A venit la mine o femeie și a spus: „Sunt logodnica fiului doamnei. Dar el a dispărut acum două săptămâni”.

Am deschis ușa și am văzut în fața mea o tânără, cu ochii roși țâșnind de lacrimi. Avea o haină mare, zăcârlită, și mâinile îi tremurau. Bună, domniule sunt logodnica fiului dumneavoastră. Dar a dispărut. Acum două săptămâni și nimeni nu ştie unde e.

M-am înfipt în loc. M-am uitat la ea, încercând să pun la capul capului toate piesele. Logodnică? Fiul meu nu-mi spusese că sa logodit. Nici că ar fi fost îndrăgostit. Şi, ca să nu uit, nu disparuse nicăieri. Îl văzusem săptămâna trecută, mă ajuta să duc cumpărăturile, a băut o cafea și mia zis că are multă treabă. Treabă, ca de obicei.

Am lăsat-o să intre. S-a așezat pe marginea fotoliei și a scos din poșetă o poză. Ea și fiul meu Andrei pe malul unui lac, ținânduse de mână, zâmbind, fericiţi. A fost în august. Mia cerut mâna atunci, a șoptit încet. De atunci am făcut planuri împreună. Am închiriat un apartament, urma să începem un job nou în Germania. Plecăm săptămâna viitoare.

Urmăream să o privesc tot mai neliniștită. În lumea mea nu există cereri în căsătorie, nici Germania, nici planuri de plecare. Andrei locuia singur în Iași, lucra remote pentru o firmă de IT. Avea mereu secrete, dar nu dispărea niciodată. Nu mă lăsa niciodată fără un cuvânt.

Am sunat la colegul lui de apartament, a continuat ea. Mia zis că Andrei sa mutat. A împachetat tot și a plecat, dar nu a spus unde. Nu răspunde la telefon, nici la al meu, nici la al nimănui. De aceea am venit la dumneavoastră, poate e pe aici? Poate i sa întâmplat ceva?

Am sunat pe Andrei. Telefonul a rămas tăcut. Iam trimis un mesaj un singur cuvânt: Unde ești?. Niciun răspuns. Atunci ceva sa stricat în mine. Am simțit frica pe care o simte doar o mamă: frica că nuți cunoști copilul, că ția scăpat ceva, că a fost mereu în fața ochilor și totodată nu lai văzut.

Am început să caut. Zilele următoare le-am sunat pe prietenii lui, pe colegii de liceu, chiar pe fosta lui prietena din tinerețe. Toți ziceau același lucru: Andrei a fost cam ciudat în ultima vreme. Tăcut, agitat, parcă ceva îl urmărea.

În cele din urmă a venit un mesaj de la un număr necunoscut. O singură propoziție: Nu mă căutaţi. Trebuie să repar tot ce am stricat. Nimic mai mult. Poliția nu a putut face ceva e adult, șiși poate lua propriile decizii. Nu e dispărut în sens legal, nu există temei. Am rămas eu, și fata Viorica, cum sa prezentat și un gol imens. Și tot mai multe întrebări.

Întro zi, un bărbat necunoscut sa prezentat la mine. A zis că îl cunoaște pe fiul meu. Că Andrei era implicat în ceva de care era mai bine să nu vorbim la telefon. Că a fugit nu de noi, ci de ceva ce a făcut.

Apoi, la o săptămână, am primit o scrisoare. Scrisă de mână, lungă. Andrei a recunoscut că a intrat în datorii. Că avea o afacere secretă, de care nimeni nu ştia. Că a încercat să iasă din impas, luând și alte împrumuturi. Şi că nu a vrut să ne tragă pe noi în noroiul pe care la săpat.

Ştiu că ce fac e o macă, scria el. Dar poate, dacă dispar, nimeni nu va suferi.

Am plâns citind acele cuvinte. Mam simţit rușinată că nu am pus întrebări ani de zile. Mam bucurat că era independent, că nu cerea ajutor, dar el se afunda.

Viorica a spus că o să aștepte. Că îl iubeşte. Că are speranţa să se întoarcă. Eu nu ştiu în ce cred. Dar ştiu că de atunci nimic nu mai este așa de evident. Chiar și când îţi priveşti copilul în ochi și crezi că îl ştii pe deplin.

Pentru că uneori chiar și propriul fiu devine un străin. Şi rămâi cu întrebarea pe care nimeni nu a îndrăznit să o pună cu voce tare: cine este el, cu adevărat?

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

one × 2 =

A venit la mine o femeie și a spus: „Sunt logodnica fiului doamnei. Dar el a dispărut acum două săptămâni”.
Aruncată afară din casă de soț – după ani am înțeles că acesta a fost cel mai bun lucru care mi s-ar fi putut întâmpla.