De ce să fiu îngrijitorul de bunic? Ce-mi dai în schimb? Un apartament? O mașină? a exclamatmi Ana, în vârstă de 24 de ani, când iam propus căsătoria. Andrei, 43 de ani.
Cuvintele ei au căzut ca niște pietre reci pe un lac de gheață, privind în mine ca și cum nu aș fi fost un bărbat în floarea vârstei, ci un produs expirabil de pe raftul supermagazinului, uitat să fie redus la timp. În acel moment, pentru prima dată în multă vreme, mam întrebat dacă lumea nu se întorsese pe dos: la 43 de ani să fiu catalogat bunic, și să îmi afișezi prețul relației direct în față, fără aluzii, fără flirt, fără joc.
Am 43 de ani. Niciodată nu am fost căsătorit; am avut două relații de conviețuire, câte doi ani fiecare, normale, fără dramă, doar că nu a funcționat și am plecat ca adulți. Credeam că e un avantaj: fără pensii alimentare, fără foști, fără bagaje, fără comparații perpetue, dar în realitatea de azi acest lucru pare o anomalie suspectă ca și cum ne căsătorirea ar fi un defect, un certificat lipsit.
Am decis sincer: e timpul. Vreau o familie, o femeie lângă mine, frumoasă, îngrijită, tânără nu voi minţi, vreau o femeie sub 28 de ani, să fie și atrăgătoare pentru prieteni, să mă întrebe cu invidie de unde ai găsit-o?. Nu vedem nimic rușinos în asta, pentru că sunt bărbat, câștig, am un apartament în București, o Dacia Logan, venit stabil, nu beau, nu fumez, mă îngrijesc, și cred că sunt o opțiune decentă pe piață.
Dar piața, cum am descoperit, joacă după alte legi, și eu nu eram cumpărător, ci marfă, și nu chiar cea mai căutată.
**Prima întâlnire**. O tânără de 26 de ani, pe nume **Mădălina**, am întâlnit-o printro aplicație, am vorbit o săptămână, râdea la glumele mele, scria ești interesant, e ușor cu tine. Mam gândit că e o cunoaștere normală, fără așteptări, doar contact uman. Dar la scurt timp de la întâlnire dialogul a trecut întrun alt plan.
Mădălina ma privit evaluativ, fără să se ascundă, și în 15 minute a întrebat:
Ce mașină ai?
Am răspuns.
Apartament?
Am răspuns.
Cât câștigi?
Acel moment am înțeles că nu era o întâlnire, ci un interviu, și eu nu eram nici candidaț, ci un activ verificat pentru lichiditate. Cei era ciudat, nu părea deloc stânjenită; întreba calm, ca și cum ar fi cerut ceai sau cafea.
Când eu am întrebat, cu oarecare curiozitate:
Ce cauți în relație?
Ea a zâmbit și a răspuns:
Confort. Să pot să-mi acopăr nevoile prin bărbat.
Direct, fără timiditate, ca o listă de prețuri.
**A doua întâlnire** a fost și mai ciudată. O domnișoară de 24 de ani, **Sorina**, frumoasă, îngrijită, acea imagine pentru care, credeam eu, merită să te străduiești. Ne-am întâlnit la un restaurant din Iași, am plătit masa, totul era în regulă, iar discuția a ajuns la viitor.
Am spus:
Vreau familie, copii, o relație stabilă.
Sorina ma privit și a răspuns liniștit:
Și ce poți să oferi?
Mărturisesc că nu am înțeles inițial întrebarea.
Ce vrei să spui?
Vrei o fată tânără, nueașa? Atunci trebuie să înțelegi că are și ea opțiuni. De ce ar trebui să te aleagă pe tine?
Acolo a început discuția care mia răsturnat mintea.
Ești mai în vârstă a continuat ea , deci trebuie să compensezi cu resurse: apartament, mașină, bani, nivel de viață. Altminteri, de ce ar fi?
Am încercat să argumentez că nu e vorba doar de bani, că există sentimente, compatibilitate, respect, dar ea a ridicat din umeri:
Toate astea sunt secundare. Baza e primul pas.
Și atunci am auzit pentru prima dată, îndreptat spre mine:
De ce să fiu îngrijitorul de bunic?
A spus calm, fără furie, ca pe o constatare, și a adăugat:
Dacă vrei ceva tânăr, trebuie să te ridici la nivel.
Mam plecat din acea seară simțind că am fost demontat în piese și evaluat pe piață.
Dar nu era un caz izolat; era sistemul.
**A treia poveste** ma zdrobit complet. Am vorbit cu o femeie de 27 de ani, **Ioana**, care a luat inițiativa, a întrebat, a flirtat, și paream că poate totul nu e atât de rău. Întrun moment a trimis un mesaj vocal:
Ascultă, să fim sinceri. Îmi trebuie un bărbat care să mă întrețină. Nu vreau să muncesc până la epuizare. Dacă nu ești gata nu pierde nici timpul tău, nici al meu.
Am întrebat:
Ce oferi în schimb?
Ea a chicotit:
Eu? Pe mine.
Acel cuvânt eu a scăpat ca un ecou în capul meu: eu, ca marfă, ca serviciu, ca pachet allinclusive cu plată în avans. În cel mai absurd mod, nu înțeleg, nu se rușinează, nu ascund, nu joacă pun condiții direct, iar dacă nu te potrivești, ești șters, fără emoție, fără regret, ca o variantă nepotrivită.
Și știi ce e ironic?
Credeam că problema e la femei.
Că sau stricat, că au cerințe exagerate, că sunt materialiste, că le trebuie doar banii.
Dar, pe măsură ce am participat la tot mai multe întâlniri, am realizat că nu e doar vina lor.
Eu am venit pe piață cu așteptarea de a alege, dar am ajuns să fiu ales.
Voiam tânără, frumoasă, comodă.
Ele voiau un bărbat stabil, cu resurse, profitabil.
Eu căutam frumusețea; ele căutau capitalul. Eu voiam să încânte ochii, ele voiau să-și acopere nevoile. În logica lor, totul este corect, doar că dureros.
Descoperi că nu ești unic, nu ești superbăiat, ci doar unul dintre mulți, comparat, evaluat, aruncat.
Cel mai dureros nu sunt respingerile, ci momentul în care înțelegi că nu ești privit așa cum te credeai. Nu ca bărbat, ci ca ofertă, cu condiții, cu limitări, cu dată de expirare. Poate că am întârziat.
Poate ar fi trebuit să întemeiez familia mai devreme, când nu era încă tranzacție.
Poate am trăit prea mult în iluzia că timpul încă e de partea mea.
Acum realitatea este așa cum este. Și pentru a obține cevrei, trebuie să te potrivești sau să-ți schimbi cererile.
Eu nu sunt încă pregătit nici pentru primul, nici pentru al doilea.
Și, poate, asta e cea mai neplăcută revelație din ultimii ani.
