Iluzia trădării
Chiar vrei să vin cu tine? întreabă Vlad, lăsând ușor capul într-o parte și privindu-o pe Irina cu un surâs cald, inegalabil de ironic. În ochii lui scânteia curiozitatea, cu o undă subtilă de uimire în glas. Am și eu emoții, vreau să-ți cunosc familia, dar…
Păi, firește! Irina și-a aranjat o suviță de păr, roșindu-se vizibil, și i-a cuprins mâna cu delicatețe, încordându-se puțin și întrelaționându-și degetele cu ale lui. Trebuie să te vadă! Le-am povestit atâtea despre tine, încât mama aproape că te socotește deja parte din familie. Ieri m-a întrebat ceți place la masă! Poți să-ți imaginezi?
Vlad a zâmbit în colțul gurii, dar nu s-a plâns. I se părea bizar de plăcut că Irina vorbea despre el cu atâta mândrie. Avea douăzeci de ani, energie cât pentru trei oameni, zâmbet obraznic și o privire care scăpăra de fiecare dată când îl privea direct. Îi părea proaspătă și autentică ca prima zi caldă de primăvară după o iarnă bacoviană. Nici el nu observase cât de repede devenise parte din lumea ei plină de râsete, plimbări spontane și optimism incurabil.
Era o zi de duminică senină, dar răcoroasă. Cerul se făcuse albastru ca smalțul, iar aerul te trezea la viață parcă toamna bătea la ușă. Irina purta rochia preferată, cu flori mici îi sublinia fragilitatea, iar Vlad era în blugi și o cămașă, nimic prea serios, încercând să găsească echilibrul perfect între respectul față de familia Irinei și propriul stil relaxat. Pe drum, ea îl privea cu coada ochiului, verificând parcă dacă nu s-o fi răzgândit între timp. Degetele îi frământau tivul rochiei, iar privirea se întorcea mereu la chipul lui.
Ai emoții? o întreabă Vlad, sesizând agitația ei. Îi strânse ușor mâna, încercând să-i transmită calm.
Puțin, recunoaște ea, cu ochii în pământ. E… un pas important, știi tu bine. Tare vreau să iasă totul perfect! Sunt sigură că o să le placi. Dar ai grijă și cu Anda. Sora mea. Mă cam invidiază. Ea… încă n-are pe nimeni și… de-aia mă stresez.
Anda era cu cinci ani mai mare decât Irina înaltă, suplă, brunetă, cu părul prins într-o coadă perfectă. Făcea ultimul an la facultate și lucra într-un birou, serios și ocupat ca omul mare. Ce-ar fi dacă Vlad ar fi atras de Anda? Groază! Asta ar lipsi…
Când au intrat în apartament, Irina a observat imediat că Anda era deosebit de dichisită: rochie cu decolteu adânc, tocuri, machiaj discret dar șic. Era în fața oglinzii, aranjându-și cerceii și părând total surprinsă de apariția lor. Un aer de tensiune apăsa încăperea, aproape vizibil.
A, Anda s-a întors, ridicând ușor din sprâncene, vocea i-a sunat rece, distantă. Sunteți devreme. Vă așteptam peste o oră.
Ne-am eliberat mai repede, a mormăit Irina, privind-o suspicioasă. Tu ieșeai undeva?
Da, la restaurant cu fetele, Anda și-a aranjat părul, aruncând o privire fugară spre Vlad. Chiar era simpatic, sora mică avea noroc. Voiam să plec înainte să ajungeți.
Vlad, care până atunci inspectase discret apartamentul, încercând să guste atmosfera tipic moldovenească, zâmbi politicos și spuse, de parcă voia să spargă gheața:
Sunteți tare elegantă.
Irina a simțit nodul de gelozie răsărind brusc. Știa tonul acela aparent inocent, cu nuanță sinceră de apreciere. Și Anda, clar, știa să intre în rol. Inima i-a luat-o razna, iar palmele îi transpirau.
Mulțumesc, Anda a răspuns zâmbind puțin, dar privirea i-a rămas neutră clar nu voia să flirteze, ci trata complimentul ca pe o chestie obișnuită.
Dar Irinei i-a ajuns. O undă ascuțită, aproape violentă, de gelozie i-a întunecat judecata.
Evident, tonul Irinei a ajuns cu o octavă mai sus. Trebuie mereu să fii tu în centrul atenției! Chiar și când îți aduc prietenul să-l cunoască familia! Parcă ar fi un fel de concurs…
Irina… Anda oftă, răbdarea ei era pe butuci. Nu voiam să cunosc pe nimeni. Oricum plecam. Tu tot ai talent de a complica totul!
În rochia asta? Cu fetele? Irina a făcut un pas înainte, ochii îi scăpărau de indignare. Nu mă minți! Te-ai aranjat special ca să-l impresionezi pe Vlad? Ești geloasă că eu am o relație serioasă și tu… nimic?
Ce prostie! Anda a ridicat din mâini, clar iritată. Așa mă îmbrac mereu! Nu-i treaba ta. Nu-mi pune pe mine complexele tale.
Vlad făcea ping-pong vizual între surori, uluit de cât de repede degenerase situația. Nu pricepea de ce Irina a luat foc pentru un compliment banal.
Irina, poate că… încercă el să intervină, cu un pas neatent spre ele. Nu vreți să discutăm calm?
Dar pe Irina deja nu o mai interesa nimic. Era complet luată pe sus de emoții.
Așa faci mereu! vocea ei a crescut peste limita rezonabilului. Întotdeauna vrei să strălucești! Tu, cea mare, cu experiență, cu față, cu tot ce vrei. Iar eu? Eu sunt mereu pe locul doi!
Destul, Anda și-a strâns buzele, ochii întunecându-i-se. Na fost și nu e o competiție. Ai prea multă imaginație, crede-mă!
Pentru tine, poate nu. Pentru mine cu siguranță! Ochii Irinei lacrimau a frustrare, dar voința nu-i dădea voie să plângă.
În acel moment, intră părinții. Tata, Mircea Alexandru, în pulover vechi cu Prosport pe piept și Gazeta Sporturilor sub braț, rămase în prag, cu sprâncenele unite nervos. Mama, Viorica Ilie, aducea a mama din Bălăceanca, ieșind din bucătărie cu șorțul de gât și fața obosită.
Ce-s strigătele astea? îl întrebă tata, mai mult din obișnuință, ca și cum nu era prima dată când era circ pe hol.
Mamă, tată! Irina se întoarse, vocea îi tremura de ofensă. Ia uitați-vă la Anda! S-a dichisit special să mi-l fure pe Vlad! Numai să arate ce bună e ea!
Viorica Ilie ridică ochii spre Anda, aruncând o privire dezaprobatoare dar nu neapărat din cauza Andei, ci a situației generale.
Anda, de ce așa boierește? zise ea blând, fără urme de ceartă. Știai că vine Irina cu Vlad… Chiar era nevoie de atâta dichis? Puteai să fii un pic mai modestă…
Plecam la fete, doar! Anda își încrucișă brațele, înghițindu-și reproșul. N-am chef să-mi caut scuze. M-am săturat ca Irina să mă învinuiască de tot ce se poate.
Vezi? Irina arătă acuzator spre Anda, vocea aproape isterică. Mă acuză din nou! Ca de obicei!
Vlad a făcut un pas înainte:
Nu mai bine ne calmăm? Chiar e o prostie. Sunteți o familie, nu un ring de box! Hai să stăm liniștiți…
Dar Irina deja explodase, și s-a năpustit peste Anda, apucând tivul rochiei și trăgând de parcă voia să-l rupă din rădăcina universalului. Materialul a cedat, crăpând urât la umăr.
Ești nebună?! a șoptit Anda, cu o urmă de durere în voce, pe care a mascat-o rapid în indiferență. Chiar ar trebui săți faci un control…
Dar tu ce faci?! Irina tremura de nervi, cu mâinile încordate. Cred că nu văd cât te strădui să-l impresionezi?
Nu mă interesează! Nici nu mă uit la el! Anda s-a retras un pas, glasul îi era glacial. Tu vezi doar ce vrei.
Părinții stăteau pierduți, ca niște statui. Mircea Alexandru s-a îngropat iar în Gazeta Sporturilor, făcând că totul ar fi ideal, iar Viorica a clătinat din cap:
Anda, fii mai atentă. Irina e sora ta, înțelege-i sentimentele…
Mai atentă?! Anda înghiți în sec, cu pumnul strâns. Voiam doar ceai înainte să ies. Irina a făcut din nou circ din nimic. E obsedată de propriile fantezii!
Irina se uită la Vlad, de parcă aștepta salvarea.
Vlad, zi-i și tu! Că ea e de vină!
El rămase tăcut o clipă, apoi îi ocoli privirea și zise încetișor:
Irina, e clar că-i o neînțelegere. Eu nu am observat nimic la Anda. Nu-mi place că s-a ajuns la așa scandal…
Ochii Irinei sclipiră de spaimă și obidă:
Deci ești de partea ei? După tot ce ți-am povestit? După ce mă străduiam să fac ziua asta specială?
Vlad trecu mâna prin păr, simțind stigma apăsătoare pe piept:
Nu sunt de nicio parte… Dar chiar nu pricep de ce atâta agitație. Puteam să petrecem frumos timpul, liniștit… În loc avem plânsete și rochii rupte.
Anda a râs amar:
Exact. O seară minunată. Felicitări, Irina. Tu știi cum se strică tot cheful.
A atins tivul rochiei sfâșiate, degetele tremurându-i ușor. Nu mai părea mândră și rece, ci teribil de obosită de veșnicele scandaluri și geloziile nefondate ale surorii mai mici.
Irina s-a izbit de realitate ca într-un zid. Se uita, mută, ba la Vlad, ba la Anda, și în ochii ei fierbea o furtună de vinovăție, indignare și, undeva adânc, o sclipire de regret.
Eu… n-am vrut… șopti, dar și ea și-a dat seama că sună fals.
Viorica Ilie îi atinse umărul Anda-i cu un gest blând.
Hai să văd ce pot repara la rochie
Nu, mamă, Anda s-a ferit încet. Mă schimb, oricum plec. Fetele mă așteaptă.
Mircea Alexandru finalmente a lăsat ziarul. Vocea lui a sunat tăios:
Poate că toți am putea să ne liniștim. Irina, cere-ți scuze de la sor-ta. Anda, pune-te și tu în pielea ei. Irina e mai sensibilă. Nu o judecați prea aspru!
Prea târziu. Sămânța neîncrederii se prindea bine, lăsând în urmă atmosfere toxice ce creșteau ca niște buruieni.
După incident, casa a devenit tot mai apăsătoare. Vlad s-a mutat temporar la Irina (apartamentul lui era în renovare, niște vecini îl inundaseră), părinții le-au dat o cameră, Anda a rămas în a ei, însă gheața între surori devenise normă. Fiecare privire, fiecare vorbă era trecută printr-un filtru de supărare.
Într-o dimineață, Irina a surprins-o pe Anda în bucătărie. Fierbea ceai și frunzărea niște cursuri urma examene importante.
Faci asta intenționat, a sâsâit Irina din ușă, cu voce tremurândă. Vrei să atragi iar atenția lui Vlad. Te prefaci ocupată, dar numai-l pândești!
Anda a lăsat cana pe masă, studiat, cu un clinchet firav. Când s-a întors spre Irina, abia atunci ea a sesizat cât de epuizată arăta Anda cercăne negre, primele fire albe în păr.
Irina… vorbi Anda încet, cu glas neobișnuit de ferm. Mă pregătesc de examen. E important, depinde cariera mea de el.
Examen? Sau ocazie să-l impresionezi pe Vlad? Irina a stat cu brațele-ncrucișate, dar ceva în interior i s-a rupt.
Destul! Anda s-a erupt, deși încerca să fie stăpână pe nervi. De ce faci mereu teatru ieftin? De ce nu poți fi fericită pentru tine, sau măcar pentru mine?
Că tu ai fost mereu mai bună! Irina a bătut nervos din picior, vocea spărgându-i-se. Mereu! Ai tot: ani, creier, frumusețe… Iar acum vrei să-mi iei singurul băiat care mă iubește!
Anda a înghețat. Prin ochii ei a trecut o durere veche; pentru o clipă, aproape că a scăpat masca rece, dar repede și-a recăpătat calmul robotizat:
Dacă așa crezi… nu are rost să mai stau.
S-a retras în cameră și a început să-și strângă lucrurile. Irina privind-o din ușă nu a scos niciun cuvânt. Știa, undeva în adânc, că a cam exagerat, dar mândria o ținea legată fedeleș.
A doua zi Anda a plecat. I-a scris prietenei Lenuța, care stătea nu departe două săptămâni la ea, până se liniștesc apele. Aceasta a acceptat fără întrebări, că știa bine de veșnicele drame de la familie.
Zilele următoare au fost nasoale pentru Anda. O măcina dorul de casă, rutina, chiar și dojana mamei, dar apoi… a venit eliberarea. Își decidea singură programul, când să se scoale, ce să mănânce, cu cine să se vadă.
La facultate îi mergea bine, examenele se succedau, Anda s-a adâncit în notițe și articole. Seara citea, bea cafea cu prietena și, pentru prima dată după multă vreme, respira liniștită.
Părinții au încercat să ia legătura, dar mereu o scăldau cu doar ea e de vină, ar fi trebuit să înțeleagă fata mică, a reacționat prea acid, și Anda, sătulă de veșnice justificări, a început să ignore telefoanele…
***********************
După două luni, Vlad și Irina locuiau încă împreună, dar relația… se cam destrăma. Gelozia Irinei, toanele și reproșurile îi epuizaseră răbdarea. Vlad încercase să-i explice că problema nu era Anda, ci pur și simplu propria ei nesiguranță, dar Irina nu voia să audă. Vedea conspirații peste tot, trădări în fiecare privire.
Într-o seară, Vlad și-a făcut bagajul.
Nu mai pot trăi așa, i-a spus el în ușă, obosit și resemnat, fără urmă de ură. Mă sufoci. Orice zic sau fac e greșit. M-am săturat să dau explicații pentru lucruri imaginare.
Pleci? Irina a înghețat pe mijlocul camerei, cu mâinile lăsate moale. Din cauza ei? Din cauza Andei?
Nu din cauza ei, oftă Vlad, trecându-și mâna pe la ceafă. Din cauza ta. Nu mai știi ce-i real și ce nu. Tu ridici ziduri și tot tu plângi c-ai rămas singură.
A ieșit, lăsând-o cu ochii-n soare. Ușa s-a închis încet, ruptând ultima ață dintre Irina și lumea pe care singură o stricase. A căzut jos, lipită de perete, și-a plâns în sfârșit toate ofurile amar, dar, ce să-i faci, uneori e necesar.
În seara aceea, Irina a realizat, rușinată: dacă Anda n-a avut nicio vină? Dacă totul era doar în mintea ei? Câți oameni or mai fi plecat din cauza fricilor și crizelor ei de gelozie?
Când părinții au aflat de despărțirea Irinei de Vlad, s-au agitat dar mai mult pe motiv de gospodărie, decât din compasiune. Casa devenise rece. Irina căzuse în letargie totală, nu își mai făcea partea în treburile casei. Viorica a încercat cu aluzia “ajută-mă, fă și tu măcar puțină ordine”, dar Irina ridica din umeri: pentru ea, criza personală era mai importantă decât orice mizerie din chiuvetă.
Vai, mamă, ce curățenie? Mi s-a dus totul pe apa sâmbetei! plângea ea, cu nasul în pernă și sughițând mai tare decât un copil de grădiniță. Nu vezi că mi-a fugit și iubirea și soră-mea? Cum poți fi așa insensibilă?
Viorica ofta și începea să șteargă iar praful, cu o apăsare pe piept care nu voia să cedeze. Pe zi ce trecea, se făcea tot mai clar: fără Anda, totul mergea prost. Se adunau rufele nespălate, bucătăria trona de vase, iar Irina nici în clopot nu vedea. Zile întregi nu ieșea din cameră, butona telefonul sau laptopul, se uita la filme și dădea scroll la nesfârșit pe Facebook și Instagram.
Atunci părinții s-au decis să-i dea un telefon Andei.
Ea nu a răspuns din prima era la bibliotecă, la un seminar. Când, într-un târziu, a văzut mamă pe ecran, a rămas puțin pe gânduri. Învățase să trăiască fără familie, și fiecare apel era o combinație de dor de acasă și de ușurare că nu mai era acolo.
A sunat înapoi.
Anda, mamă… vocea Vioricăi era necaracteristic de blândă, aproape rugătoare, ascunzând o oboseală cruntă. Ne-am gândit… N-ai vrea să vii acasă?
Anda a strâns telefonul. În piept i s-a strâns nodul, dar a încercat să fie calmă:
De ce? a întrebat, deși știa răspunsul.
Uite, Irina e cam abătută… Noi, cu tata, abia ne mai descurcăm. Știi, taică-tu cu spatele, eu… nu mai sunt tânără. Mama alegea cuvintele, ca și cum se temea să nu o sperie.
Mamă, Anda a făcut o pauză, să nu fie nici prea aspră, nici excesiv de îngăduitoare: Apreciez că mă chemi, dar am o viață aici. Lucrez, am facultate, am propriul echilibru. Nu pot face ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Ca și cum Irina n-a rupt rochia și nu m-a acuzat pe nedrept.
Da Vlad a plecat, vocea mamei s-a ascuțit. Acum o să fie liniște. Poate vă-mprieteniți la loc…
Nu-i despre Vlad, mamă, Anda a oftat. E despre cum s-a simțit totul. Nu vreau să mă întorc într-un mediu unde sunt mereu vinovată pentru ce-și imaginează cineva. Vlad a plecat… Dar, altădată, apare alt băiat! Iar eu iar o să fiu vinovată?
Tăcere lungă, pe fir. Mama nu știa răspunsul.
Ne lași de tot? glas scârbit, aproape disperat.
Nu, doar locuiesc separat. Și încă ceva… ezitare, totuși decisă să zică tot. Am pe cineva.
S-a lăsat liniștea. Anda a simțit fizic cum se perpelește mama la capătul celălalt.
Cine e? Cum îl cheamă? De ce nu ni l-ai prezentat?
Îl cheamă Denis. E programator. Ne-am luat o garsonieră și… E serios. Sunt fericită, mamă, sincer. Și nu voi face nicio prezentare curând, scuza-mă. N-am chef de un nou circ marca Irina.
Viorica a tăcut, apoi aproape s-a forțat să spună ritualic:
Așa, bravo… Felicitări.
Mersi, Anda a zâmbit, deși mama nu putea s-o vadă. Chiar voiam să afli de la mine.
Și-a închis telefonul simțind o ușurare nebună, ca și când ar fi aruncat un pietroi de pe spate. În jur, la bibliotecă, studenți, miros de cafea, planuri de viitor toate astea îi formau propria lume, calmă, fără crize.
Denis o aștepta în fața universității. I-a făcut cu mâna, iar Anda a simțit, pentru prima dată după mult timp, că viața chiar merită trăită.
Ești ok? a întrebat-o, când s-a apropiat.
Da, i-a luat mâna, vibrând puțin, dar i-a zâmbit. M-a sunat mama.
Și? Denis i-a strâns ușor mâna, dând de înțeles că e acolo orice ar fi.
M-au chemat acasă. Am zis nu. Acum viața mea e aici. Cu tine.
Denis a zâmbit larg.
Hai să mergem la Lenuța; prietenii ne așteaptă să decidem unde ieșim în weekend…
******************
Irina, rămasă și fără Vlad, și fără Anda, a început să-și dea seama, cam târziu, că problema era la ea, nu la soră-sa. Își amintea mereu momentul cu rochia sfâșiată, și o mustra rușinea. Dar mândria nu-i dădea pace să ceri scuze? Never! Mai bine să te uiți la șapte seriale pe zi și să dai cu scroll până te doare degetul.
Părinții, s-au săturat și ei. Viorica, într-o seară, a venit pe la ea cu fața serioasă:
Irina, de o lună nu faci nimic. E timpul să-ți revii. Nu putem avea grijă de tine la nesfârșit.
Dar ce să fac? a scos Irina capul din pernă, cu voce stinsă. Vlad a plecat. Anda a plecat. Voi oricum țineți partea ei. Ați fost mereu pentru Anda.
Te-auzi? Mircea Alexandru a intervenit, tăios dar neutru, din ușă. Dar învață ceva: nu da vina pe alții pentru ce ți se întâmplă. Tu ai alungat-o pe Anda, tu pe Vlad. Zidul îl ridici tu, și tot tu te sufoci-n el.
Irina a ciulit urechile. Tata nu era omul discuțiilor, deci, dacă el a simțit nevoie să vorbească, clar gravitatea e maximă. L-a privit o secundă, pe mama la fel și a văzut, un pic mirată, ce obosită și îmbătrânită ni se făcuse fața, cum s-a încovoit de spate tata.
Poate că da…, a mormăit. Dar ce pot face?
O iei cu pași mici, Viorica s-a așezat lângă ea, atingându-i mâna. Mâine mă ajuți la curățenie. Apoi sun-o pe Anda. Cere-ți iertare. N-aștepta miracole, dar măcar nu mai sta ca o momâie.
Nu mă umilesc eu! izbucni Irina. Eu n-am greșit cu nimic!
Atâta tot. Mama a dat din cap cu amărăciune. Viața îi va demonstra, dar ce greu e pentru o mamă să privească așa ceva în copilul ei…
