Hai, dragă, nu fi supărată! Abia am împlinit optsprezece ani…

Așa că nu te supăra, fiică! Suntem amândoi abia la douăsprezece…

Un bărbat în vârstă, de șaptezeci de ani, cu părul cărunt ca argintul, umbla încet pe aleile adăpostului de animale, parcă căuta pe cineva. Lucrătoarea de la adăpost, care îl văzuse de câteva ori în săptămânile trecute, s-a apropiat.

Pot să vă ajut? a întrebat ea. Căutați pe cineva?

Nu, nu, nu vă deranjați a răspuns el șoptit. Doar mă uit. Dacă e în regulă

Desigur, priviți cât doriți i-a răspuns ea, surprinsă.

Bătrânul a continuat să meargă încet, oprindu-se la fiecare cușcă, privind lung la câinii dinăuntru. Părea că încearcă să înțeleagă fiecare dintre ei, să zărească soarta în ochi. După câteva runde, s-a oprit în fața unei anumite cuști.

În colț, sprijinit de perete, stătea o câine. Era diferită de ceilalți nu își dădea coada, nu privea cu ochi imploratori, nu căuta să atragă atenția. Doar stătea și privea spre un punct îndepărtat, parcă mintea îi era departe.

Ce sa întâmplat cu ea? a întrebat el.

E Mara. Are în jur de șase ani. A ajuns la noi recent. Un automobil a lovit-o, stăpâna a refuzat să o ia înapoi, iar vecina a adus-o la noi. Am intervenit chirurgical, dar nu am reușit să salvăm laba.

Deci nu o va mai putea alerga?

Va putea. Dar de când e aici nu a ieșit niciodată din cușcă. Poate că îi este frică.

Bătrânul a privit-o lung.

Aș putea să o iau cu mine? a întrebat încet, aproape implorând.

Femeia la privit și a gândit:
Unde o vei duce, bătrâne? Tu abia te poţi mai sprijini Dacă se întâmplă ceva, o să se întoarcă din nou pe stradă.
Ne gândim și mâine îţi dăm un răspuns a spus ea.
Bine Atunci vin mâine. La revedere.

A plecat cu paşi lenți, șchiopând uşor.

În dimineața următoare, când adăpostul era încă închis, el deja stătea la poarta de intrare.

Ah din nou tu ia spus femeia. Am vorbit cu directorul. Nu putem să-ţi dăm această câine. Are nevoie de îngrijire specială.

Bătrânul a plecat capul spre pământ. Ochii i sau umplut de lacrimi. Sa întors și a plecat fără să rostească un cuvânt.

După prânz, personalul a început să curețe cuștile și lau văzut din nou. Stătea lângă cușca Marei și îi vorbea încet. Femeia a repetat că nu o pot da, el a încuviințat dar a rămas acolo.

Așa a trecut fiecare zi, pe parcursul unei luni. Venea, se ducea direct la Mara, stătea lângă ea mult timp tăcând sau șoptind poveşti. Personalul se obișnuise deja cu prezenţa lui.

Întro zi, directoarea a spus:
Lia, dă-i-o lui. Tot nu iese afară. Poate că doar lui îi încrede.

Lia a deschis cușca. Bătrânul a intrat, sa așezat lângă Mara

Și în doar un minut au ieșit amândoi. Femeile nu șiau putut ascunde mirarea.

Câinele, care nu fusese sărind din cușcă în luni, acum mergea alături de bătrân, se opri să ia o gură de aer și apoi continua drumul.

Așa a început prietenia dintre Mara și Vasile Alexandru. Venea în fiecare zi. Ea îl recunoștea doar pe el. Se plimbau împreună, stăteau sub pomi, priveau departe cu același chip trist și tăcut. Și când se întorceau la adăpost, își priveau ochii lung, parcă le era greu să se despartă.

După câteva luni directoarea ia propus să ia Mara pentru totdeauna.

Dar el a refuzat. Nimeni nu înțelegea de ce. Voia să o salveze Dar bătrânul nu voia să explice. Pur și simplu se întorcea, ca nimeni să nu vadă lacrimile lui.

Întro zi femeia a hotărât să-l urmărească. Bătrânul, șchiopând, a mers prin mare parte a orașului, până la marginea periferiei. Ea la urmărit aproape o oră, până când a intrat întro clădire veche. Sa apropiat și sa oprit. Pe ușă era agățată o placă:

P.N.I. Psihonevrologic Institut, pe înțelesul tuturor cămin pentru bătrâni.

A intrat și a vorbit cu directoarea.

I sa spus că locuiește acolo de peste zece ani, că a suferit un accident grav, și că ia adus aici fiica și nu a mai revenit. Iasă din clădire și lacrimile ise scurg din ochi.

Ea care șia pierdut soțul și fiul. Ea care a ridicat adăpostul pentru două sute de câini, ca să aibă putere să trăiască mai departe. Ea care a văzut nenumărate animale abandonate

Dar tatăl abandonat?

A plâns pe drum înapoi. Și în acea zi a luat singura decizie corectă.

Timpul a trecut. Și azi sa trezit cu inima ușoară. A mers în bucătărie, a pornit ibricul și a ieșit pe balcon.

Tata! Aveţi grijă să nu alunecaţi pe zăpadă cu Mara! Nu mai sunteţi tineri. Bine, Mara are cincisprezece ani, dar voi aveţi optzeci!

Lasă, fetiţă! Suntem amândoi abia la douăsprezece

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

eighteen − 2 =

Hai, dragă, nu fi supărată! Abia am împlinit optsprezece ani…
M-a lăsat singură la masa festivă și a fugit în garaj să-și felicite prietenii – Tu chiar pleci acum? Pur și simplu te ridici și pleci? – glasul Elenei tremura, dar încerca să-i sune a hotărâre, nu a supărare. Sergiu stătea țeapăn în hol, deja cu o mână în mâneca gecii vechi. Pe picioare nu avea papucii de casă, ci adidașii de stradă, cei pe care îi încălța mereu când meșterea la mașină. Din bucătărie venea un miros amețitor de rață la cuptor cu mere – mâncare pentru care Elena trudise patru ore, cu tot cu marinat și griji. Pe masa din sufragerie, acoperită cu fața de masă de dantelă, sclipea cristalul, stăteau salatele la care Lenuța s-a chinuit de dimineață, tăind totul la linie, cubulețe perfecte. – Lenuțo, hai, nu începe iar, te rog… – soțul strâmbă din nas ca și cum îl durea un dinte. – M-au sunat băieții. La Vasile s-a dus naibii carburatorul, a rămas împotmolit, trebuie să-l ajut. Nu durează mult, jur. O oră, maxim o oră jumate. Vin înapoi și sărbătorim, că nu apucă să se răcească rața ta. – La Vasile îi crapă carburatorul fix în fiecare vineri, la ora șapte, – remarcă Elena rece, sprijinindu-se în tocul ușii. – Sergiule, azi facem zece ani de la cununie. Am cerut liber special de la serviciu. Ți-am cumpărat vinul preferat, care costă cât jumate din avansul meu. Până și rochia asta am îmbrăcat-o pentru tine. Și tu pleci la garaj?! Sergiu își trase geaca pe el de tot și începu să-și caute cheile în buzunar cu mișcări nervoase. Așa a început totul. O aniversare ratată, o dragoste trecută în plan secund după „frăția garajului” și prietenii care mereu au o urgență. Salate, vin scump, gânduri amare, promisiuni nerespectate. Și o rață perfectă, rămasă fară oaspeți la masă. Povestea unei Elene din Moldova care și-a găsit, la o cină rece și un toast în singurătate, curajul de a rupe definitiv lanțul iluziilor – într-o zi pe care n-o va uita niciodată.