Sunt oameni care poartă și dau mai departe nefericirea… (cum povestea bunica mea) Ei, las’ că bu…

Sunt oameni care răspândesc numai necazuri (după cum povestea bunica mea)
Ei, lasă că bunica știa ea ce spune…
Pe lumea asta, sunt unii oameni care, numai ce apar și ai impresia că se îngreunează aerul. Nu pentru că ar fi fioroși ci pentru că poartă o greutate pe suflet. Și, după ei, parcă se trage o dâră de întuneric.

Nu-i o poveste, nici o superstiție. Eu am trăit destul, și am văzut aceleași lucruri mereu:
După unii oameni, orice faci, tot nu-i bine.
Te întâlnești cu ei și după aia numai necazuri:
ba se sparge ceva, ba pierzi, ba ai ceartă în casă, te îmbolnăvești, numai ghionturi…
Și te întrebi:
Ce am, de ce trag numai la rele?
Știi ce e cel mai înfricoșător?
Că, dacă te gândești bine la o singură persoană… simți unde e problema.
Intuiția nu te minte.
Inima simte când ceva nu-i curat.

1) Prima cauză invidia și răul ascuns
Cel mai des e vorba de invidie, fata mea
Poate că îți zâmbește.
Poate că îți vorbește frumos.
Dar în sufletul lui gândește:
Să dea Domnul să nu-i meargă! Să cadă!
Nu spune, firește.
Dar emite răul acesta.
Și oricât de puternic ai fi, simți acea energie.
Știi ce se întâmplă atunci?
Te zăpăcești la cap fără motiv.
Te stresezi și nu-ți dai seama de ce.
Devin neatentă, faci prostii, te împiedici.
Și pe urmă spui:
De când am vorbit cu omul ăla, nu-mi mai merge nimic…
Așa este pentru că invidia e ca otravă, picură încet.

2) A doua cauză omul cu noroc negru
Sunt și din ăia nu-s răi, dar parcă-s veșnic necăjiți.
Tot timpul se plâng.
Totul e rău.
Tot cu supărări, tot caută vinovați.
Și dacă ajung să stea cu tine…
simți cum ți se scurge energia.
Încep:
Of, nu-i bine deloc
Of, mai rău o să fie
Of, viața asta-i grea…
Fără să-ți dai seama, ți se strecoară întunericul lor în suflet.
Bunica mereu spunea:
Fugi de omul care doar se vaită, că te trage în noroi.
Nu-i vrăjitorie, e energie pură.
Tristețea se ia ca boala.
Odinoară, lumea zicea că unii poartă deochi sau ochi rău, și-l pot da mai departe altuia doar dacă stau prea mult la povești.
Bunica zicea:
Nu asculta prea multe necazuri străine. Nu le rezolvi, doar le preiei pe ale tale.

3) A treia cauză omul rău din fire
Și mai sunt și cei care-s răi din suflet.
Nu-s doar nervoși.
Ei se hrănesc cu ura altora.
Se bucură la necazurile altora.
Vor răul fiecărui om reușit.
Bârfe, vorbe rele la tot pasul…
Nu-i musai să ți-o facă ție direct numai să te apropii de ură și te murdărește.
E o vorbă la noi:
Spune-mi cu cine te-nsoțești, ca să-ți spun cine ești.
Crede-mă:
Doar să stai în preajma omului rău, să ajuți, să-i asculți clevetirile…
într-un final, umbra lui te acoperă.
Și vine și nota de plată.
Nu pentru că Dumnezeu pedepsește, ci pentru că viața nu suportă noroi lângă suflet curat.

Cum știi dacă omul e un semn sau o sursă?
Aici e șmecheria.
Nu tot timpul omul îți aduce răul, uneori e doar un semnal:
Ai grijă!
Ca un semafor roșu nu-i vina lui că vine pericolul, el doar te oprește să nu dai de necaz.
Uneori, un anumit om te face să vezi:
că nu ai ce căuta acolo
că nu trebuie să faci afacerea aia
că nu-i bine să-ți spui toate tainele
că ai prea multă încredere
De aceea nu e bine să sari cu acuzații.
E mai înțelept să privești clar.

Ce-i de făcut dacă după cineva umblă numai ghinionul?
Îți spun cum ziceau bătrânii simplu:
1) Fii atent la semne
După schimbul de vorbe:
te îmbolnăvești
ai ceartă în familie
greșești des
vin belelele una după alta
nu e întâmplător.
2) Nu căuta scuze de jenă
Mulți spun:
Dar e rudă…
Dar e vecin…
Dar e coleg…
Ascultă-mă:
Nimic nu-i mai jenant decât o viață distrusă.
Apără-ți liniștea mai presus de orice.
3) Fii reținut cu vorbele
La oamenii ăștia nu se spun planuri.
Nici vise, nici bucurii.
Că-s unii care, numai să audă că-ți merge bine, parcă-i doare.
4) Pune distanță
Nu-i nevoie de ceartă.
Nici de explicații lungi.
Doar:
mai rar, mai rece, mai scurt.
5) Dacă poți ajută, dar de la distanță
Poate omul nu-i rău, ci doar frânt pe dinăuntru.
Ajută-l dacă poți dar nu cu prețul tău.
Bunica spunea:
Salvează-te întâi pe tine, apoi pe celălalt.

Și cel mai important
Dacă simți că cineva te doboară
nu te forța să-l rabzi.
Nu-i nevoie de bunătate unde ești călcat în picioare.
Nu merită să te epuizezi pentru oameni care nu-ți dau nici un strop de respect.
Dacă sufletul ți se strânge lângă cineva
e clar că acolo ceva nu-i bun.
Ține minte, fata mea:
Universul ne vorbește mereu, întâi în șoaptă. Pe urmă țipă.
Și dacă nu valorifici la timp avertismentul ajungi să plângi de durere.

Morala e simplă: Alege-ți cu grijă oamenii de lângă tine și păstrează-ți liniștea sufletului, pentru că norocul și sănătatea ți se trag din ceea ce lași să intre în viața ta.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

16 + 13 =

Sunt oameni care poartă și dau mai departe nefericirea… (cum povestea bunica mea) Ei, las’ că bu…
Viața e în ordine — Lada, îți interzic să mai ții legătura cu sora ta și familia ei! Ei au viața lor, noi o avem pe a noastră. iar tu, iar ai sunat-o pe Natașa? Te-ai plâns pe mine? Te-am avertizat, să nu te superi dacă… — Bogdan m-a apucat dureros de umăr. De obicei, în astfel de momente, plecam tăcută în bucătărie, cu ochii plini de lacrimi amare. Nu, nu m-am plâns niciodată surorii mele dragi pe traiul meu. Doar vorbeam. Aveam părinții bătrâni, aveam subiecte de discutat. Pe Bogdan îl enerva. O ura pe Natașa, sora mea. La ea și în familia ei era liniște și belșug. La noi, cu Bogdan, nu puteai spune același lucru. Când m-am măritat cu Bogdan, nu era fată mai fericită pe lume. M-a amețit cu pasiunea lui. Nu mă deranja deloc că era cu un cap mai scund ca mine. Nici nu am luat aminte la mama lui, care a venit la nuntă abia ținându-se pe picioare. Mai târziu am aflat că era alcoolică veche. Orbită de dragoste, nu am văzut nimic rău. Doar că după un an de căsnicie m-am îndoit de fericirea mea. Bogdan bea zdravăn, venea acasă mai beat ca vinul. Au urmat aventurile extraconjugale. Eu eram asistentă medicală la spital. Salariul? Departe de a fi bun. Bogdan prefera compania prietenilor de pahar, nonstop. Nu avea de gând să mă întrețină. Dacă la început visam la copii, acum mă mulțumeam cu grija pentru un motan de rasă. Nici nu-mi mai doream prunci cu un soț alcoolic. Deși… încă îl iubeam pe Bogdan. — Ești naivă, Lada! Uită-te câți bărbați roiesc în jurul tău. Tu însă, ca oarbă, te-ai priponit la “piticul” tău! Ce ai găsit la el? Ești mereu vânătă de la pumnii lui. Crezi că nu observă nimeni “vânăturile” mascate cu fond de ten? Pleacă de la el înainte să te omoare în bătaie! — așa mă dojenea prietena mea, colegă la spital. Da, Bogdan adesea își descărca nervii pe mine. Odată m-a bătut atât de rău că n-am putut ieși la tura de zi. M-a încuiat în apartament și a luat cheia cu el. Din acel moment am început să-l evit de groază, sufletul mi se chircea, inima-mi sălta nebunește când îi auzeam cheia în yală. Parcă mă răzbuna pentru că nu i-am făcut copii, pentru că nu-s “soție bună”, pentru orice și oricând. Nu mă împotriveam abuzurilor, înjurăturilor, umilințelor. Dar tot îl iubeam, nu știu de ce. Țin minte, mama lui îmi spunea: — Lada, ascultă-ți bărbatul, iubește-l din toată inima, uită de rude și prietene. Am uitat. M-am supus. Am trăit sub “stăpânirea” lui Bogdan. Partea dulce venea când, după scandal, îmi cerea iertare, își punea genunchii, îmi săruta picioarele. Împăcarea era dulce și de basm. Presăra patul cu petale parfumate de trandafiri — pe care, știam, îi “achiziționa” Bogdan din curtea bețivului de la bloc, al cărui soție îi cultiva cu drag. Femeile nefericite iertau, vrăjite de trandafiri. …Cred că aș mai fi dus-o așa toată viața. Mi-a destrămat paradisul de atâtea ori, și eu tot încercam să-l refac. Dar a intervenit destinul. — Lasă-l pe Bogdan, eu îi port copilul. Tu oricum ești stearpă… — necunoscută mi-a cerut brusc să renunț la soț, de dragul “fericirii” fiului lor nelegitim. — Nu cred! Ieși afară dacă vrei binele! — am alungat-o. Bogdan încerca să nege totul. — Jură că nu-i copilul tău! — i-am cerut. N-a putut. Am știut totul… — Lada, nu te-am văzut niciodată veselă. Ai probleme? — m-a întrebat șeful spitalului, dr. Herman Leonte. — Totul e în ordine! — m-am fâstâcit. — E bine să ai o viață în ordine. Atunci și viața e frumoasă, — a spus, cu un aer misterios, dr. Herman. Herman, divorțat, cărunțel, cu chelie și ochelari, de statură mică, dar cu farmec inexplicabil. Când se apropia, mă cuprindea fiorul. Îmi venea să fug, să scap de ispită. Cuvintele lui mi-au rămas în suflet: “E bine când la om totul e în ordine.” La mine era haos. Ani pierduți, nu poți apăsa pe “pauză” ca să-ți pui viața la punct. …Am plecat de la Bogdan la părinți. Mama, uluită: — Lada, ce s-a întâmplat? Te-a dat afară soțul? — Nu, mamă. O să-ți spun mai târziu, — mi-era rușine să povestesc. …M-a sunat și soacra, cu blesteme, țipete, înjurături. Dar deja eram altă femeie. Ridicasem capul, respiram liber. Mulțumesc, Herman! Bogdan mă urmărea furios, amenințându-mă, dar nu mai avea putere asupra mea. — Bogdan, nu-ți mai pierde vremea cu mine, ai grijă de fiul tău, el are nevoie de tine. Eu am întors pagina, la revedere! — i-am spus, liniștită. M-am întors la Natașa, la părinți. Am redevenit eu. Prietena m-a observat din prima: — Lada, nu te recunosc! Te-ai înviorat, ai înflorit, parcă ești mireasă! Herman mi-a făcut o propunere: — Lada, vrei să fim soț și soție? Jur că nu vei regreta. Condiția: să-mi spui pe nume. Păstrează “domnule doctor” doar la serviciu. — Chiar mă iubești, Herman? — am întrebat emoționată. — Of, scuză-mă, am uitat că femeile au nevoie de cuvinte. Probabil că te iubesc. Dar eu cred mai mult în fapte, — mi-a sărutat mâna. — Sunt de acord, Herman. Sunt sigură că te voi iubi, — n-am avut grai de fericire. …Au trecut zece ani. Herman îmi dovedește iubirea în fiecare zi. Nu mi-a sărutat picioarele, nu s-a risipit în vorbe goale ca Bogdan. Mă ocrotea, mă prețuia. Gesturile lui bărbat-real mă surprindeau mereu. Nu am făcut copii împreună. Se pare că-s “floare stearpă”. Dar Herman n-a suferit și nici nu m-a învinuit vreodată. — Lada, suntem meniți să fim doar noi doi — și-mi era de ajuns mereu. Fiica lui Herman ne-a dăruit o nepoțică, Sănduța, lumină și bucurie a casei noastre. …Ce-i cu Bogdan? S-a înecat în băutură și s-a stins înainte de 50 de ani. Mama lui, când mă vede la piață, mă arde din priviri. Dar ura nu mai ajunge la mine, se risipește în aer. Mi-e milă de ea, atât. Iar la noi, cu Herman, totul e în ordine. Viața este frumoasă…