Nora mea tot aduce pe lume copii, iar sufletul meu se frământă pentru nepoții mei. Am să vă povestesc de ce.
Băiatul meu, Dănuț, s-a însurat doar pe la 33 de ani. Azi pare firesc, dar pe vremuri lumea te privea cu mirare dacă treceai de 30 fără nevastă. S-a căsătorit cu Anișoara după ce a aflat că ea așteaptă un copil. Bucuria a fost mare în casa noastră, mai ales că era primul nostru nepot o fetiță cu ochii ca murele de pădure. Toți eram cu inima plină de lumină.
Să nu credeți că am ceva de zis rău despre Anișoara. Dimpotrivă, e cumsecade, gospodină de ispravă, totul e curat, miroase a pâine și busuioc. Nu mă așteptam să știu că știe să croșeteze șosete pentru copii; eu, de obrazul meu, nu am ținut acul în mână prea des. Una peste alta, e fată onestă, fire blândă, iar Dănuț e mulțumit. Nici nu aș cere mai mult de la viață.
Când nepoțica, Teodora, a împlinit trei ani, Anișoara a venit iar cu veste: urma al doilea copil. S-a născut băiețelul, Andrei. Pe-atunci au început să pună mâna la temelia casei moștenite de la Străbunica Ileana. Bucurie mare, dar nu trecuseră nici trei ani și noră-mea era iar însărcinată. Apoi, la doi ani distanță, încă o sarcină.
Băiatul nostru trăiește din leul muncit cu trudă pe drumurile țării. Știe să repare orice, de la poartă până la acoperiș, meșter la toate, dar totuși lucrează șofer. De ce ar trebui să aibă al treilea, apoi al patrulea copil, când abia îi vezi acasă? E tot timpul plecat: când cu serviciul, când cu o lucrare pentru alții.
Înainte de Crăciun, m-am pomenit cu o listă în brațe de la noră: erau numai lucruri trebuincioase ulei de masaj pentru prunci, șosete, dresuri, niciun moșu cu dulciuri sau jucărioare nu era trecut pe-acolo. Parcă mi-a fost rușine să nu pot ajuta la tot ce scria.
L-am tras deoparte pe Dănuț și l-am întrebat printre dinți unde s-or mai gândi să-l aducă pe al patrulea copilaș. Mi-a dat din mână a lehamite.
Măcar am reușit să-l cresc om vrednic, cu simțul răspunderii nu fuge de muncă, nu se teme de nimic. Anișoara are aproape 35 de ani, nu știe ce înseamnă să mergi la serviciu, nu are nicio carte de muncă. Mă gândesc că la 40 poate îl va aduce pe-al cincilea. Pe mine nu mă miră. Dar nici eu nu-s tânără, iar puterile mei or să apună și n-aș mai fi la fel de sprijin pentru nepoți. Mama Anișoarei s-a stins și-i doar eu am mai rămas să le fiu ajutor. Noroc că au reușit să pună la punct casa bătrânească, dar cu patru copii, nici nu e de-ajuns.
Am întrebat-o într-o zi pe noră: Și când n-or mai fi ajutoare, ce-ai să faci? Pe unde-o să-ți cauți slujbă după 40 de ani, fără să fi ieșit o zi la lucru? Mi-a zâmbit cu resemnare, că las că o scoatem noi la capăt. Dar dacă, Doamne ferește, lui Dănuț i s-ar întâmpla ceva, unde mă pun cu atâția copii după mine?
Am și celălalt fiu, Mircea, care mă ceartă că nu am vreme de nepoata lui dar cum să am, când toată ziua-m ajut la casa celui mare? Așa treceau toate peste noi, odinioară, și încă mi-e greu pe suflet când mă gândesc la toate astea.
