Nu degeaba spune vorba din bătrâni: „Dumnezeu îți dă un copil, tot El îți poartă de grijă pentru acel copil”.

Eu însumi provin dintr-un centru de plasament din Chișinău părinții mei au murit devreme, nu am avut rude care să mă ia, așa că am crescut la Casa de Copii. Imediat după ce am împlinit 18 ani, am ieșit pe poarta instituției și am început să muncesc. Nu mi-am permis să merg la facultate nici bani, nici sprijin nu aveam. M-am ținut de orice muncă am spălat scări, am lucrat la brutărie, pe oriunde se găsea ceva de făcut, nu am fugit niciodată de muncă.

Apoi l-am cunoscut pe Sorin. Ne-am apropiat repede și am început să trăim împreună cu chirie într-un apartament din sectorul Râșcani. Relația noastră era liniștită, nu ne certam, ba chiar ne sprijineam cât puteam. Doar că, oricât am vorbit de viitor, Sorin niciodată nu a vrut să audă de nuntă.

Eu am tânjit mereu după o familie adevărată, cum văzusem doar la alții. După patru ani de conviețuire, am rămas însărcinată. Când i-am dat vestea, Sorin s-a făcut nevăzut. Singurul lucru pe care l-a lăsat a fost un bilet, în care scria că nu e pregătit să devină tată și că părinții săi îmi vor da niște lei moldovenești ca să rezolv problema. Banii au venit la scurt timp, dar eu știam că nu o să renunț la copilul meu, orice ar fi fost.

Am continuat să muncesc, deși îmi era tot mai greu cu sarcina. Vecina mea, Tanti Parasca, mă privea cu subînțeles și mi-a zis pe un ton aspru:

Ți-am zis eu, Ilinca, numai după cununie trăiești cu bărbatul, că așa ajungi de râsul lumii! Acum ce faci? Rămâi mamă singură…

Vorbele ei m-au durut. De mai multe ori mi-a strigat supărarea, ca și cum s-ar fi simțit datoare să mă aducă pe calea cea dreaptă. Totuși, nu am lăsat capul jos. Directorul de la brutărie mi-a dat o primă o dată, ca să mă ajute să trec peste perioada cea mai grea.

Nici nu bănuiam că oamenii străini îmi vor da o mână de ajutor. Într-o zi, când abia mă mai țineam pe picioare de oboseală, am auzit soneria la ușă. Era o femeie cu două sacoșe: haine de bebeluș, jucării, scutece toate adunate de femeile din scara blocului, la inițiativa Tanti Parasca. Mai apoi, nea Vasile, bătrânul care mătura curtea blocului, mi-a dat și el niște bani, spunând că vrea să-și ajute aproapele că așa-i creștinește.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi primi atâta bunătate de la oameni pe care abia îi știam. Și doamna Zina, proprietara, mi-a redus chiria pe timpul sarcinii și după ce am născut. Așa am reușit să nasc un băiat sănătos, pe Dragoș, și să-l cresc lângă mine. Practic, tot blocul a ajutat la creșterea lui, fiecare cu ce a putut.

Anii au trecut. Sorin vrea acum să-și vadă băiatul. Nu și-a făcut altă familie, iar părinții lui sunt curioși de nepot. Nu știu încă dacă să îi primesc sau nu în viața noastră. Dar am învățat ceva: uneori, cei mai apropiați ajung să fie străinii care îți întind o mână la nevoie.

Asta e cea mai mare comoară pe care am descoperit-o pe drumul vieții mele.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

5 + thirteen =

Nu degeaba spune vorba din bătrâni: „Dumnezeu îți dă un copil, tot El îți poartă de grijă pentru acel copil”.
Tu nu-mi ești mamă