Speranța nu a dispărut dintr-odată. A trecut un an întreg fără nicio veste despre el… L-am căutat peste tot. Am lipit afișe prin oraș, am sunat la adăposturi, am dat nenumărate telefoane. Am încetat să mai spunem când se întoarce și ne-am obișnuit să șoptim, cu teamă, dacă se va mai întoarce vreodată.
A trecut un an fără nicio urmă despre motanul meu. L-am căutat în toate colțurile orașului. Am pus anunțuri pe fiecare stâlp, am sunat la toate adăposturile de animale, am resunat mereu, sperând la o veste. Și-ntr-un final, în casa noastră s-a așternut liniștea pe care el o lăsase în urmă. O liniște grea, pe care am învățat treptat să o purtăm cu noi.
Speranța nu s-a stins brusc, ci s-a tot micșorat, câte puțin în fiecare zi. De la “când se întoarce”, am trecut la “dacă se întoarce”. Sufletul începea să accepte lipsa.
Și totuși, într-o zi obișnuită, s-a întâmplat minunea.
Eu și sora mea mergeam cu bicicletele prin Parcul Central din Chișinău, fără niciun gând anume, când am zărit în față un motan. Ceva în mersul lui mi-a strâns inima. Fără să stau pe gânduri, am strigat pe nume: Dorel!
S-a oprit.
S-a întors spre mine.
Sunetul pe care l-a scos a fost răgușit, adânc, plin de recunoaștere. Cineva ar zice că e doar un mieunat, dar mie mi-a umplut sufletul.
A venit fugind spre noi. Am lăsat bicicleta jos, m-am pus în genunchi și, în secunda următoare, Dorel a sărit în brațele mele. Îmi agăța paltonul cu ghearele, de parcă îi era teamă să nu-l pierd din nou. Și-a ascuns boticul în pieptul meu, torcea și tremura în același timp.
Un an de despărțire nu a schimbat nimic. Nu pentru el.
Există legături pe care timpul nu le destramă. Ele rămân, tăcute, așteptând clipa potrivită. Și când iubirea găsește drumul spre casă, știe exact unde să se întoarcă.
Dacă și tu crezi că iubirea adevărată nu se pierde niciodată, scrie-mi un gând în comentarii.
Împărtășește povestea cu prietenii tăi…
