14 octombrie, 2025
Jurnalul meu
De ceva timp locuiesc la blocul nr. 24, etajul șase, în cartierul Rahova, București. Lucrez ca corector la o mică editură din apropierea stației de metrou Timpuri Noi. Zilele îmi curg previzibil: dimineața metrou, birou, manuscrise cu erori de tipar, seara apartament, cină, uneori un serial la televizor. Soțul meu a plecat acum doi ani, lăsându-mă cu un apartament cu două camere și cu o dezamăgire care, în timp, s-a domolit. Vecinii trec prin viața mea ca fundal: băiețelul cu bicicleta gălăgioasă pe scară, pensionarii cu sacii de cumpărături, câteva certuri la perete.
În fiecare seară, în jurul orei opt, o femeie cu păr cărunt, prins într-un șuvițat cocă și cu o geantă din pânză, apare pe hol. Își urcă încet scările, sprijinindu-se de balustradă, și îmi înclină din când în când capul atunci când ne întâlnim la lift. O numesc Doina un nume ce nu găsești în afara României.
Într-o iarnă, când apa a fost tăiată în bloc și toată lumea trage cu găleți din subsol, ne-am intersectat la ușa de intrare.
Vă ajut să transportați? am întrebat, observând găleata pe care o ținea.
Mi-ar prinde bine, a răspuns ea cu o ușoară rușine. Sunt Doina.
Mihai, am spus eu, dându-i și mie un nume.
Am coborât împreună până la subsol, am umplut gălețile cu apă și ne-am urcat înapoi, oprindu-ne la fiecare etaj să respirăm. În timp ce lucram, am aflat că Doina are cincizeci și doi de ani, locuiește singură și lucrează de acasă.
Ce faci? am întrebat, preluând găleata.
Fac traduceri și scriu texte, mi-a răspuns succint, apoi a schimbat subiectul: Ești mereu cu dosarele la încheietură. Lucrezi la birou, nu?
I-am povestit că la editură corectez greșeli și mă descurc cu autori care se supără când le modific paginile. Doina asculta cu atenție, aruncând din când în când întrebări de clarificare, și așa am ajuns să vorbim de la primul la al șaselea etaj ca și cum n-am fi fost străini.
Primăvara a venit, iar eu am invitat-o pe Doina la ceai.
Am copt un cozonac, dar e prea mult pentru una, i-am spus, zâmbind stânjenit la ușa mea.
Dacă nu-ți deranjează o companie simplă, cu plăcere, a răspuns ea.
Apartamentul meu era tipic pentru blocul 24: covor, bibliotecă cu cărți de detectiv, bucătărie luminoasă cu vedere spre curte. Doina a aruncat o privire curioasă pe raft, a remarcat câteva romane polițiste și a spus:
Îți plac anchetele, a remarcat ea, așezându-se la masă.
Da, e metoda mea de a evada. Citesc și îmi uit de autorii supăraţi, i-am răspuns, turnând ceaiul.
Am vorbit despre prețurile din supermarket, despre adolescentii zgomotoși din curte, despre cum proprietarul administrativ întârzie să repare liftul. Doina era calmă, cu un umor fin, fără să fie sarcastică. Observa oamenii ca și cum ar privi printr-un microscop, notând mici detalii.
Uite-l pe bărbatul de la etajul trei, mereu în hanorac sport, a spus ea, privind pe fereastră. L-am văzut odată cărând o cutie imensă legată cu bandă adezivă spre container, ca și cum ar fi transportat un copil. Apoi a aruncat-o și a plecat fără să se uite înapoi.
Ce conținea? am întrebat curios.
Nu știu și nici nu vreau să știu. Important e felul cum a făcut-o. Spune multe despre el, a răspuns ea.
M-am gândit că Doina doar își place să citească caracter. În editură, și eu încerc uneori să ghicesc personalitatea unui autor din stilul său.
Încet, întâlnirile noastre la ceai au devenit o rutină. Uneori mergeam eu la ea, alteori ea la mine. Apartamentul Doinei era mai modest, cu puține lucruri și multă lumină. Pe birou, mereu o grămadă ordonată de foi tipărite și un laptop. Pe perete, două fotografii alb-negru ale unui oraș vechi.
Le-ai făcut tu? am întrebat într-o zi.
Nu, un prieten mi-le dăduse. Îmi place să am ceva pe care să-l privesc și să meditez, a răspuns ea.
Doina nu vorbea des despre familie. Despre soț niciun cuvânt, despre copii nimic. O singură dată a menționat că părinții ei au murit de mult și că fratele ei locuiește în Iași, cu care au puține contacte. Am respectat tăcerea ei.
Într-o seară toridă de vară, lucram la laptop în bucătărie și am dat peste o știre online: Interviu cu autoarea misterioasă N. Rădulescu, scriitoare de romane polițiste. Pseudonimul mi-a sunat familiar, deși nu înțelegeam de ce. Interviul dezvăluia că N. Rădulescu nu arată fața și că scrie despre curți de cartier, vecini, bucătării commune. Cărțile ei se vând în tiraje mari și stârnesc discuții pe bloguri.
Un fragment spunea: Locuiesc într-un cartier rezidențial și îmi iau inspirația chiar din fereastră. Oamenii din jurul meu sunt o comoară nesfârșită de subiecte. M-am simțit ciudat, pentru că cuvintele ei aminteau de felul în care Doina vorbea. De asemenea, numele Rădulescu mi-a amintit de o chitanță cu o greșeală de scriere pe care o găsisem în dosar, pe care Doina o adusese la mine cu un zâmbet misterios.
Am deschis prima carte a lui N. Rădulescu și în primul paragraf era descrisă o curte exact ca a noastră: leagăne scorojite, un magazin mic la colț, și chiar bărbatul în hanorac care transporta cutii ciudate către coșul de gunoi. Am simțit cum ceva se strânge în piept. Am ieșit la fereastră și l-am privit pe acel bărbat, care fuma pe o bancă, cu umerii lăsați.
Revenind la birou, am citit din nou fragmentul și am recunoscut discuții noastre, stivele de foi de pe biroul Doinei și chiar fraza traduceri, texte. Noaptea a trecut citind mai departe, iar în poveste apăreau vecini pe care îi cunoșteam: femeia care arunca țigările pe geam, cuplul tinerelui zgomotos, doamna de la etajul cinci care hrănea pisicile din curte. Dar și scena în care eu, la o noapte târzie, am amestecat termenele și am ajuns la muncă cu părul ud și șosete diferite. În carte, eroul se numea Oana și era editor, nu corector, dar tot eu eram.
Am lăsat laptopul jos, am simțit un nod în gât. Ideea că viața mea, cu micile ei erori și glume, ar putea fi materialul altcuiva m-a tulburat. M-am culcat târziu, ascultând zgomotele din bloc: tastatura Doinei ce se aude ocazional, pașii vecinilor, fereastra care se zăbovește la cheia de la ușă.
A doua zi la editură am corectat încă un manuscris și mi-am amintit cum scriitorii se hrănesc din viața reală. Dar există diferența între a lua o scenă generică și a expune pe cineva pe care îl cunoști.
În drum spre casă am cumpărat un volum de hârtie al lui N. Rădulescu și l-am pus în rucsac. La lift, Doina s-a apropiat cu un dosar în mâini.
Mihai, bună. Cum a fost ziua? a întrebat ea, zâmbind.
Normală, cum obișnuia să fie, am răspuns, ascunzând pachetul de carte. Am observat că își arunca o privire pe coperta pe care o zăream prin buzunar, dar n-a spus nimic.
Câteva zile mai târziu, la ceai, am discutat despre o țeavă care a început să se scurgă în subsol și despre strângerea de semnături.
Vei semna? am întrebat.
Desigur. Îmi place să lucrez cu alții la proiecte comune, a răspuns Doina și a adăugat: Apropo, nu ai citit N. Rădulescu? Spune că scrie bine.
Am citit ieri, am replicat cu prudență.
Și cum ți s-a părut? a întrebat ea, turnând ceaiul, cu mâna ușor tremurândă.
Mi s-a părut că trăiește lângă noi, am spus, ridicând privirea. Ne-am întâlnit ochi și totul a devenit clar.
Ești tu? am întrebat, încercând să rămân calm.
Doina a oftat și a privit farfuria.
Da. Doar câțiva știu. Nu-mi place agitația.
Am închis discuția cu un Mulțumesc, cartea e bine scrisă.
A urmat o tăcere încărcată de sunete din spatele peretelui: scaune care se mișcă, pași în coridor. Am încercat să găsesc cuvinte:
Vă luați poveștile de aici? am început.
Uneori, a recunoscut ea. Dar schimb detalii, nume, profesii.
Totuși se recunoaște, am replicat. Acel incident cu șosetele diferite l-am povestit eu.
Doina a zâmbit ușor. E o scenă vie. Nu m-am putut abține.
Lacrimi mi s-au adunat în ochi. Ai putea cere permisiunea, măcar, am spus, încercând să nu mă întrist.
Înțeleg, a oftat ea. Însă dacă aș întreba pe toți, nu aș mai scrie. Oamenii se poartă diferit când știu că sunt observați.
Dar tu faci bani din asta, i-am replicat. Noi nu știm că suntem personaje.
Doina a stat în tăcere și apoi a spus: Nu iau tragedii crude. Fac colaje din fragmente. E protecția mea și a lor.
Totuși se recunoaște, am insistat. Eu mă văd în text.
Înțeleg. Voi încerca să am mai multe măsuri de confidențialitate, a răspuns ea, strângând cu degetele marginea cănii ca și cum ar fi vrut să o țină departe de o cădere.
Am propus un acord: să nu mai apară în cărțile ei povestiri din viața mea fără să mă informez. Doina a acceptat și a promis să altereze detaliile curții pentru a nu fi recognoscibilă. Mi-a spus că a început să scrie despre astfel de blocuri pentru că dramaturgia locurilor de cotă zero e mai puternică decât orice metropolă imaginară.
În săptămânile următoare am continuat să ne vedem la ceai, dar discuțiile au devenit mai puțin despre povești și mai mult despre cotidian: repararea becului din hol, noua cafenea de la colț. Sub acest strat de banalitate s-a așezat o nouă înțelegere: fiecare are dreptul să decidă ce își împărtășește și ce păstrează pentru sine.
Un târziu, Doina a venit cu un caiet de schițe pentru un nou roman și mi-a cerut părere, nu ca editor, ci ca vecin. Am citit și am observat că acțiunea se petrece într-un oraș fictiv, cu clădire de cărămidă și grădină interioară; personajele evocă trăsături cunoscute, dar nu sunt identificate clar. Am apreciat schimbarea și i-am spus că vitalitatea nu vine doar din copierea din natură, ci din înțelegerea oamenilor.
În toamna ce a urmat, curtea a devenit mai liniștită: copiii au intrat la școală, serile au căzut și oamenii s-au grăbit acasă. Am observat în continuare bărbatul în hanorac, dar nu l-am mai asociat cu cutii misterioase; m-am gândit că probabil are și el propria poveste, pe care nu-i este să o expună altora.
Într-o zi, la magazinul de pe colț, am dat peste o nouă carte a lui N. Rădulescu, cu coperta unui vechi hanorac lângă o casă de bloc. Am luat-o fără să găsesc nicio scenă ce să-mi amintească de blocul nostru. Am așezat-o pe raft lângă celelalte romane polițiste, nu ca dovadă, ci ca parte a vieții mele, unde vecina de pe scară s-a dovedit a fi și autoare, căutând un echilibru între inspirație și respect.
Seara, Doina a bătut la ușă.
Ai văzut noua carte? a întrebat cu un zâmbet ușor.
Da, am cumpărat-o, i-am răspuns.
Îți pare înfricoșătoare? a glumit.
Nu mai, am spus, după o scurtă clipă de reflecție. Încep să am încredere în tine. Voi citi cu atenție.
Așa este, a aprobat ea, și am pus ceainÎn sfârșit, am înțeles că adevărata poveste a vieții noastre se scrie nu pe hârtie, ci în fiecare gest de respect și înțelegere pe care le împărtășim în cotidian.
