Nora mea tot naște și naște: De ce mă doare sufletul pentru nepoții mei și ce se va întâmpla cu acea…

Nora mea tot aduce pe lume copii, iar sufletul meu se frământă pentru nepoții mei. Am să vă povestesc de ce.

Băiatul meu, Dănuț, s-a însurat doar pe la 33 de ani. Azi pare firesc, dar pe vremuri lumea te privea cu mirare dacă treceai de 30 fără nevastă. S-a căsătorit cu Anișoara după ce a aflat că ea așteaptă un copil. Bucuria a fost mare în casa noastră, mai ales că era primul nostru nepot o fetiță cu ochii ca murele de pădure. Toți eram cu inima plină de lumină.

Să nu credeți că am ceva de zis rău despre Anișoara. Dimpotrivă, e cumsecade, gospodină de ispravă, totul e curat, miroase a pâine și busuioc. Nu mă așteptam să știu că știe să croșeteze șosete pentru copii; eu, de obrazul meu, nu am ținut acul în mână prea des. Una peste alta, e fată onestă, fire blândă, iar Dănuț e mulțumit. Nici nu aș cere mai mult de la viață.

Când nepoțica, Teodora, a împlinit trei ani, Anișoara a venit iar cu veste: urma al doilea copil. S-a născut băiețelul, Andrei. Pe-atunci au început să pună mâna la temelia casei moștenite de la Străbunica Ileana. Bucurie mare, dar nu trecuseră nici trei ani și noră-mea era iar însărcinată. Apoi, la doi ani distanță, încă o sarcină.

Băiatul nostru trăiește din leul muncit cu trudă pe drumurile țării. Știe să repare orice, de la poartă până la acoperiș, meșter la toate, dar totuși lucrează șofer. De ce ar trebui să aibă al treilea, apoi al patrulea copil, când abia îi vezi acasă? E tot timpul plecat: când cu serviciul, când cu o lucrare pentru alții.

Înainte de Crăciun, m-am pomenit cu o listă în brațe de la noră: erau numai lucruri trebuincioase ulei de masaj pentru prunci, șosete, dresuri, niciun moșu cu dulciuri sau jucărioare nu era trecut pe-acolo. Parcă mi-a fost rușine să nu pot ajuta la tot ce scria.

L-am tras deoparte pe Dănuț și l-am întrebat printre dinți unde s-or mai gândi să-l aducă pe al patrulea copilaș. Mi-a dat din mână a lehamite.

Măcar am reușit să-l cresc om vrednic, cu simțul răspunderii nu fuge de muncă, nu se teme de nimic. Anișoara are aproape 35 de ani, nu știe ce înseamnă să mergi la serviciu, nu are nicio carte de muncă. Mă gândesc că la 40 poate îl va aduce pe-al cincilea. Pe mine nu mă miră. Dar nici eu nu-s tânără, iar puterile mei or să apună și n-aș mai fi la fel de sprijin pentru nepoți. Mama Anișoarei s-a stins și-i doar eu am mai rămas să le fiu ajutor. Noroc că au reușit să pună la punct casa bătrânească, dar cu patru copii, nici nu e de-ajuns.

Am întrebat-o într-o zi pe noră: Și când n-or mai fi ajutoare, ce-ai să faci? Pe unde-o să-ți cauți slujbă după 40 de ani, fără să fi ieșit o zi la lucru? Mi-a zâmbit cu resemnare, că las că o scoatem noi la capăt. Dar dacă, Doamne ferește, lui Dănuț i s-ar întâmpla ceva, unde mă pun cu atâția copii după mine?

Am și celălalt fiu, Mircea, care mă ceartă că nu am vreme de nepoata lui dar cum să am, când toată ziua-m ajut la casa celui mare? Așa treceau toate peste noi, odinioară, și încă mi-e greu pe suflet când mă gândesc la toate astea.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

fourteen + 4 =

Nora mea tot naște și naște: De ce mă doare sufletul pentru nepoții mei și ce se va întâmpla cu acea…
Sose gondoltam volna, hogy öt perc várakozás ekkora fordulatot hozhat az életemben. Pedig pontosan ez történt velem. Minden három évvel ezelőtt kezdődött. Először akkor láttam meg, mikor közeledett a megállóhoz. Nos, hogy “közeledett”, talán túlzás, hiszen az idős asszony bottal jött, húzta a lábát, ahogyan csak tudta, és szabad kezével úgy intett, mintha minden ezen múlna. Megálltam. Természetesen megálltam. – Köszönöm, fiam – mondta lihegve, amikor megkapaszkodott a kapaszkodón. – Ezek a csontok már nem a régiek. – Nyugodtan, tessék csak leülni – válaszoltam én. Attól a naptól kezdve törzsvendég lett. Minden kedden és pénteken az én buszomra szállt fel – néha orvosi ellenőrzésre ment, máskor a nővérét látogatta meg. Mindig ugyanaz volt a gond: pont akkor ért oda, amikor már indulnom kellett volna. Másodjára, amikor a tükörből láttam, hogy lassan közelít, a mellettem ülő kolléga szólt: – Induljunk, már késésben vagyunk! De hátranéztem. Ott jött a zöld kabátjában, táskáját a karján lóbálva. – Várunk – mondtam. – Meg fognak büntetni… – Hát, legyen. Felszállt, rám mosolygott a világos szemeivel, suttogva mondta: – Ön egy angyal. És ez idővel szokássá vált. Minden kedden és pénteken megálltam annál a megállónál, és ha épp nem volt ott, vártam. Harminc másodpercet. Egy percet. Kettőt. Amennyit csak kellett. Senki sem panaszkodott. Mindenki megkedvelte. Olyan is volt, hogy valaki kinézett az ablakon: – Nézd csak, jön már! Idővel házi süteménnyel kedveskedett. – Az unokám sütötte – mondta mindig, bár sosem hittem el teljesen. Egy júliusi pénteken aztán nem jött. Sem a következő kedden. Eltelt egy hét, aztán még egy. Én persze mindig megálltam, néztem a sarkot, de nem tűnt fel. – Biztos beteg lett – mondta egy másik utas. – Már elég idős… Három hét elteltével ismét megláttam. Még lassabban jött, már járókerettel. Leszálltam a buszról, odamentem hozzá. – Minden rendben? A szeme könnyes lett. – Kórházban voltam. De mondtam a lányomnak, egyszer mindenképp fel kell még szállnom a maga buszára. Felsegítettem, egész busz tapsolt neki. Múlt kedden volt az utolsó munkanapom ezen a járaton. Több mint harminc év után nyugdíjba mentem. Mikor a megállóhoz értem, nem volt egyedül. Tíznél is többen voltak ott – régi utasok, szomszédok, még a közeli bolt eladója is. Egy molinót tartottak: „Köszönjük! Megtanítottál minket: a jóság sosem késik.” Leszálltam, értetlenül néztem körbe. Ő lassan odajött, unokájára támaszkodva, és átölelt. – Annyiszor vártál rám – mondta. – Ma mi várunk rád. Beszédek is voltak, és egy tábla. Elmondták, hogy mostantól az a megálló a nevemet viseli – „az ember megállója, aki mindig kivárja”. Reszketett a hangom. – Én… én csak megvártam. Semmi különös. Valaki hátulról odakiáltott: – Dehogy nem! Ebben a városban mindenki rohan, de megvárni senki sem tud! Újra tapsoltak. Este, amikor hazaértem, elmeséltem ezt a feleségemnek. Ő csak annyit mondott: – Ezért szeretlek. Ebben a rohanó világban te mindig tudtad, mikor kell megállni. A táblát a gyerekeink fényképei mellé tettem. De amit a szívemben őrzök, az valami egészen más – az a mosoly minden alkalommal, amikor felszállt, és a halk „köszönöm, fiam”. Azt mondják, valami rendkívülit tettem. Én csak kivártam. Néha úgy érzem, ez a legkülönlegesebb dolog, amit tehetünk – kivárni egymást, még akkor is, ha a világ azt kiáltja: tovább, tovább!