Am 55 de ani. Am crescut trei copii care acum sunt adulți. Cel mare a terminat facultatea la București, și-a găsit un job stabil și aproape imediat după aceea s-a însurat. Nu știu dacă eu aș fi făcut la fel de repede, dar până la urmă e alegerea lui. La un an după nuntă, am devenit bunic pentru prima dată.
Și ce credeți? Mai în fiecare săptămână, fiul meu vine la mine și-mi spune:
Mamă, ia-l pe Vlăduț la tine în weekend! Noi suntem tineri, mai vrem să ieșim undeva!
Înțeleg perfect, dar parcă eu sunt deja bătrân de nu mai am voie să ies? Și eu am chef să mă văd cu prietenii la o terasă, să beau o cafea la Chișinău, să mă înscriu la niște cursuri de yoga, să mă ocup de sănătatea mea. De ce să mă transform din nou în bonă?
Săptămâna trecută, băiatul din mijloc mi-a spus:
Tată, eu și Rodica (logodnica lui) o să avem un copil! E însărcinată în cinci luni! Să vezi tu ce animat o să fie pe la tine!
Pe bune, cine a zis că m-am plictisit eu până acum? Era totul așa cum trebuie, nu tânjeam după agitație. Vreau să-mi trăiesc viața mea.
Nici cu fiica mea nu-i altfel. Când vine pe la mine, îmi lasă fetița și-mi spune senină: Ți-o las pe Măriuca să te bucuri de ea.
Sincer, nu știu cum să le explic copiilor că am și eu dreptul să fiu singur, fără să trebuiască să am grijă nonstop de nepoți. Cine a inventat ideea că bunicii trebuie neapărat să crească nepoții?
E o prostie. Bunicii vor și ei să se bucure de viață, să savureze o cafea cu vechii prieteni prin parc la Iași sau să meargă la spectacole la teatru. Iar de nepoți, sigur, din când în când, când ne trage inima.
