8 octombrie 2024 – Jurnal
Astăzi am rămas cu inima bătând în piept, nu de frică, ci de o fericire pe care nu mi-am imaginat-o niciodată. Când am aflat la controlul de la clinica privată din București că în opt luni voi deveni mamă, cuvintele mi-au părăsit gura și lacrimile mi-au izbutit să curgă fără oprire. M-am sprijinit cu obrajii de umărul tânărului doctor, Dr. Nicolae Popescu, care, cu o voce calmă, mi-a dat vestea. „Felicitări, Nicoleta, veți fi mamă”, a spus el, și am început să plâng de bucurie, convinsă că Dorin, iubitul meu, va sărbători cu mine și va renunța la serile petrecute în garaj cu prietenii lui.
Dr. Popescu m-a îmbrățișat cu blândețe, încercând să-și păstreze calmul profesional, dar și el a lăsat să-i scape o lacrimă. Era prima mea pacientă la acea clinică, iar ochii mei plini de lacrimi de recunoștință i-au zdruncinat puțin echilibrul. În timp ce eu îmi exprimam mulțumirile, el a închis ușa cu grijă, ca să nu se audă suspinele noastre de pe hol.
După ce am plecat, am căutat în apartament semnele prezenței lui Dorin. „Ciudat…”, m-am gândit, de obicei, el își lăsa pantofii la intrare și se ducea direct la culcare după o tură de noapte la service. Am strâns câteva lucruri, apoi am încercat să-l sun, dar el nu răspundea. „Probabil că a găsit o mâncare de noapte”, mi-am zis, și am început să pregătesc cina.
Nu voiam să-i spun simplu despre sarcină; mi-aș fi dorit să creez o atmosferă puțin romantică, de surpriză. Am căutat pe internet rețete noi, ceva inedit, și am pornit la gătit, cu gândul să fie gata când se întoarce.
Când Dorin a pășit în casă aproape la miezul nopții, a avut dificultăți să introducă cheia în încuietoare și a început să țipe, deranjând vecinii. Apoi a scos pantofii cu un zgomot de metal, iar eu am rămas în umbră, temându-mă să ies. În familia noastră asta nu era prima dată când un bărbat reacționa așa de impulsiv.
„Nicoleta! Hai aici!” a strigat el. Am ieșit în hol și am găsit un Dorin care nu semăna deloc cu bărbatul pe care îl așteptam. Încă nu-l înțeleg, dar l-am iertat, ca și până acum, mereu.
„Ce s-a întâmplat? De ce nu răspundeai la telefon?” l-am întrebat.
„Nu am răspuns că eram ocupat!” a replicat, brutal.
„Am făcut cina, dar s-a răcit. Vrei să o încălzim?”
„Nu, nu e nevoie!”
A trecut pe lângă mine ca și cum aș fi fost o mobilă și s-a așezat la masă. „Ce-i asta?” am întrebat privind bolul de salată pe care îl ținea în mână.
„Salată cu calamar”, a răspuns el.
„Nu ai nimic simplu? Știi că nu-mi plac mâncărurile sofisticate”.
Dintr-o dată, a aruncat bolul de sticlă de pe masă, iar farfurii și un vas cu pește prăjit au zburat în perete. Dacă vecinii nu ar fi auzit zgomotul și nu ar fi chemat poliția, nu știm cum ar fi evoluat lucrurile. A doua zi m-am trezit cu febră și nu am putut să ies din pat. Când am auzit sunetul încâlțâit al încuietorii, am sărit din pat și am alergat spre hol. Dorin era în stare de sobru, dar cu un chip posomorât. Fără să ceară iertare, a scos dintr-un colț bani în lei, economisiți pentru nunta noastră, și a plecat.
„Nicoleta, vom avea un copil!” am strigat în urmă lui.
S-a oprit, s-a întors și, cu o privire goală, a spus „Felicitări” și a ieșit pe ușă. M-am convins că se va bucura, dar nu m-am așteptat la atâta indiferență.
Viața a devenit un coșmar. Dorin a început să vină acasă târziu, să facă scandaluri, iar dimineața să plece fără să spună un cuvânt. Așa a durat două săptămâni, până când o durere ascuțită m-a doborât pe stomac. Nu era acasă, așa că am sunat la ambulanță.
Medicii m-au anunțat că am pierdut copilul. Lumea mea s-a transformat în alb și negru. Am luat hotărârea să mă mut la mama mea, care locuiește în Iași, iar Dorin… nu a observat deloc absența mea. Continua să stea cu prietenii și să se culce când ajunge acasă, dacă ajunge.
Nu eram căsătoriți, așa că nu am avut de explicat nimic. Mi-am schimbat numărul de telefon și am șters din viața mea orice urmă a fostului iubit. Nu-mi imaginam că persoana pe care am iubit-o cu toată ființa mea ar putea să-mi răpească fericirea într-un singur moment.
M-am refugiat la biserica din apropiere, un mic lăcaș ortodox din Iași, să-mi limpezesc sufletul. Nu știam rugăciuni, așa că i-am vorbit lui Dumnezeu cu cuvintele mele: „Doamne, nu-mi lua șansa de a fi mamă din nou. Vreau să fiu fericită, să am copii și să găsesc un soț bun, sărac în vin și bogat în iubire.” Un preot s-a apropiat, m-a ascultat și m-a încurajat să mă spovedesc, să mă pocăiesc și să mă rogu zilnic. „Cel mai important e să crezi”, mi-a spus el.
După acea seară, am
