Sunt oameni care poartă și dau mai departe nefericirea… (cum povestea bunica mea) Ei, las’ că bu…

Sunt oameni care răspândesc numai necazuri (după cum povestea bunica mea)
Ei, lasă că bunica știa ea ce spune…
Pe lumea asta, sunt unii oameni care, numai ce apar și ai impresia că se îngreunează aerul. Nu pentru că ar fi fioroși ci pentru că poartă o greutate pe suflet. Și, după ei, parcă se trage o dâră de întuneric.

Nu-i o poveste, nici o superstiție. Eu am trăit destul, și am văzut aceleași lucruri mereu:
După unii oameni, orice faci, tot nu-i bine.
Te întâlnești cu ei și după aia numai necazuri:
ba se sparge ceva, ba pierzi, ba ai ceartă în casă, te îmbolnăvești, numai ghionturi…
Și te întrebi:
Ce am, de ce trag numai la rele?
Știi ce e cel mai înfricoșător?
Că, dacă te gândești bine la o singură persoană… simți unde e problema.
Intuiția nu te minte.
Inima simte când ceva nu-i curat.

1) Prima cauză invidia și răul ascuns
Cel mai des e vorba de invidie, fata mea
Poate că îți zâmbește.
Poate că îți vorbește frumos.
Dar în sufletul lui gândește:
Să dea Domnul să nu-i meargă! Să cadă!
Nu spune, firește.
Dar emite răul acesta.
Și oricât de puternic ai fi, simți acea energie.
Știi ce se întâmplă atunci?
Te zăpăcești la cap fără motiv.
Te stresezi și nu-ți dai seama de ce.
Devin neatentă, faci prostii, te împiedici.
Și pe urmă spui:
De când am vorbit cu omul ăla, nu-mi mai merge nimic…
Așa este pentru că invidia e ca otravă, picură încet.

2) A doua cauză omul cu noroc negru
Sunt și din ăia nu-s răi, dar parcă-s veșnic necăjiți.
Tot timpul se plâng.
Totul e rău.
Tot cu supărări, tot caută vinovați.
Și dacă ajung să stea cu tine…
simți cum ți se scurge energia.
Încep:
Of, nu-i bine deloc
Of, mai rău o să fie
Of, viața asta-i grea…
Fără să-ți dai seama, ți se strecoară întunericul lor în suflet.
Bunica mereu spunea:
Fugi de omul care doar se vaită, că te trage în noroi.
Nu-i vrăjitorie, e energie pură.
Tristețea se ia ca boala.
Odinoară, lumea zicea că unii poartă deochi sau ochi rău, și-l pot da mai departe altuia doar dacă stau prea mult la povești.
Bunica zicea:
Nu asculta prea multe necazuri străine. Nu le rezolvi, doar le preiei pe ale tale.

3) A treia cauză omul rău din fire
Și mai sunt și cei care-s răi din suflet.
Nu-s doar nervoși.
Ei se hrănesc cu ura altora.
Se bucură la necazurile altora.
Vor răul fiecărui om reușit.
Bârfe, vorbe rele la tot pasul…
Nu-i musai să ți-o facă ție direct numai să te apropii de ură și te murdărește.
E o vorbă la noi:
Spune-mi cu cine te-nsoțești, ca să-ți spun cine ești.
Crede-mă:
Doar să stai în preajma omului rău, să ajuți, să-i asculți clevetirile…
într-un final, umbra lui te acoperă.
Și vine și nota de plată.
Nu pentru că Dumnezeu pedepsește, ci pentru că viața nu suportă noroi lângă suflet curat.

Cum știi dacă omul e un semn sau o sursă?
Aici e șmecheria.
Nu tot timpul omul îți aduce răul, uneori e doar un semnal:
Ai grijă!
Ca un semafor roșu nu-i vina lui că vine pericolul, el doar te oprește să nu dai de necaz.
Uneori, un anumit om te face să vezi:
că nu ai ce căuta acolo
că nu trebuie să faci afacerea aia
că nu-i bine să-ți spui toate tainele
că ai prea multă încredere
De aceea nu e bine să sari cu acuzații.
E mai înțelept să privești clar.

Ce-i de făcut dacă după cineva umblă numai ghinionul?
Îți spun cum ziceau bătrânii simplu:
1) Fii atent la semne
După schimbul de vorbe:
te îmbolnăvești
ai ceartă în familie
greșești des
vin belelele una după alta
nu e întâmplător.
2) Nu căuta scuze de jenă
Mulți spun:
Dar e rudă…
Dar e vecin…
Dar e coleg…
Ascultă-mă:
Nimic nu-i mai jenant decât o viață distrusă.
Apără-ți liniștea mai presus de orice.
3) Fii reținut cu vorbele
La oamenii ăștia nu se spun planuri.
Nici vise, nici bucurii.
Că-s unii care, numai să audă că-ți merge bine, parcă-i doare.
4) Pune distanță
Nu-i nevoie de ceartă.
Nici de explicații lungi.
Doar:
mai rar, mai rece, mai scurt.
5) Dacă poți ajută, dar de la distanță
Poate omul nu-i rău, ci doar frânt pe dinăuntru.
Ajută-l dacă poți dar nu cu prețul tău.
Bunica spunea:
Salvează-te întâi pe tine, apoi pe celălalt.

Și cel mai important
Dacă simți că cineva te doboară
nu te forța să-l rabzi.
Nu-i nevoie de bunătate unde ești călcat în picioare.
Nu merită să te epuizezi pentru oameni care nu-ți dau nici un strop de respect.
Dacă sufletul ți se strânge lângă cineva
e clar că acolo ceva nu-i bun.
Ține minte, fata mea:
Universul ne vorbește mereu, întâi în șoaptă. Pe urmă țipă.
Și dacă nu valorifici la timp avertismentul ajungi să plângi de durere.

Morala e simplă: Alege-ți cu grijă oamenii de lângă tine și păstrează-ți liniștea sufletului, pentru că norocul și sănătatea ți se trag din ceea ce lași să intre în viața ta.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

eleven + one =

Sunt oameni care poartă și dau mai departe nefericirea… (cum povestea bunica mea) Ei, las’ că bu…
Dragostea de părinte. Elena a oftat obosită, dar fericită, așezând copiii în taxi. Milena are patru ani, David — un an și jumătate. Au petrecut clipe minunate la bunici: cu biscuiți, îmbrățișări, povești și bucurii „ceva mai multe decât acasă”, permise de bunici. Elena s-a bucurat cu adevărat de această vizită. Părinții, surorile, nepoții — casa părintească o primea mereu, fără condiții sau explicații. Mâncarea mamei, de care nu poți refuza niciodată. Bradul împodobit cu luminițe și jucării vechi, emoționant de dragi. Toasturile tatălui, puțin lungi, dar mereu din suflet. Cadourile mamei — grijulii, folositoare, pline de dragoste. Pentru o clipă, Elena s-a simțit din nou copil. Ar fi vrut pur și simplu să spună: „Mămico, tăticule, vă mulțumesc că existați!”. Elena și copiii au urcat în taxi. Drumul a fost liniștit, copiii au obosit repede și, laolaltă, au adormit pe bancheta din spate — mulțumiți, sătui, fericiți. Pe drum spre casă, Elena a rugat șoferul să oprească lângă un magazin din apropiere. — Mă întorc imediat. Trebuie să iau scutece și apă, i-a spus șoferului. În cinci minute, Elena a revenit, s-a așezat în mașină… Și inima i-a coborât în stomac. Copiii dispăruseră! Șoferul discuta relaxat cu o tânără necunoscută pe scaunul din față. — N-am înțeles… — a șoptit Elena confuză. Tânăra s-a întors brusc: — Cine ești tu?! Ce cauți aici?! Șoferul a ridicat din umeri: — Nu știu! — apoi către Elena: — Tu cine ești? Ce dorești? — Ați înnebunit?! Unde mi-s copiii?! — Nesimțitule! — a țipat tânăra. — Mai ai și copii pe lângă mine?! — și a început să-l lovească cu geanta. — Cum, bagi pe oricine în mașina ta?! — striga deja Elena. — Unde-mi sunt copiii, întreb?! Trei-cinci minute a fost haos total: țipete, acuzații, gesturi disperate, sentimentul unei nedreptăți uriașe. Și deodată se deschide portiera… Un domn se apleacă și spune calm: — Domnișoară… asta nu e mașina dumneavoastră. Taxiul e puțin mai în față. Timpul s-a oprit. Elena, roșie de furie și rușine, a trântit portiera, a alergat la o mașină identică aflată în față, a deschis larg ușa. Copiii ei dormeau liniștiți pe bancheta din spate. Elena a oftat adânc, parcă s-ar fi întors de pe marginea prăpastiei. A urcat, a închis ușa și a spus doar: — Haideți, să mergem… Și atunci a izbucnit în râs. Un râs nervos, dar eliberator. Șoferul râdea și el, bucuros că totul s-a terminat fără tragedii, doar cu o poveste de povestit toată viața. Privindu-și copiii adormiți, Elena a înțeles o lecție simplă: părinții, de obicei calzi, obosiți, zâmbitori, uneori distrați, devin lei la primul semn de pericol. Fără dubii, fără gândire și fără teamă. Un singur instinct — să își apere copiii! Așa e dragostea de părinte. Liniștită cât e pace și de neclintit când vine vorba de copii.