a primit telefon de la școală. Vlăduț fusese dus la spital cu ambulanța, suspect de apendicită. Ei, decizia se amâna.
A intrat val-vârtej în spital. Vlăduț era întins pe pat, palid și tremurând. Când a văzut-o, a izbucnit în plâns.
Viorica, te rog, nu pleca, îmi e frică. Fii mama mea azi. Te rog, numai azi și gata. Nu mai cer niciodată nimic.
Băiatul s-a prins strâns de mâna ei, curgeau lacrimile ca pârâul. Parcă era o criză, nici la înmormântare nu plânsese așa.
Acum parcă s-a spart barajul.
Viorica și-a lipit palma lui de obrazul ei.
Puiule, hai că trece. Vine medicul și totul va fi bine. Eu sunt aici, lângă tine, nu plec nicăieri.
Doamne, cât îl iubea în momentul acela! Băiatul cu ochi sclipitori era cel mai important al ei.
Fără copii? Ce prostie. În seara aceea avea să-i spună lui Ion despre bebelușul ce urma să apară. Decizia s-a făcut în acel moment, pe când Vlăduț de durere îi strângea mâna și mai tare.
Au trecut zece ani.
Azi Viorica are aproape jubileu 45 de ani. O să vină rudele, urări, iar până atunci, la o cafea, a devenit melancolică.
Ce repede a trecut timpul. Tinerețea s-a dus, adolescența pe la fel. Acum e femeie, soție fericită și mamă a doi copii grozavi. Vlăduț e aproape adult, iar Sofia are zece ani. Nici n-ar schimba nimic din viața ei.
De fapt, ba da ar schimba ceva. Regretă enorm cuvintele de atunci, despre lipsa iubirii. Ar da orice ca Vlăduț să nu și le amintească, să le fi uitat pentru totdeauna.
După acea zi din spital, a încercat mereu să-i arate dragostea, dar dacă băiatul a ținut minte primele ei cuvinte, Viorica n-a îndrăznit niciodată să-l întrebe…







