Între adevăr și vis
Stai să-ți povestesc cum a fost seara aia la Chișinău, la noi acasă, când afară ningeau fulgii mari, leneși, de parcă toată lumea era acoperită de tăcere. Felicia, prietena mea, era învelită într-o pătură groasă, la căldură, tocmai ce se întorsese de la proba rochiei de mireasă nu-ți spun cât era de emoționată și plină de vise! Ținea încă pungulița cu accesorii în brațe: cercei finuți, o diademă delicată, tot felul de mărunțișuri care urmau să-i întregească ținuta de mireasă. Mintea îi zburda la ziua cea mare deja își imagina cum va arăta, cum va juca lumina pe bijuterii, cum o să se uite toți la ea cu admirație.
În casă era liniște deplină. Și fix atunci, sună cineva la ușă de-a dreptul zgomotos. Felicia s-a speriat un pic. Se uită la ceas șapte fără zece. Nu era deloc vreme de vizitatori. S-a gândit că poate-i vreun curier întârziat cu vreun colet sau vecina de la trei, tanti Livia, care are mereu treburi de rezolvat pe moment.
Se apropie încet de ușă și aruncă un ochi pe vizor. Nimic clar! Era un bărbat înalt, dar nu-i vedea fața. Nu s-a grăbit s-o deschidă.
Cine-i? întreabă ea, cu o voce mai calmă decât credea că poate scoate.
Eu sunt, Vlad, răspunde de dincolo de ușă un glas cunoscut. Trebuie să vorbim. Acum.
Felicia a ezitat o clipă. Nu prea avea chef de discuții cu el… dar dacă s-a întâmplat ceva cu Irina? Până la urmă deschide ușa puțin. Vlad era acolo, cu haina plină de stropi de zăpadă care deja se topeau lăsând urme pe paltonul negru. Avea fața palidă și ochii îi ardeau ciudat. Felicia nu-l mai văzuse niciodată așa și parcă o lua un mic fior de neliniște. Chiar și-a zis în minte că poate nu trebuia să deschidă…
Hai, intră, îi zice trăgându-și respirația, încercând să pară detașată, și face loc să treacă. Ce să facă? Să-i trântească ușa în nas? N-avea sens. Ești fleașcă tot.
Vlad intră fără să-și scoată încălțările. Bocancii îi lăsau urme negre pe parchetul deschis la culoare, dar el părea complet absent. Felicia îl privea din fotoliu, cu o strângere de inimă clar urma să-i spună ceva dificil.
Felicia, oftează el, răsucind mănușile între degete. Nu mai pot! Te iubesc!
Ea rămâne blocată. Îi fuge glasul.
Vlad, tu… încearcă să zică, dar nu-i iese decât o șoaptă pierdută.
Nu-i dă timp să continue. Se apropie de parcă i-ar fi fost frică să nu rateze singura ocazie.
Știu că te măriți. Știu că poate sună nebunesc, dar nu mai pot să tac! De luni bune mă chinui să te scot din cap, să merg mai departe, dar nu reușesc! Toată relația mea cu Irina a început doar ca să stau aproape de tine. N-am iubit-o niciodată. Pe bune, niciodată!
Felicia simte cum o strânge frigul pe dinăuntru. Stai, ce? Vlad ieșea cu Irina, prietena ei din copilărie, doar ca să fie mai aproape de ea?! Săraca Irina… chiar îl plăcea!
Dă pătură pe spătarul fotoliului, într-un gest mecanic, ca și cum ar fi vrut să se adune și să revină cu picioarele pe pământ.
Vlad… începe ea din nou, căutând orice cuvinte. Tu realizezi ce spui? Eu am logodnic, îl iubesc. Nunta o pregătim împreună. Facem planuri, avem un viitor. Și chiar, Irina…
El dă din cap cu un fel de resemnare și hotărâre, ca și cum și-a eliberat sufletul.
Știu, dar nu mai pot să tac! În două săptămâni vei fi pentru mine de neatins! Dacă nu-ți spuneam acum, ajungeam să regret toată viața. Și oricum… Irina pentru mine nu înseamnă nimic! E ca și cum n-ar exista înțelegi?
Felicia se strânge. Vocea i se depărtează de trup parcă vorbește altcineva pentru ea:
Cum poți să spui așa ceva? Cum să-i spui asta, după tot ce-a fost?
E adevărul, zice Vlad, sigur pe el. Ea era un pretext. Am sperat că o să mă vezi cum sunt grijuliu, atent, bărbatul perfect pentru tine. Fără tine n-are rost viața mea.
Se lasă în genunchi și scoate din buzunar un ineluș subțire, cu model discret și piatră mică. Îl ridică spre ea, de parcă era mântuirea lui.
Renunță la el! Alege-mă pe mine. Jur că o să te fac fericită.
Felicia îl privește năucită. În cap îi revin imagini ciudate Vlad cu Irina la o petrecere, ținând-o de mână cu grijă, privirea lui caldă și blândă… Deci toate astea au însemnat nimic? Totul a fost minciună? Simțea cum trecutul i se zvârcolește între degete.
Ridică-te, îi spune încet, abia auzit. Te rog, ridică-te.
Vlad se scutură de pe podea, cu un strop de speranță rămas în privire.
Nu mă crezi? glasul lui tremură.
Te cred, îi răspunde ea hotărât. Dar asta nu schimbă nimic.
Face un pas în spate, punând o distanță între ei. Știe că trebuie să fie directă.
Îți sunt prietenă. Atât. Îl iubesc pe Mihai și nu-mi doresc altceva. Restul… nu contează.
El strânge inelul în palmă, fără să știe ce să mai facă.
Dar dacă ți-aș fi zis înainte să-l întâlnești pe el?
Felicia se gândește o clipă și-i spune blând:
Cred că tot așa ți-aș fi răspuns. Îmi pare rău, Vlad. Nu am simțit niciodată ce trebuie pentru un bărbat din partea ta. Ești de treabă, dar n-ai fost niciodată genul meu.
Vlad face un pas spre ea, cu privirea aproape rugătoare. În mișcările lui se citește disperarea ultimului om.
De ce? Știu că între noi există ceva… N-ai cum să nu simți!
Felicia se retrage spre ieșire. Chiar îi era puțin frică, așa ciudat i se părea. Îi și trecea prin cap ce-ar face dacă nu s-ar liniști Vlad…
Între noi nu e nimic, Vlad, îi spune cât de calm poate. Ce simți tu, nu e iubire, e obsesie. Ți-ai creat un scenariu în care eu sunt femeia perfectă, iar restul doar drum spre mine. E timpul să terminăm discuția asta.
Vlad își strânge pumnii, neputincios.
Te înșeli! Nu m-am simțit așa pentru nimeni. Tu ești totul!
Felicia nu vrea să întrețină o scenă. Dar nici nu poate să tacă despre ce i-a făcut Irinei.
Și Irina? Îți dai seama cât o să doară pe ea? Ai folosit-o, Vlad. Iar eu nu am de gând să renunț la viața mea pentru o poveste de dragoste inventată!
Știu că am greșit, zice el, cu capul plecat. Dar nici dacă aș putea da timpul înapoi, nu cred că aș fi făcut altfel.
Nu-ți poți clădi fericirea pe nefericirea altuia. Și să iubești o iluzie nu-i iubire adevărată, e doar o poveste pe care ți-ai spus-o. Tu nu mă știi cu adevărat, Vlad.
Felicia face o pauză, ca să-i lase timp să digere. Apoi continuă:
Ar trebui să-i spui totul Irinei. Să-ți ceri iertare.
Vlad rămâne înlemnit, cu mâinile tremurânde.
Să-i spun? Pentru ce? Am spus deja că n-o iubesc! Pe tine te vreau…
O privește, cu toată durerea pe chip. Felicia îl compătimește, dar știe că mila e periculoasă și el ar putea interpreta eronat.
Nu ai nicio șansă cu mine. Și nici cu Irina. Și să nu crezi c-o să tac!
Se uită scurt la ea, ca și cum ar vrea să-o sperie. Într-un final spune, sec:
Plec. Dar nu renunț. O să aștept până când vei vedea și tu că suntem făcuți unul pentru altul.
Nu trebuie să aștepți. Trăiește-ți viața! Găsește pe cineva pe bune, nu un vis. Și-acum, te rog, ieși.
Vlad se îndreaptă lent către ieșire, ca și când ar duce în spate tot ce a făcut până atunci. Pe prag se oprește.
Mulțumesc că ai fost sinceră, zice simplu și fără dramă. Dar nu-mi iau rămas bun.
Și iese, trăgând ușa după el cu grijă. Felicia rămâne singură, uitându-se la ușa închisă și simte cum, încet-încet, tensiunea adunată în piept începe să se topească. Se apropie de geam. Afară, strada era luminată cald de becuri, iar Vlad mergea încet, cu umerii lăsați, ca și cum fiecare pas îi cerea un efort imens.
Felicia îl privea cum o ia la pas pe alee și nu-i dădea pace gândul că nu poate să lase lucrurile așa. Dacă se duce la Irina și cine știe ce-i spune? Sau mai rău, minte să rămână în viața ei?
Ia rapid telefonul și caută în agendă Irina. Apasă pe apel. Inima îi bătea, dar vocea i-a ieșit calmă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat:
Irina, salut. Avem nevoie să povestim. Chiar contează.
Dincolo, se aude foșnitul unor hârtii și Irina cu voce ușor îngrijorată:
Ce s-a întâmplat? Pari agitată. Ești ok?
Felicia își ia câteva secunde, nu vrea să o sperie, dar știe că nu are de ales:
Vlad tocmai a venit pe la mine. Mi-a spus că a început relația cu tine doar ca să fie mai aproape de mine, nu te-a iubit niciodată și că, de fapt, pe mine mă iubește.
A urmat liniște lungă în receptor. Felicia își imagina cum Irina stă cu telefonul în mână, încercând să digere toate astea. Când a vorbit iar, se simțea tremuratul în voce:
E adevărat? Pe bune Cum să
Nu vreau să te rănesc, dar nici să te las să trăiești în minciună! Ești cea mai bună prietenă a mea. El e complet pierdut, Irina. Mie mi-a fost teamă să stau singură cu el.
Irina tace, apoi răspunde în șoaptă:
Am înțeles Și acum?
Chiar nu știu cred că ar fi bine să nu fii singură. Nu știu ce urmează să facă!
Stai liniștită. O să fiu ok. Mă bucur că mi-ai zis.
Îmi pare rău că a trebuit să afli așa, îi șoptește Felicia.
Era mai bine să aflu acum decât prea târziu, răspunde Irina, încet.
Încheie apelul, iar Felicia rămâne lipită de geam, privind fulgii care se rotesc în lumina felinarelor. Sub stratul de zăpadă, un oraș întreg părea liniștit, dar sufletele lor se zbuciumau, fiecare încercând să găsească liniștea sau rostul mai departe. Era greu, dar Felicia știa: e mai bine un adevăr amar decât o minciună frumoasă care te rupe în mii de bucăți
***
Între timp, Irina a rămas în bucătărie. Repeta în minte vorbele Feliciei, amestecate cu amintiri și emoții, ca un val care vine și pleacă. Își amintea cât de atent era Vlad la primele întâlniri, cât de mult o făcea să râdă, cât de sincer părea atunci. Și glasul lui când îi spunea că o iubește…
Nu m-a iubit niciodată, se tot repeta în gând ca o concluzie care sfărâma tot ce clădise în ultimele luni.
Ridică ceașca de ceai, era deja rece. Nu băuse aproape deloc. În cameră era tăcere, doar ceasul ticăia monoton pe perete ca să-i amintească că timpul merge și simțirea trece, vrând-nevrând.
Nu știa ce să facă să-l sune pe Vlad, să aștepte, să o cheme pe Felicia la ea? Nimic nu părea potrivit. Avea nevoie doar de timp, să-și pună ordine în gânduri.
Brusc, cineva sună la ușă. Irina tocmai turna altă cană de ceai. Se apropie de ușă și se uită pe vizor: Vlad. O clipă stă blocată, apoi deschide. El stă în prag, paltonul ud de la zăpadă, părul încă plin de fulgi, obrajii palizi, ochii roșii ca după o noapte nedormită.
Irina, încearcă el, fără să intre, Trebuie să-ți spun tot Eu n-am
Felicia mi-a spus tot, îl taie Irina, încercând să-și țină glasul tare. Să audă asta direct de la el ar fi fost și mai greu. Nu cred că mai am ce afla de la tine.
Vlad rămâne mut. Se vede cum iese tot aerul din piept. Ridică încet o mână, vrea să o atingă, dar renunță.
Deci ți-a zis… spune în șoaptă. Am vrut s-o fac eu înainte, să nu mai afli de la altcineva.
Irina își strânge mâinile pe piept, simțind cum o cuprinde din nou acea combinație grea de rușine și deznădejde.
De ce-ai venit? îl întreabă, încercând să fie tare. Ca să-mi spui iar cât de puțin am contat pentru tine? Să mă umilești și mai tare?
Nu… încearcă să pășească spre ea, dar Irina face imediat un pas înapoi. Vlad se oprește. Am venit să-mi cer iertare. Pentru minciună, pentru tot ce ți-am făcut. Știu că nu merit să mă ierți, dar nici nu puteam să plec fără să spun asta față în față.
Irina îl privește în liniște. Nu simțea decât un soi de dispreț, nu furie, nu ură… doar dezgust și dorința să termine totul.
Puteai să-mi spui de la început, Vlad. Nu era musai să te prefaci. Dar ai preferat să te duci după Felicia și să o rogi să-l lase pe Mihai doar pentru tine?
A fost ultima șansă… N-am gândit mai departe.
Scoate acea cutiuță cu inelul și o întinde Irinei:
Ia-l. În semn de regret.
Irina îl privește, vede exact ce i se întâmplă: gestul lui nu-i pentru ea. Nu-i vreo încercare de a repara nimic. Respinge inelul cu un calm glacial:
Ține-ți-l. N-am nevoie de nimic de la tine.
Vlad strânge cutia, nu știe ce să mai spună. Îi tremură buzele de agitație, dar mai găsește o ultimă scuză:
Vreau să încerc să fac ceva bine…
Ea se uită la el ca la un om total străin acum.
Nu mai poți repara nimic, Vlad. Ai călcat în picioare orice-a fost între noi. Dacă regreți, foarte bine, dar viața merge înainte. Eu nu vreau să mai știu de tine. Vreau timp și spațiu. Nimic mai mult.
El dă din cap, amuțit. Când se îndreaptă spre ușă, ea adaugă:
N-o să vreau să vorbesc cu tine. Nu încerca să mă cauți.
Nu termină bine fraza, că sună altcineva la ușă. Irina se apropie și se uită prin vizor. Era Mihai, logodnicul Feliciei înalt, serios, cu părul aranjat și acea privire rece, care nu lasă loc la discuții.
Pot să intru? întreabă, sec, fără niciun zâmbet.
Irina îl lasă să intre. Imediat îl vede și Vlad, palid deja, începe să dea înapoi.
Știu ce-ai făcut, îi spune Mihai cu o voce sigură, nelăsând loc la explicații. Și, să nu te mai apropii de Felicia sau de Irina, altfel n-o să se termine bine pentru tine.
Vlad deschide gura să spună ceva, dar Mihai îl întrerupe scurt, cu autoritatea celui care nu are chef de vorbă lungă.
Taci. S-au zis destule! Felicia mi-a povestit tot.
Se apropie de Vlad și, dacă îl vezi, nu poți să nu simți vibrația de putere din fiecare gest.
Irina încearcă să-l oprească, cu un soi de milă rămasă pentru Vlad:
Mihai, lasă… Gata…
Dar Mihai dă din mână, fără să-i răspundă. Se apropie de Vlad cu o hotărâre rece. Fără alte cuvinte, îi dă un pumn scurt și precis. Vlad cade în genunchi, buza spartă.
Să fie învățătură de minte. Dacă mai apari pe lângă ele, nu scapă doar cu atât.
Vlad nu zice nimic, se ridică încet, ștergându-se pe buza însângerată, aruncând o privire pierdută către Irina. Dar ea îl privea rece.
Fără să mai spună nimic, Vlad pleacă. Ușa se trântește în urma lui, iar Mihai rămâne cu Irina, respirația încă grea de furie stăpânită.
Iartă-mă că a trebuit să-ți arăt partea asta, își cere scuze Mihai, aproape stânjenit Știu că nu-i o soluție, dar unii doar așa pricep.
Irina îl privește sincer:
Mulțumesc… Nu știu dacă era nevoie fix așa, dar măcar e clar că nu mă mai tem.
Felicia ține la tine, îi șoptește Mihai. Ți-ai câștigat o prietenă cu adevărat bună.
Și tu ești omul potrivit pentru ea, spune Irina, cu un zâmbet slab, dar sincer.
Camera se liniștește. Zăpada se așterne liniștit afară. Chiar dacă sufletul ei încă zbârnâie de durere, Irina simte că va putea merge înainte. Nu e singură, are pe cine să se sprijine.
Când Mihai pleacă, Irina închide ușa și se lasă în fotoliu.
S-a terminat, își spune cu o liniște nouă. Poate mai doare, dar e și o ușurare amară la capătul necazului. Știe că, de aici încolo, trebuie să-și reconstruiască viața dar de data asta, fără iluzii.
***
Vlad mergea pe strada acoperită de zăpadă fără să simtă frigul. Obrajii îi ardeau, buza îi pulsa de durere, dar toate astea păleau pe lângă ce simțea pe dinăuntru. Era gol, devastat, și știa că a pierdut totul.
A doua zi, a venit la birou cu buza umflată și un ochi vânăt. Lumea se holba la el, nimeni nu-l întreba nimic, dar nici nu conta prea mult. Peste încă o săptămână, a cerut transfer la Bălți, să-și schimbe aerul. Șeful și-a dat seama că nu mai are sens să-l rețină.
Înainte să plece, Vlad a mers la un magazin de bijuterii, a returnat inelul și a primit banii înapoi vreo 2.500 de lei moldovenești. Fără explicații, fără poveste. Banii i-a transferat Irinei, cu un scurt mesaj: Iartă-mă. Ți se cuvin.
În ziua plecării, așteptând taxiul, a privit cerul, respirând adânc aerul rece. Părea că tot orașul îl lasă să-și ia rămas bun.
Am distrus tot, a șoptit. Dar nu era nici din supărare, nici din regret, ci ca un verdict. A urcat în taxi cu gândul că are de învățat să trăiască din nou.
**
Felicia, Mihai și Irina s-au regăsit într-o după-amiază la o cafenea de pe Ștefan cel Mare. Fulgii își făceau de cap, iar la masa lor aburea ciocolata caldă. Discuția curgea lin, nimeni nu mai aducea vorba de trecut.
Felicia povestea despre nuntă, despre invitații din sat, Mihai îi mai dădea cu sfaturi, iar Irina deși încă cu sufletul pansat, îi asculta cu interes, zâmbind din inimă.
Știți, oftează Irina, uitându-se la geam, nu mai sunt supărată pe Vlad. Doar… e păcat că s-a ajuns aici.
Felicia îi pune o mână, caldă, pe umăr și-i zâmbește cu sinceritate:
N-ai ce regreta. Tu meriți fericirea adevărată, nu povești inventate.
Irina aprobă din priviri, privind când la prietena cea dragă, când la Mihai.
Da. Și-am să o găsesc. Nu știu când, nu știu cum, dar o să recunosc când e reală.
Și-au băut ciocolata în liniște, privind afară cum zăpada acoperă Chișinăul. Viața merge înainte, cu bune, cu rele, dar cel mai important e că nu rămâi niciodată singur când ai un om aproape de tine.
Și asta, dragă prietene, e tot ce contează.
