Mihai încremeni: de după mesteacăn îl privea trist un câine, pe care l-ar fi recunoscut dintre o mie

Ion a încremenit: din spatele unui plop, o cățea îl privea trist, cu acea privire pe care ar fi recunoscut-o dintre o mie.

Praful de pe drumul de țară se ridica alene, parcă nici el nu avea chef să își continue drumul. Ion a oprit motorul bătrânei Dacii lângă gardul strâmb, cu scânduri îmbătrânite, dar nu s-a grăbit să iasă din mașină doar stătea, simțind cum vibrează motorul, încă pornit, ca un ecou al vremurilor ce-au trecut.

De cincisprezece ani evita acest loc. Și totuși, acum e aici. De ce? Nici el nu știe cu adevărat. Poate să închidă odată pentru totdeauna un dialog ce n-a fost rostit. Poate să rostească un iartă-mă, pe care e prea târziu să-l mai spere.

Ei, moșnege, ai ajuns, a oftat printre dinți.

A învârtit cheia, motorul s-a stins. L-a izbit liniștea una grea, de sat, plină de miros de fân uscat și amintiri vechi. În depărtare lătra scurt un câine. Undeva s-a auzit poarta nu mai scârțâia. Și el tot ședea, de parcă îi era frică să iasă și să dea piept cu trecutul.

Vede imaginea vie: ea stă la poartă, îi face semn cu mâna. El se uită o singură dată înapoi. Doar o dată. Și vede cum nu mai salută, doar îl privește, cu capul ușor înclinat.

O să mă întorc, strigase atunci el.

Nu s-a mai întors.

A ieșit din mașină, și-a dres gulerul, dar genunchii îi tremurau. Ce ridicol, și-a spus șase decenii și tot mă tem de umbrele trecutului.

Poarta nu mai scârțâia cineva o îngrijise, sigur. Maria mereu bombănea: Cine are poarta scârțâitoare trăiește cu supărare. Iar el nu a adus niciodată uleiul acela.

Curtea a rămas aproape neschimbată. Doar mărul s-a aplecat spre pământ, iar casa respira mai încet, ca și cum a îmbătrânit de două ori mai mult. La geamuri, perdele albe, străine, nu cele cusute de Maria.

A pornit pe drumul cunoscut către cimitir, unde avea de gând să spună ce nu a spus niciodată cu voce tare.

S-a oprit brusc.

Din spatele unui plop, îl privea o cățea roșcată, cu piept alb și ochii aceia pătrunzători, pe care îi numea cândva ochii de chihlimbar. Nu semăna doar era chiar ea.

Cățuna? a răsuflat aproape fără suflare.

Cățea nu a venit spre el, nu a lătrat. Doar îl privea. Tăcut, răbdător, ca și cum întrebarea ar plana în aer: Unde ai fost atâta timp? Noi am așteptat

Ion a rămas fără grai.

Cățuna nu s-a mișcat. Pur și simplu stă, umbră nemișcată, dar ochii aceiași. Maria râdea mereu: Cățuna noastră e psiholog. Știe tot ce simți. Se uită în suflet.

Doamne a șoptit el. Cum de mai trăiești?

Cățeii n-ajung așa bătrâni.

Dar Cățuna s-a ridicat greu, precaut, de parcă o durere o încetinea. S-a apropiat, i-a mirosit mâna, și-a întors capul. Nu era supărată. Numai că spunea cu ochii: Te-am recunoscut. Dar ai venit prea târziu.

Îți aduci aminte de mine, a rostit Ion, fără să ceară răspuns. Cum să nu-ți aduci aminte

Cățuna a scos un icnet stins.

Iartă-mă, Maria, a șoptit el, lăsându-se lângă lespedea rece. Iartă-mă pentru lașitate. Pentru că am plecat. Pentru că am ales munca și am primit doar o cameră goală și drumuri fără rost. Iartă-mă că mi-a fost frică să fiu alături.

A povestit mult. Stătea lângă piatra rece și-i destăinuia despre viața lui: despre munca fără rost, femeile pentru care nu a simțit nimic, despre cum voia cândva să-i formeze numărul, dar amâna mereu. Ba timpul, ba curajul, ba speranța că-l așteaptă încă.

Spre casă s-a întors cu Cățuna după el, ca și cum l-a primit iar în ograda ei, nu cu bucurie, dar nici cu dușmănie.

Din casă răsună o voce de femeie.

Cine sunteți? a întrebat pe un ton ferm.

Pe prispa casei stătea o femeie de vreo patruzeci de ani. Cositele negre prinse la spate. Chip aspru, dar ochii ochii mari, ai Mariei.

Eu Ion, a spus el confuz. Altădată am stat aici

Știu cine sunteți, l-a întrerupt ea. Ana. Fata. Nu mă recunoașteți?

Ana, fiica Mariei din prima căsătorie. Îl privea ca și cum fiecare cuvânt îi ardea pe limbă.

S-a apropiat, iar Cățuna a sărit lângă ea.

Au trecut șase luni de când nu mai e mama, a spus Ana, calmă. Dar unde-ați fost înainte? Când era bolnavă? Când spera? Când vă aștepta?

Parcă îl trăsnise cineva. Nu găsea cuvinte.

Nu am știut.

Nu ați știut? a zâmbit amar Ana. Toate scrisorile dumneavoastră, mama încă le păstra. Știa și adresa. Nu era greu să vă găsească. Numai că dumneavoastră nu ați căutat-o.

Liniștea apăsa greu. Nu era nimic de spus. Scrisese în primii ani, apoi tot mai rar, apoi scrisorile s-au pierdut între drumuri și alte zile. Maria s-a stins ca un vis bun, dar pierdut pentru totdeauna.

A fost bolnavă? a întrebat încet.

Nu. Doar inima. S-a săturat să mai aștepte.

A spus-o liniștit. Iar asta a durut și mai tare.

Cățuna a scos un scâncet subțire. Ion a închis ochii.

Ultimul lucru pe care l-a spus mama, a zis Ana, a fost: Dacă Ion se întoarce vreodată, să-i spui că nu sunt supărată. Înțeleg.

Ea a înțeles mereu. Iar el nu s-a priceput să se înțeleagă măcar pe el însuși.

Dar Cățuna? Ce făcea la cimitir?

Ana a oftat:

Merge zilnic acolo. Stă nemișcată. Așteaptă.

Au cinat în tăcere. Ana i-a spus că e asistentă medicală, că a fost măritată, dar stă singură nu s-a potrivit viața. Fără copii. Doar cu Cățuna sprijin, amintire, legătura cu mama.

Pot să rămân câteva zile? a întrebat Ion.

Ana l-a privit drept.

O să dispăreți iar?

Nu știu, a recunoscut. Nici eu nu știu ce să spun.

A rămas. Nu o zi săptămână, apoi încă una. Ana nu l-a mai întrebat când pleacă. Poate pentru că simțea că nici el nu știe.

Repara gardul, muta scânduri, aducea apă din fântână. Trupul îi durea, dar în suflet era liniște. Parcă ceva, în sfârșit, a obosit să se mai zbată.

Cățuna l-a acceptat de adevăratelea abia după o săptămână. A venit singură, s-a așezat lângă el, cu botul pe pantof. Când a văzut, Ana a spus:

V-a iertat.

Ion a privit pe geam. La cățea. La pom. La casa ce încă păstra căldura Mariei.

Dar tu, mă ierți? a șoptit el.

Ana a tăcut mult, parcă răsucind fiecare cuvânt în gând.

Eu nu sunt mama, a spus, într-un final. Mi-e mai greu să iert. Dar o să încerc.

Cățuna se trezea mereu prima. Cum se lumina de ziuă, ieșea din ogradă, parcă pornise în vreo misiune. Ion la început n-a băgat de seamă: e câine, are drumurile ei. Dar a observat repede mergea mereu la cimitir.

Merge zilnic la mormânt, i-a explicat Ana. De când nu mai e mama. Se așază acolo și stă până seara. De parcă face de pază la amintiri.

La câini, se pare, memoria-i mai tare ca la om. Oamenii uită suferința, găsesc scuze și obiceiuri. Câinii nu. Ei doar păstrează, iubesc, așteaptă.

Într-o dimineață, norii atârnau ca plumbul peste sat. Pe la prânz turna, iar spre seară a început furtuna: vânt, ploaie, tunete. Picăturile băteau în geam, plopii se aplecau ca să se ferească.

Cățuna nu s-a întors, a rostit Ana îngrijorată, privind spre noapte. Mereu e acasă la cină. Acum e peste nouă seara.

Ion s-a uitat și el spre întuneric. Ploaia îneca totul împrejur. Doar fulgerele dezvăluiau, din când în când, siluetele copacilor.

Poate s-a adăpostit pe undeva, a încercat să o liniștească, dar glasul nu-l ajuta.

E bătrână, Ana a strâns mâinile pe pervaz. În așa vreme mi-e teamă să nu îi fie rău.

Ai umbrelă?

Da. S-a mirat. Chiar vreți să mergeți acum?

Dar Ion deja își trăgea geaca.

Dacă e acolo, nu pleacă. Rămâne până trece ploaia. Dar la vârsta ei, să stea în frig

S-a oprit; Ana îl înțelesese. Nu mai era nevoie de vorbe. I-a pus în mână o lanternă și o umbrelă albastră cu margarete, veselă, dar rezistentă.

Drumul spre cimitir era noroi pur. Lanterna abia desena o dâră în perdeaua de ploaie. Umbrela se răsfrângea-n vânt tot la doi pași. Ion mergea, luneca, bombănea în gând, dar mergea.

Să mă ia naiba, gândea, la șaizeci de ani, cu oasele scârțâind ca ușa veche. O să răcesc zdravăn. Dar merg. Pentru că trebuie.

Poarta de la cimitir bătea de vânt zăvorul sărise. Ion intră, luminează iarba cu lanterna și o vede.

Cățuna stătea lângă mormânt, lipită de crucea de lemn. Udată leoarcă, abia mai respira, dar nu plecase. Nici nu a ridicat capul, până nu s-a apropiat el.

Hei, fată s-a aplecat pe genunchi, direct în noroi. Ce-ai pățit

Ea l-a privit, liniștit, obosit, ca și cum zicea: N-o pot lăsa singură. Țin minte.

Mama nu mai e, i-a spus Ion, cu vocea tremurândă, dar ai rămas tu. Și eu. Acum suntem împreună.

Și-a scos geaca, a învelit-o, a luat-o cu grijă în brațe. N-a protestat nici în el nu mai era prea multă putere, dar asta nu conta.

Iartă-ne, Maria, a șoptit el, sub cerul răcoros. Iartă-mă că am venit târziu. Iartă și pe ea, că n-a putut să nu te mai aștepte.

Ploaia s-a potolit abia la ivirea zorilor. Ion, toată noaptea, a stat la sobă cu Cățuna în brațe, acoperită cu haina lui. O mângâia încet, îi murmura vorbe fără sens, cum whispeau mamele la copii bolnavi. Ana a adus lapte. Cățeaua a gustat puțintel.

E bolnavă? a întrebat Ana.

Nu Ion a dat din cap. Doar e obosită.

Cățuna a mai trăit două săptămâni. Liniștită, fără să-l slăbească din ochi. De parcă voia să își petreacă tot timpul rămas aproape de el.

Ion o vedea tot mai obosită, mișcările îi deveneau încete, ochii îi rămâneau deschiși tot mai puțin. Dar nu era spaimă în privire. Doar împăcare. Ba chiar, parcă știa: acum poate pleca liniștită.

A plecat odată cu zorii. S-a întins în prag, cu botul pe labe, și a adormit pentru totdeauna. Ion a găsit-o cu prima geană de lumină.

Au înmormântat-o lângă Maria. Ana a fost de acord din prima: Mama s-ar fi bucurat să o aibă lângă ea.

Seara, Ana i-a întins un mănunchi de chei.

Cred că mama și-ar fi dorit ca dumneavoastră să rămâneți aici. Să nu mai plecați.

Ion s-a uitat lung la metalul vechi, întunecat. Acel chei fusese demult în buzunarul său, înainte de-a pleca și de-a lăsa totul în urmă.

Dar tu? a întrebat încet. Tu vrei să rămân?

Ana a oftat, iar în oftatul acela se adunase o viață netrăită cum trebuie.

Eu da. A încuviințat. Vreau. Casa n-are rost să stea pustie. Și am nevoie de un tată.

Tată. Un cuvânt de care s-a ferit toată viața. Nu că nu și-ar fi dorit, ci că nu știa cum. Dar poate, cât ești viu, niciodată nu e prea târziu să înveți.

Bine, a spus. Rămân.

O lună mai târziu, garsoniera din oraș fusese vândută, iar Ion s-a mutat de tot la țară. Planta în grădină, repara acoperișul, vopsea zidurile vechi. Liniștea nu-l mai apăsa. Era cumva respirația pământului.

Mergea pe la cimitir. Vorbea cu Maria. Și cu Cățuna. Povestea despre zi, despre vreme, despre ce a sădit, sau oamenii întâlniți prin sat.

Și câteodată îi părea că ele ascultă. Și din gândul acesta simțea o liniște cum nu mai fusese de mult.

De foarte, foarte mult timp.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

13 − 3 =

Mihai încremeni: de după mesteacăn îl privea trist un câine, pe care l-ar fi recunoscut dintre o mie
Beköltöztettük a mamát a nyugdíjasotthonba — „Na ide figyelj, Aliszka, erről szó sem lehet!” – csapta el magától az asztalon álló zabkását Klára néni. – „Állami intézetbe akarsz dugni engem? Hogy szurkáljanak, meg párnával fojtogassanak, ha kiabálok? Hát azt már nem!” Alisz mélyen sóhajtott, elfordította tekintetét a remegő kezekről. – Mama, ez nem állami intézet! Magán nyugdíjasotthon. Erdő mellett, éjjel-nappal nővérek, társaság, tévé. Itt egész nap egyedül vagy, amíg apu dolgozik. – Ismerem én azt a „társaságot”! – sziszegte az öregasszony, befészkelve magát a párnák közé. – Kipakolnak, lakást elveszik, engem az árokba hajítanak. Mondd csak meg Pistikének: élve innen ki nem teszem a lábam. Már ha a fia vagyok, ő ápoljon. Felneveltem, hajnalokat virrasztottam mellette, mikor beteg volt. Most ő jön! – Apa két melóhelyen robog, hogy neked gyógyszert vegyen! Ötvenhárom, magas a vérnyomása, moziban három éve nem volt, nemhogy nyaraljon! – Majd bírja! – vágta rá Klára néni és összeszorította ajkát. – Fiatal még. Te meg ne okoskodj, ne oktass ki. Menj és takarítsd fel ott a kását! Alisz kilépett a folyosóra, hangosan felsóhajtott. Hát hogy lehet így beszélni vele? Este megjött az apa – leült a cipős dobozra, nézett maga elé. – Hogy vagy, apa? – Megvagyok, kislányom… A raktárban káosz. Hogy van mama? – Mint mindig. Újabb cirkusz a nyugdíjasotthon miatt. Azt mondja, szenvedést kívánunk neki. Apa, ez így nem megy. A havi kiadások után három ezrünk marad kajára. Nekem is kollégiumot fizetni, tankönyv… – Megoldjuk – emelkedett fel nehezen az apja. – Vállaltam pluszmunkát, éjjelente portásozom. – Apa! Mikor fogsz aludni? Kinyírod magad! Az apa szó nélkül ment tovább. – Evett anya? – Felét az ágyra öntötte. Megcsináltam. – Jól van. Menj tanulni, vizsgáid lesznek! Én megetetem, megmosdatom. Alisz nézte, ahogy az apja sántítva bemegy nagyanyjához, és megszakadt a szíve. Látta, ahogy szép lassan eltűnik belőle az élet. *** Egy hét múlva mind rosszabb lett: apa hazaesett, alig állt a lábán. – Apa? Rosszul vagy? – Semmi, csak a metrón megszédültem. A vérnyomásmérő 180/110-et mutatott. – Holnap nem mész sehová! Hívunk orvost. – Muszáj bemennem, holnap ellenőrzés. Ha nem leszek, elesünk a bónusztól, és még az anyád lakásán is megemelik az adót. – Add el a lakást, apa! Hat százezer – minden adósságunkat visszafizetjük, bérelünk ápolót. – Anyád nem adja a hozzájárulást… A válaszra nem volt idő: nagyanyja cupákjával verte a szekrényt a szobában. – Pisti! Kit pletykálsz ott? Megint engem szidtok?! Apa felnyögött, bevetette a gyógyszert és bement. *** Hat éve még együtt volt egy nővel. Erika – rendes, kedves. Sütött, bejárt hozzájuk, hétvégi kirándulásokat terveztek. Aztán Klára néni megbetegedett. Erika próbált segíteni, Klára néni viszont pokollá tette a nő életét. „Rá akarsz telepedni a fiamra!” – ordította, infarktusokat imitálva mindig, mikor apa randevúra indult. Végül Erika elment – apja nem tartotta vissza. Este csengett a vonalas telefon. – Halló? – Ez Károly úr? – kérdezte férfihang. – A lánya vagyok. Mi történt? – Apukája ma az értekezleten elájult. Bevittük a kórházba. Jegyezze le a címet. Alisz kapkodva írta le a címet. Le se tette, nagyanyja már kiabált. – Aliszka! Ki hívott? Hol van Pisti? Teát kérek! – Papa a kórházban van – válaszolta halkan. – Miféle kórház?! – döbbent meg, aztán máris: – Na tessék, megint én vagyok a hibás! Ki fog enni adni? Tedd fel a teavizet! Alisz szó nélkül kiment. *** Három nap rohanás – kórházba, haza, vissza. Apja: hipertóniás krízis, kimerülés – feküdnie kell. – Alisz, hogy van anyád? – volt az első kérdése. – Jól, apa. Szomszéd néni jár át. Pihenj, két hétig legalább! – Két hét! Kirúgnak… a pénz… – Apa, aludj! Majd elintézek mindent. Negyedik nap, hazatérve, nagyanyja újabb szemrehányásokkal várta. – Hol lumpolsz! Piszkosan fekszem, Pista a kórházban, én itt szenvedek! Alisz ökölbe szorította a kezét, nyugodtan mondta: – Na idefigyelj, mama. Apa válságos állapotban van, bármikor stroke-ot kaphat. – Ne beszélj butaságot! – fitymálta Klára néni. – Erős, apjától örökölte. Fordíts meg! – Nem. Nem fordítlak meg, nem adok enni. Klára néni meredt szemekkel nézett. – Hát ezt meg hogy érted? Megbolondultál, lány? – Nincs pénzünk. Apa nem dolgozik, nincs prémium. A te nyugdíjad a gyógyszeredre se elég. – Hazudsz! Pistának mindig van félretettje! – Minden elment a múlt havi kivizsgálásodra. Tehát két választásod van: vagy aláírod a lakás adásvételit, vagy hívom a szociálisotthont, holnap jönnek érted az államiból. Ott ingyenes. – Nem mered megtenni! – ordította. – Én vagyok itt az úr! – Minek vagy az úrnője? A saját fiadat emészted fel. Neked mindegy, mi van apával, csak a kényelmed számít. Felhívtam azt a magánotthont. Van hely, a lakás árából fizetjük. Kiváló ellátás. – Nem megyek! – fuldokolt Klára néni. – Akkor éhezz. Én holnap dolgozni megyek, este jövök. Egy üveg víz az éjjeliszekrényen. Alisz becsukta az ajtót. Remegő lábakkal, de érezte: ha most nem cselekszik, elveszíti az apját. És a mama… túléli mindet, ha hagyják kicsikarni az életüket. Éjjel Klára néni hívta, sírt, átkozott, Alisz csak reggel ment be. – Adj inni… – suttogta a néni. A lány odanyújtotta a poharat. – Na? Irod alá? Tizenkettőre jön a közjegyző. – Szörnyetegek… – suttogta az öreg, de már nem volt régi ereje. – Mindent el akartok venni… Hát jó. Írd a papírokat. De azt üzenem Pistinek… látogasson meg. – Meg fog. Ha újra járni tud. És én is jövök, ígérem. *** Pista a nyugdíjasotthon parkjában ült a padon. Jókedvű volt, kissé meghízott, arca kipirult. Mellette tolókocsiban mama – tisztán, meleg kendőben, nagyon belemerülve majszolta az almát. – Pisti? Figyelj, Pisti… Erika-nénivel beszéltél? Kibékültetek? Az apa meglepetten nézett rá. – Igen, beszéltem. Szombaton jön. – No, az jó – Klára néni elfordult a virágágyás felé. – Jöjjön csak… itt az ápolónőnk, Erzsike, olyan mindent megmond, engem rendreutasít mindig. Nézze csak meg azt az Erikád, hogyan bánnak itt velem! De te, Pista, csak meg ne bántsd azt a nőt, nem illik nőt megsiratni. Apád sem tette volna… Pista elmosolyodott, megszorította anyja kezét. Alisz futott feléjük boldogan. – Apa! Mama! Képzeljétek, ösztöndíjat kaptam és előléptettek a munkahelyen! Pista kitárta karját. Klára néni hunyorogva figyelte őket. Még mindig úgy érezte, igazságtalanul tették ki otthonából, de már nem panaszkodott. Mikor a gondozó puha szóval hívta masszázsra, büszkén biccentett: – Menjünk, aranyom. De vigyázz velem, én törékeny asszony vagyok! Az előző masszőr úgy összenyomta a lábam, szólj neki, legyen kíméletesebb… Úgy gyúr, mint egy medve, istenem… A nővér eltolta, Alisz átölelte apját, sokáig nézték a magas fenyőket. Hosszú idő után először voltak igazán boldogok. *** Klára néni megérhette dédunokáját – Alisz diplomázott, jó férjhez ment, fia született. Pista feleségül vette Erikát, mama elfogadta új menyét, békés, bizalmas lett a kapcsolatuk – Erika megbocsátott mindent, amit anyósa kezdetben művelt. Klára néni békében, álmában ment el. Már nem haragudott sem unokájára, sem fiára.