Încă de mic, am fost genul de om care nu pregeta să ajute nici măcar pe cineva cu care nu aveam o relație bună, dacă era la nevoie. Nu m-am gândit niciodată că soacra mea, deși coana dintr-o altă generație, ar putea fi o astfel de persoană pentru mine. Deși există mereu vorbe despre soacre și stereotipuri prin sat, adevărul e că mama soției mele a fost mereu o femeie de treabă, grijulie și respectuoasă.
Recent, s-a întâmplat o nenorocire: s-a îmbolnăvit grav, a ajuns la spital și, după ce a ieșit de acolo, a avut nevoie de recuperare. Fără să stau prea mult pe gânduri și fără să-l consult pe nevastă-mea, am adus-o de la Chișinău la noi acasă, în sat la Florești, să putem avea grijă de ea.
Mă gândeam că soția mea va fi mulțumită că îi ajut mama, însă tot drumul spre casă am simțit că mama soției era tristă, ca și cum ar fi vrut să-mi spună ceva, dar nu găsea vorbele potrivite. Când am ajuns, am condus-o în casă, i-am aranjat patul, apoi am mers să-i fac o zeamă de pui, să o încălzească sufletește. Îmi doream ca atât mama soției, cât și nevastă-mea să simtă liniștea și înțelegerea în casă.
Dar când nevasta mea a venit de la serviciu, s-a prăbușit toată liniștea. Când a văzut-o pe mama ei în pat, a întrebat de ce am adus-o în casă și a numit-o parazită, spunând că vrea să o dea afară. Abia am reușit să o opresc din furie. Dacă nu m-aș fi pus eu de-a curmezișul, soția mea chiar ar fi izgonit-o pe mama ei din casă.
Din păcate, suntem încă împreună, dar în sufletul meu s-a adâncit o dezamăgire cruntă față de comportamentul nevestei mele, că nu a putut să-și primească propria mamă când avea nevoie de ajutor.
