A coborât din limuzină și s-a lăsat în genunchi, direct în noroi: Taina paltonului alb și a vechii cicatrici
Scena aceasta a făcut pietonii din jur să încremenească, de parcă privirea lor ar fi trecut dincolo de marginea realității. O mașină neagră lucioasă, ca un gând apărut fără avertisment, a încetinit pe șoseaua principală a Chișinăului, lângă o bancă ruginită unde un bătrân fără adăpost își număra clipele pe marginea unei grămezi de zdrențe. Ușa s-a deschis și din mașină a ieșit o femeie. Pe ea era aruncat, ca o pată de soare pe zăpadă, un palton alb orbitor, de parcă era adus din altă lume și alt anotimp.
Totuși, ceea ce a urmat nu s-a supus niciunei logici pământești.
Femeia nu a făcut decât să se apropie tăcut, uitându-se peste umăr la spuma de nori din zare. S-a lăsat direct în genunchi, în balta murdară de lângă trotuar, fără să-i pese că noroiul îi păta stofa scumpă și ireproșabilă. În mâini ținea un pachet de plăcinte fierbinți, cu aroma copilăriei de acasă.
Bătrânul, pe jumătate ascuns sub gulerul zdrențuit al hainei lui, a tresărit, cu ochii speriați ca și cum ar fi văzut propria umbră dând glas. S-a uitat la plăcinte, apoi la genunchii ei murdari și, în privirea lui stinsă, s-a aprins o spaimă străveche.
Priviți-vă paltonul De ce faceți asta? a scos el printre dinții obosiți.
Femeia n-a dat înapoi. Din contră, i-a luat palmele aspre și reci între ale ei, ca și cum ar fi vrut să preschimbe timpul în ceva mai blând. Lacrimi grele i-au fugit pe obraz.
Nu am uitat nimic, i-a răspuns cu voce tremurată. Țin minte ce ați făcut pentru mine acum cincisprezece ani.
Trupul bătrânului s-a oprit pe loc. Privirea i-a coborât, fără grabă, către încheietura ei, dezgolită de mâneca paltonului. Acolo, pe pielea albă, se vedea clar o cicatrice în formă de semilună ce părea să pâlpâie pe sub piele. Respirația lui s-a întrerupt ca atunci când visezi că cazi din cer. În ochii bătrânului a apărut o recunoaștere dureroasă, aproape tragică.
***
Acum cincisprezece ani, omul acesta nu era o nălucă pe stradă. Îl chema Victor, inginer la uzinele din Bălți, respectat de toți. Într-o seară blestemată, grăbindu-se spre casă, a văzut o mașină răsturnată, prinsă de flăcări la marginea drumului. Lumea trecea pe lângă grozăvie, temându-se de o explozie, doar că Victor a sărit direct în foc.
Înăuntru era o fetiță, prinsă între scaunele contorsionate. Când a tras-o disperat spre lumină, cioburile de metal i-au spintecat grav încheietura și așa a apărut cicatricea aceea ca o amintire nerostită. Victor a fugit cu copila în brațe abia de ieșise când mașina a explodat în mii de scântei. Rănile și arsurile lui au rămas ca o amprentă a acelei nopți.
Lunile lungi de recuperare i-au rupt viața în bucăți. Facturi cât pentru o viață, toate economiile risipite, și apoi liniștea grea a uitării. Fără serviciu, fără familie, a ajuns să se piardă între oameni, ca un fir de praf în lumina zilei.
Tu tu ești micuța Dorina? a șoptit el, iar ochii îi s-au umezit, de parcă îi plouase sufletul doar pentru clipa asta.
Acum mă cheamă Dorina Lupu, a zâmbit ea, stingheră printre lacrimi. De cinci ani vă caut, domnule Victor Istrate. Mi-am promis că odată o să găsesc bărbatul care mi-a dat marele dar al vieții, chiar dacă și-a pierdut pe-al lui.
În seara aceea, mașina neagră nu a plecat goală. Dorina l-a luat cu ea pe Victor. Nu i-a oferit doar mâncare caldă i-a readus numele, casa, și ajutorul de care avea nevoie ca să revină printre oameni.
Morala acestui vis e simplă: bunătatea aruncată în lume nu se pierde, ci ți se întoarce când nu te-aștepți. Poate chiar atunci când ai încetat de mult să mai crezi în ea.
Ce ați fi făcut voi în visul Dorinei? Spuneți-ne, dacă vă regăsiți în poveste.
