Când are loc o nuntă într-o familie, emoţia aceea mare este simţită de toţi ai casei ai mei, ai lui, prieteni şi neamuri din toate colţurile ţării. Nunţile parcă încălzesc sufletul satului sau cartierului, aduc bucurie şi agitaţie, dar şi speranţe noi.
Nu ştiu de ce, dar oamenii privesc prea des un singur aspect al lucrurilor, ca şi cum viaţa ar avea doar o singură faţă, nu ca o monedă cu două feţe. Nu consider că mariajul e ceva rău, dar am observat că multe fete încă trăiesc cu ideea că fericirea adevărată vine doar dacă te măriţi şi faci copii. Fetele tinere, uneori, nu pricep cu adevărat ce anume înseamnă să fii căsătorită şi ce presupune, de fapt, o familie.
Pentru multe, cel mai important obiectiv e să ajungă la altar. După aceea, adică, totul va merge ca pe roate.
Vă spun din trăirea mea. Când eram tânăr, mă gândeam că dacă mă însor cu fata pe care o iubesc şi vom avea un copil, nimeni nu va fi mai împlinit ca mine pe lume.
Viaţa, însă, a venit cu altă lecţie. Căsnicia mi-a adus griji noi şi greutăţi neaşteptate. Nu apucasem nici să adunăm ceva bani pentru casă, că a şi venit vestea că soţia mea e însărcinată. Să ai un copil, în zilele noastre, te costă enorm totul, de la pampers la jucării, la doctori nu se compară cu vremurile de altădată.
Noi, fireşte, eram bucuroşi. Eu lucram la mica mea firmuliţă, încercând să ţin casa, în timp ce soţia stătea acasă cu copilul în concediu de maternitate, măcinată şi ea de grija banilor, că nu ajungeam până la salariu. Să strângem pentru un apartament nici nu mai venea vorba. Zilele cu cel mic au fost grele pentru soţie copilul nu dormea, mereu bolnăvior, ea fără somn, fără răbdare. Era, vai de ea, uneori la capătul puterilor. Nu orice femeie poate fi stâlpul casei, oricât ne-am dori noi bărbații asta.
Mi-aş fi dorit să înţelegem toate astea înainte. La doi ani ai băiatului, mi-am pierdut şi afacerea, iar necazul m-a doborât complet. Ajunsesem să-mi înec supărările în pahare de ţuică. N-a fost chip pentru nevastă-mea decât să îşi ia soarta în braţe şi să se apuce de două slujbe, cât eu căutam scăpare în somn şi uitare. Ea a trebuit să-l ducă pe cel mic la grădiniţă, să tragă din greu la muncă şi acasă, cu toate greutăţile în cârcă. Am ajuns, fără să vrem, să-i apese pe umeri o povară de om singur.
Nu avea cu cine împărţi nici oboseala, nici grijile, nici tristeţea. La un moment dat, a rugat-o pe soacra mea, mama mea, să îmi spună două vorbe, să mă trezească din starea aia. Nu e firea unui bărbat să se dea bătut în faţa necazurilor suntem datori să ne ridicăm. Soţia, plină de necaz şi durere, i-a mărturisit mamei mele cât îi e de greu, cât de apăsată se simte şi cât de aproape e să cedeze.
Numai că, spre surprinderea tuturor, mama i-a zis doar atât: Da cine crezi tu că n-are parte de greutăţi? Nu eşti tu prima şi nici ultima. Eşti femeie, ai datoria să ţii casa, să nu te vaiţi, să nu fii slabă. O femeie e liantul familiei când ţi-e greu, strânge din dinţi şi nu arăta! Orice ar fi, du-ţi crucea şi capul sus. Nu te plânge!
Recunosc, cuvintele astea au durut şi au lăsat un gol.
Mama mea, femeie şi ea, ştie bine cât de greu poate fi. Soţul ei a fost şi el tot slab, dar n-au găsit alinare unul la celălalt doar îndemn să răbzi şi să taci. Cât să poţi, însă, răbda? Viaţa e una singură şi tare ne-am dori s-o trăim cu seninătate şi cu zâmbet. Incercări vor tot fi, dar nu aşa să-ţi rupi sufletul. E dreptul fiecarei femei, dar şi al fiecărui om, să fie iubit şi să se bucure de viaţă.
