Fetița care vindea pâine a zărit un inel pe degetul unui bărbat bogat și după acea bijuterie se ascundea o poveste atât de zbuciumată, încât ți-ar putea înmuia inima.
În noaptea aceea, în apartamentul său din centrul Chișinăului, cu priveliște spre orașul luminat, Andrei nu putea să adoarmă.
A scos o scrisoare îngălbenită de timp, de la Ilinca, împăturită cu atâta grijă că părea gata să se rupă. Scrisul ei mărunt încă îi înțepa sufletul:
Dragul meu Andrei Iartă-mă că nu pot să-ți spun toate astea față în față. Dacă te privesc, nu mai plec.
Trebuie să plec, să-ți salvez viața. Fratele meu, Sandu, s-a amestecat cu oameni primejdioși Sunt însărcinată în trei luni. Nu mă căuta. Te implor
Anii următori, Andrei i-a dat bani detectivilor, alergând pe urme false, schimbând identități.
Nu s-a căsătorit, nu a iubit pe nimeni cu adevărat, ca să nu trădeze amintirea Ilincăi.
Până într-o zi ploioasă, când o fetiță cu inelul Ilincăi la mână a apărut, vânzând pâine pe stradă.
A doua zi, Andrei a sunat un cunoscut discret, din cei care nu pun întrebări:
Caut-o pe Daria. Dar cu grijă să nu o sperii și să nu afle nimic.
Trei zile au părut trei ani. În cele din urmă a primit un raport: Daria locuia cu mama ei la periferia Chișinăului.
Mama, bolnavă, făcea curățenie prin case, iar numele de familie era Sturza. Au trimis și o fotografie: fetița zâmbea, avea trăsăturile Ilincăi.
Andrei n-a mai așteptat. Într-o zi mohorâtă, a mers la acea casă: drumul plin de noroi, bălți, găini scurmând lângă borcane vechi, dar și flori mușcate roșii la ferestre, trandafiri albi în vase de lut făcute acasă.
A bătut în ușa de lemn.
Tu tu ești domnul cu pâinea? a șoptit Daria.
Da aș vrea să vorbesc cu mama ta.
Ilinca a apărut în prag, slabă, cu fața obosită și ochi adânci, tremurând ușor, ținându-se de perdea.
S-au privit și parcă au dispărut toate grijile din jur. Andrei a rostit ea cu glasul abia auzit.
De ce nu te-ai întors niciodată? vocea lui tremura.
Ilinca i-a spus tot: frica, pericolul, boala. Andrei a îngenuncheat, i-a strâns mâinile reci:
Nu ai avut dreptul! Șaisprezece ani am fost mort pe dinăuntru iar ea ea e fata noastră.
Daria și-a acoperit gura cu palma, iar inelul a strălucit trist în lumina odăii.
Mă cheamă Andrei, a spus el cu grijă, și dacă vrei sunt tatăl tău.
Fetița a făcut un pas mic spre el. Ilinca a început să plângă.
Tu niciodată nu ai fost o tragedie, Andrei i-a spus. Tu ești cea mai mare binecuvântare din viața mea.
Și dacă soarta ne dă o șansă, nu o voi lăsa să-mi scape.
Andrei a făcut tot ce a putut: a dus-o pe Ilinca la cea mai bună clinică din Iași, tratament nou, încercări în diferite programe de recuperare.
Daria și Andrei au început să se cunoască. Fetița învăța, făcea decorațiuni, citea cu patimă.
După câteva luni, medicul a zâmbit: tumoarea cedase. Ilinca plângea de bucurie, Andrei a strâns-o la piept, iar Daria i-a îmbrățișat pe amândoi.
Au avut o nuntă mică: Ilinca cu același inel, Daria a fost domnișoară de onoare în rochie albastră, ce amintind de safir.
Andrei a sărutat-o pe Ilinca și i-a șoptit: Pentru totdeauna.
Totdeauna înseamnă pentru totdeauna, a răspuns ea.
Au decis să se mute aproape de mare, la Constanța.
Daria avea camera ei cu geam către valuri, școală pe bursă, iar Andrei a învățat să se bucure de lucruri simple: să o ducă la cursuri, să o asculte, să fie acolo pentru ea.
Într-o seară, privind apusul de pe terasă: Îți imaginezi dacă nu ai fi coborât din mașină atunci? a întrebat Ilinca.
Nu vreau să mă gândesc, i-a răspuns Andrei.
Daria alerga pe nisip, râdea, cu inelul strălucind pe mână. Pentru totdeauna, a repetat el.
Pentru totdeauna, a spus Ilinca.
Pentru prima dată după șaisprezece ani, Andrei a simțit, cu adevărat, că s-a întors acasă.
