February 2026 – Page 102

Alo, Natasa, salut! Poți să-ți ajuți fostul soț? – Salut, Vasile! Despre ce vorbești? Cum aș putea să te ajut? Îți trebuie bani sau ce? – Nu, nu e vorba de bani. Am nevoie de ajutor. Trebuie să joci rolul soției mele. Nu fosta, ci adevărata soție. Doar pentru o seară. – Pentru ce? Ce ți s-a mai întâmplat, Vasile? – M-am cuplat cu o fată, am zis că ne distrăm puțin și gata. Dar ea s-a îndrăgostit lulea, nu-mi dă pace. Vrea să mă însor cu ea! Dar pentru ce-mi trebuie mie atâta bătaie de cap? Suntem divorțați de jumătate de an, am crezut că am libertate și poftim… Ea nu cedează. – Ah, mare Don Juan, Vasile! Parcă nu te știam așa… Chiar așa greu ți-a fost căsnicia noastră? – Nata, ideea cu divorțul a fost a ta. Tu mi-ai spus că nu mai există iubire, că suntem prea diferiți și să nu ne mai chinuim unul pe altul. Și că nici copii nu vrei. Dar Liza visează să-mi dăruiască un băiețel. – Atunci bucură-te! Cineva te iubește și vrea un copil cu tine, asta chiar e ceva… – Eh, nu-i fata potrivită pentru mine. Dar eu pentru ea sunt bărbatul ideal. Visătoare, săraca. Eu nu i-am promis nimic! Vine la mine ca acasă, gătește, face curat… visează să fie soția mea. – Și eu ce să fac? Cum să apar din senin? – Spui că ai fost plecată cu serviciul, dar ai revenit. O să pari surprinsă, bineînțeles, că-s neserios. Dar nu mă lași, pentru că mă iubești și nu poți trăi fără mine. Ea sigur se va supăra, poate va plânge, dar tu rămâi fermă: e bărbatul meu și punct! N-o să-i mai rămână decât să plece și să mă lase în pace. – Visătorule! La ce idei poți ajunge… Trebuie să faci circ și să mă tragi și pe mine în poveste. Dar chiar trebuie să te ajut cu așa ceva?! Am rămas prieteni după divorț, dar asta nu-ți dă dreptul să mă folosești la așa ceva! – Nata, te rog, salvează-ți bietul fost soț. Hai că te duc la pescuit după, cum îți place ție – liniște, malul apei, o undiță… Și un grătar ca pe vremuri! – Tu chiar știi cu ce să mă convingi! Bine, fostule, te ajut! – Natasa, ai pe cineva acum? Mă refer la un bărbat… – Nu că te-ar privi, dar nu e nimeni. Încă nu am găsit vreo brumă de bărbat serios. Vreau să-mi iau apartament cu credit, că nu pot să tot stau prin chirii… – Dacă rămâneai cu mine, n-ai fi dus grija asta niciodată – casă, bani, vacanțe… – Fericirea nu stă în asta, Vasile! Bine, când trebuie să joc rolul de nevastă? – Poți vineri? Ia-ți niște lucruri personale, să creadă că realmente locuiești acolo. Să-i spui că eu am ascuns toate chestiile tale, să nu-și dea ea seama. Îți dau cheia de la apartament, să o aștepți pe Liza – eu am treabă și mă întârzii, cică. Ea vine, tu gătești în bucătărie, faci, de exemplu, carbonara, pastele mele preferate… Să fie pe la șase. Vin și eu, jucăm piesa de teatru și apoi pleci acasă. – Bine, m-ai convins. Of, de ce-s așa miloasă… Natasăi îi era curioasă Liza. Chiar simțea un strop de gelozie. Căci Vasile nu privise niciodată la alta, în afară de ea. Practic o răsfățase. Ei îi părea viața cu el plictisitoare la un moment dat. Voia ceva nou, altă bucurie. Oricum, se cunoșteau de pe băncile școlii. O adora. O alintate, prietenele erau invidioase – frumos, deștept, avea apartament, apoi făcuse și ceva afaceri… După ce a terminat liceul, Natasha a plecat să studieze și l-a uitat; el însă o tot vizita. Până la final de facultate, nici nu și-a dat seama când s-a măritat cu el! Au dus-o bine, nu au avut motive de ceartă. Dar a intervenit rutina. A cerut divorțul. Vasile a suferit, dar a acceptat – o iubea și nu voia să o vadă nefericită. Nimeni nu a înțeles-o pe Natasha – să lași un asemenea bărbat… Toți îi spuneau că-i nebună, își pierde norocul. Dar tocmai asta a împins-o și mai mult – voia să fie contră. A plecat, că așa a vrut. A închiriat un apartament, salarul îi permitea. Mașina, tot el i-a lăsat-o cadou. Aștepta viața să-i debordeze. Nimic! Pretendenții nu s-au prea înghesuit. Unul chiar i-a spus că Natasha nu-i frumoasă – doar o femeie normală. Surprinzător, căci Vasile îi spunea că e cea mai frumoasă femeie din lume. Ei, și-acum Vasile are pe Liza… Parcă îi era ciudă. Ce repede a uitat-o… Dar nu-i nimic, măcar să-o vadă pe fată și-o să se liniștească. Vineri, după serviciu, Natasha a strâns o valiză și a dat fuga la fostul soț să joace rolul de nevastă. A pus hainele în dulap, creme, parfumuri, a făcut puțină „dezordine” ca pe vremuri. A găsit ingrediente în frigider, a început să prepare pastele. Când a bătut la ușă, a apărut o domnișoară foarte frumoasă – înaltă, păr negru, ochi verzi, siluetă de invidiat, ca o Claudia Schiffer. „Ia te uită, ce frumusețe și-a găsit Vasile!” S-a strecurat un ac de gelozie în inima Natăliei. – Vasile?! Dumneavoastră cine sunteți? – Eu sunt prietena lui… Dar dumneavoastră? – Eu sunt soția lui! Legală! – Cum adică? El mi-a zis că e singur, că nu e însurat. – Da, soția a fost plecată cu serviciul o lună și iată-l… Gata, călia a dat-o în bară! Ce-ți mai trebuie să vii acasă neanunțată! El nu mă aștepta deloc și habar n-are ce-l așteaptă… – Dar eu… Eu îl iubesc, ce să fac? – Liza își ștergea lacrimile. – Nu știu ce să faci… Du-te acasă, draga mea… – Eu am crezut în el… Voiam și copil, să mă mărit… Vasile e un om minunat, generos, grijuliu, și ca bărbat… nu vă spun, e super… – Doamnă, lăsați detaliile! Îți cred cuvântul. Dar acum știi adevărul și nu mai are rost să plângi aici. Și eu mă descurc. Găsești tu un om bun pe care să-l iubești cu mintea întreagă. – Nu cedez așa ușor! Poate el mă iubește pe mine și nu pe dumneavoastră! Ne căsătorim, facem copii, mergem la pescuit, în concediu, la părinții mei în Grecia… O să aflăm acum când vine! Liza s-a așezat în bucătărie și a început să-i arate poze cu ea și Vasile din munți, de la teatru… Natasha simțea cum o cuprinde gelozia. Prima dată în viață era geloasă pe Vasile! Nici prin cap nu-i trecea înainte că ar putea să iubească pe altcineva, să fie fericit fără ea. Dar da, se poate. Și cu o așa frumusețe… Ea, Natasha, pe lângă Liza, un „șoricel palid”. Pescuit? Numai cu Vasile mergea și se distra! Să facă copii? O să facă și ea, câți vrea, cu Vasile și el va fi cel mai fericit! Atunci și-a dat seama cât de mult îl iubește. Pe cine a pierdut! Cum o răsfăța, și acum ea e singură… La el, fetele trag ca la miere… Nu, nu se poate asta! – Dragă, fă-ți bagajul din casa noastră până nu-ți smulg părul din cap! Hai, la ușă! Afară! Natasha a tras-o pe fată de mână și a scos-o afară. – Să nu te mai văd pe aici! Am nevoie de Vasile pentru mine, clar? A încuiat ușa. Liza a plecat. Ce i se întâmplă? Natasha nu se recunoștea… Iată trăirea, iată viața adevărată! Asta îi lipsea! Gelozia i-a arătat ce simte, a înviat-o! Doar Vasile îi trebuie, pe nimeni n-o lasă să i-l ia! *** – Vai, Vasile, ce leoaică ai avut acolo! Am jucat tot ce mi-ai cerut! M-a crezut! Să tot zici că nu degeaba învăț la actorie! – Mulțumesc, Liza! Zici că s-a înfuriat? Poate joacă rolul de nevastă rănită, cum am rugat-o eu? – Nu, Vasile, te asigur: chiar s-a aprins, a fost geloasă serios, simt asta ca femeie! Cred că te iubește, dar nu și-a dat seama până acum. Gelozia spune multe. N-a fost degeaba metoda pe care ți-am sugerat-o… N-aveai nimic de pierdut, dar așa s-a arătat. Noi, femeile, suntem ciudate… Să mergi la ea, că de-acum cred că va fi mai bună ca oricând. Ai riscat să o pierzi, nu-i era obișnuită, chiar dacă sunteți divorțați. Îmi ești dator cu o cutie de bomboane! – Mulțumesc! Salută-l pe Dumitru. Când vă căsătoriți, apropo? – O să-l salut! În toamnă, apoi mergem la părinți în Grecia… – Mult noroc și fericire! Eu mă duc să-mi construiesc fericirea de la capăt… Vasile a intrat în apartament. Natasha aranja masa, într-o rochie frumoasă. – Cum a fost, Natasa? – Perfect! Am scos-o afară! Sigur n-o să mai vină! Dar tu chiar nu ești îndrăgostit de ea? E o frumusețe! – Nu, nu sunt! Pe tine nu te pot uita… – Serios? Mă mai iubești? – s-a bucurat Natasha. – Da. Și niciodată n-am încetat… – Știi, abia acum am înțeles cât de important ești pentru mine. Nu te dau la nimeni! Vreau și băiat, și fată cu tine! Vasile, hai să ne recăsătorim! Vasile a zâmbit – planul a funcționat! Ah, câte nu face un bărbat pentru femeia pe care o iubește… Dă like și lasă un comentariu: tu ce ai fi făcut în locul lor?

Alo, Marioara, bună! Poți să-l scoți din încurcătură pe fostul tău bărbat? Bună, Gelu! Dar despre ce e vorba?

Uncategorized

„Olikám, kicsim, légyszi, hallgass rám” – mondta anya, letérdelve Olinka mellé. „Itt kell most pár hónapot eltöltenünk, de hamarosan vége lesz, és visszaköltözünk a városba.” Oli némán nézte anyukáját. – Oli, hallasz engem? Érted, amit mondok? – anya megrázta Olinkát. – Hallom, anyu… – Akkor miért hallgatsz? – Anyán idegesség látszott, ezt Olinka is észrevette. – Nem hallgattam, csak gondolkodtam, anyu. – Gondolkodott! Nézd csak, mennyi könyv van itt, Olikám… Ó, gyermekkoromban imádtam olvasni… – Anyucikám… sokáig kell itt maradnunk? – Nem tudom, szívem. Egyelőre itt lakunk. Oli mindent értett abból, ami a családjukkal történt. Anya hiába gondolta, hogy még kicsi, és nem fogja fel. – Olikám, Katica néni majd benéz hozzád, én pedig egész nap dolgozom, reggel elmegyek, este megjövök. Hétvégén pedig együtt leszünk, elmegyünk a patakpartra fürödni… Anya az arcát a kezébe temette. – Bocsáss meg, bocsáss meg nekem… – Anyu, ne sírj kérlek! Tudom, hogy apa elhagyott minket. Tudom, hogy most így kell boldogulnunk, és hogy helyesnek láttad, hogy ideköltözzünk a nagymama házába, a lakást pedig kiadjuk idegeneknek. – Mindent tudok, anyu… Jó leszek, ígérem, várlak minden este, olvasok, Katica néni is figyelni fog rám. – Megbirkózunk vele, anyu… Ősszel úgyis iskolába megyek. De… van itt iskola? – Nincs, édesem. Valaha volt, de most már nem működik. De ígérem, ősszel visszamegyünk a lakásunkba, addig találok rendes munkát. A lakást augusztusig adjuk ki, pont elég lesz mindenre, utána felújítjuk és minden jó lesz. – Tudom, anyu. Aznap este sokáig ültek kint a kis ház verandáján, és anya mesélt a gyerekkoráról, a drága nagyiról. – Anyu, neked volt… anyukád? – Volt, – sóhajtott anya – most is él, csak… neki már nem kellettem. – Hogyhogy? Hogy nem kellettél? – Hát, így. Korán születtem neki, apa elhagyott minket, új családot alapított máshol. Anyám próbálkozott, de végül idehozott anyuhoz, vagyis nagyihoz. És elment a városba szerencsét próbálni… – És… talált ott szerencsét? – Igen, boldog lett, lányom, de rám már nem emlékezett… Férjhez ment, két gyereke lett, engem csak néha-néha köszöntött fel. – Most látom csak, egyszer eljött, mert az egyik gyereke beteg lett, és jó volt a természet, a levegő itt. – Nekik sem mesélt rólam, nem tudták, hogy a testvérük vagyok. – Nagyi szólt neki, hogy a ballagásom közeleg, kérte, hogy vegyen nekem ruhát… Erre ő kiabált nagymamával, hogy önző, mert valakije beteg, ő meg ruhára gondol. – Zsófi – morgott a nagyi – Szonja is a lányod, hogy mondhatsz ilyet? – Egészséges csikó – vágta oda anyám fagyosan – majd magának vesz ruhát. A nagyi akkor nagyon dühös lett és kihajította a házból… – Anyu, te sose szólítod őt anyának, csak nevén mondod… – Tudom, bocsáss meg, kicsim. Nem tudom anyának hívni, nekem a nagymamám volt az igazi anyukám. – Azért is vagy Szonja, ugye? Nagyi után? – Biztosan, rá gondoltak… – Szeretted őt, anyu? – Kit? – Nagyit, Szonját. – Nagyon-nagyon-nagyon! Amikor elment, mintha elsötétült volna a világ… Zsófit – anyámat – is szerettem, vártam, hogy eljön értem minden szülinapomon, ünnepen. – Amikor beteg voltam, tanévkezdéskor, amikor nagymama meghalt… mind vártam rá. – Ő nem tudott eljönni, mert az anyósa jubilált… Később jött, sírt kicsit… Elvitt, hiszen kiskorú voltam. – Azt gondoltam, magához vesz, de csak kollégiumba tett. – Az első újévet nélküle, nem a nagyinál töltöttem. Reméltem, anyám magához vesz: – Bocs, Szonja, nálunk most sokan lesznek, a rokonok jönnek, nem férsz be. – Akkor hazamentem volna a saját házamba. – Add oda a nagyi házának kulcsát! – kértem. – Minek? – nézett rám. – Az az én otthonom, ha már az örökségemet elvennéd, hát tévedsz. – Az az én házam is – dühöngött, de én elmentem, átugrottam a kerítést, vettem két új zárat. Feri bácsi szomszéd levette a régieket, újakat rakott fel. – Zsófi persze követelni akarta a házat, de a szomszédok mind mellém álltak, nagyi emlékére. – Egyedül akartam lenni szilveszterkor, de barátnőim átjöttek, jól elvoltunk… – Aztán betöltöttem a 18-at. – Azóta sem találkozol vele? – Nem… Minek? Neki nincs miről beszélgetnünk, nekem sincs. – Anyu… te sose… – Úgy bánjak veled, mint ő velem? Soha, hallod? Soha! …Oli már egészen felnőttnek érzi magát, és semmitől sem fél. Anya munkába ment, Katica néni kétszer is átjött. Oli evett, elpakolt, elmosogatott, megetette Galinka babát, és olvasott. Már nemrég tanult meg olvasni, nagyon élvezte mesélni babájának és Misi mackónak. Oli napjai egyformán teltek. Először sírt, magától peregtek a könnyei, de nem akarta sírni, visszatartotta, de csak hullottak. Nem magától sírt – azok a szemtelen könnyek voltak. Aztán jött anya, és minden elmúlt. De egyszer anya nem jött. Nem jött, nem jött… már besötétedett, Oli felkapcsolta a lámpát, behúzta a függönyt. – Ne féljetek, Gali, Misi, Mari, Nini és a bohóc Andriska, ne féljetek – nyugtatta a játékokat. Lehet, ki kéne menni az állomásra anyu elé. De nem jól emlékezett az útra, még elvétik egymást… Oli űzte a rossz gondolatokat. Nem, az ő anyukája sosem hagyná el! Neki nincs nagyi Szonja, hát kihez is menne? Oli elképzelte, hogy anya újra férjhez megy, lesznek más gyerekei, és Olinkát elfelejti. Ő meg egyedül marad a házikóban… Sajnálatában hangosan sírt. Fulldokolt, fájt a torka, csípte a szemét. Aztán elaludt a kis székén az ablaknál. Valami zajt hallott az előszobában – hátha… hátha egér, vagy az anyai nagymamája, Zsófia néni, akit sosem látott, jött el, hogy elűzze őket a házból? Olinka félénken nyüszített. Egyszer csak nyílt az ajtó, felgyulladt a fény. – Anyu! – kiáltott fel Oli, a szék felborult – anyu, drága anyukám! – Kicsikém, Olikám, édes lányom… Bocsáss meg, bocsáss meg… Lekéstem az utolsó vonatot, a szomszéd vasútállomásig értem, onnan gyalog jöttem. – Anyu, féltél? – Nagyon, Olikám, nagyon féltem miattad! Sírva kértelek, hogy ne sírj, én meg majd szétcsattantam az aggodalomtól… Az összes farkast elriasztottam – nevetett-sírt anya. – Féltem, hogy azt hiszed, elhagytalak. S akkor… akkor Oli hazudott először életében anyának. – Anyu, én nem is gondoltam ilyesmit. Tudom, te engem soha nem hagysz el, soha nem árulsz el. Oli tehát valótlant mondott. Mert valóban eszébe jutott, de nem akarta, hogy anya még szomorúbb legyen. Anya és Oli augusztus végéig maradtak a házban, aztán Oli iskolás lett, anya jó munkát talált. Apa be akarja perelni anyát, hogy hétvégén Olinka vele lehessen. De anya csak nevet. – Nem tiltom el tőle, de ő maga sosem érdeklődött igazán… Most Olikám hétvégente találkozik apával. Először örült, de aztán… – Anyu, szerintem az én apám pont olyan, mint neked Zsófia néni. Nem kellek neki igazán, csak muszájból látogat. Bevisz a játszósarokba és csak a telefonján beszélget. – Én meg ülök, nézem a kicsiket, anyu… nem szeretnék többé apához menni, mondjuk el neki. Apa el kezdett veszekedni, azt mondta, anya feldühíti Olinkát ellene. – Én vagyok az apja – ordította, – és te eltiltod tőlem. – Apa… már nem vagyok kicsi, miért viszel még mindig a játszósarokba? A chips sem szeretem… felnőttem. – Amikor elmentél anyutól, és egész nap egyedül maradtam… és amikor anya lekéste a vonatot, gyalog jött az erdőn át… és utána farkasok szaladtak utána, én meg otthon vártam egyedül… Oli másodszor füllentett – most apának, a farkasokról. Apa végighallgatta, majd távozott. Aztán visszajött egy hónap múlva… Bocsánatot kért, mondta, mindent megértett, elmentek moziba. Együtt, Olikával… Azóta Olikám örömmel fut apához. – Szonja… tényleg menekültél egyszer a farkasok elől az erdőben? – kérdezte apa később anyutól. – Igen – felelte csendesen anya. Aztán anya és apa beszélgettek… és apának ment a vonata. Anyu mondta: neki elment a vonata. – Anyu – szólt Oli – de ha apának elment a vonata, hogy jut haza? Maradjon nálunk? Apa nézett anyára, de ő hajthatatlan maradt. – Gyalog is hazatalál… nincsenek már farkasok – mondta anya, és kikísérte apát az ajtón. – Anyu… ő vissza akart jönni, igaz? – kérdezte éjjel Olinka, anyja mellett fekve. – Igen… – Megbocsátasz neki? Anya hallgatott. – Anyu, ez a te dolgod… de én mindkettőtöket szeretlek… – Tudom, kicsim. – De téged jobban. Te vagy a legbátrabb anyuka a világon, kirohantál hozzám éjszaka, még a farkasoktól sem féltél. …Évek teltek… Olikám férjhez megy. – Anyucikám… valamit el kell mondanom. – Igen, hallgatlak. – Anyu… akkor azt hittem, elhagysz engem, ahogy Zsófia tett veled… – Édes lányom… Hogy tudnám én ezt megtenni… – Nem tudtam én akkor még, anyu… bocsáss meg nekem! – Inkább te bocsáss meg nekem, hogy ezt végig kellett élned… Ölelkezve álltak, anya-lánya… mindörökre együtt. Anya mindig mellette marad

Lénácska, kicsim, kérlek anya letérdelt Lénához itt kell most egy ideig laknunk, de hidd el, nem sokáig

Ușa încuiată și sufletul încercat – Povestea Vioricăi Maria, mama care nu mai deschide pentru nimeni, nici măcar pentru fiu și noră în prag de trădare

Ușa tot încuiată rămâne Mamă, deschide ușa! Mamă, te rog! Făcea Valentin gălăgie la ușă cât pentru tot

Uncategorized

„Du-te acum acasă, la țară!” – sentința rece a unui soț și drumul spre liniște: Povestea unei femei care și-a regăsit sufletul printre livezi, tradiții și oameni cu inima caldă, după ce a lăsat în urmă orașul, vechile dureri și o iubire sfârșită – Un roman despre regăsire, curaj, reînrădăcinare și fericirea simplă dintr-un sat moldovenesc.

Acum, du-te înapoi, la tine în sat! i-a spus el, iritat, fără nici măcar să o privească. Vocea lui Doru

Uncategorized

Egy kis magyar városban, 1992 tavaszán, nap mint nap ült egy férfi a vasútállomás előtti padon. Nem kéregetett. Nem beszélt senkivel. Csak ott ült csendben, lábánál egy szatyrot szorongatva, tekintete a sínekre révedve. Dumitrunak hívták. Állomási mozdonyvezető volt még ’89 előtt. A rendszerváltás után bezárt az üzem, egyre kevesebbet jártak a vonatok, az olyan emberek, mint ő, pedig kikerültek a perifériára. 54 éves volt, és mély hallgatás ült rajta, amit már nem lehetett levetni. Minden reggel nyolcra érkezett a pályaudvarra, mintha csak a régi műszak kezdődne. Délig maradt, aztán hazament. Az emberek ismerősként köszöntötték: “Az, aki a vasútnál dolgozott.” Nem kérdezett tőle senki semmit. Egy nap egy tizenkilenc éves, rozoga hátizsákos fiú ült le mellé a padra, kezében összegyűrt papírral, idegesen nézve az óráját – remegett, ki tudja, izgalomtól vagy éhségtől. – Indul innen vonat Szegedre? – kérdezte a fiú, Dumitru felé sem nézve. – Négy előtt tíz perccel, felelte a férfi, szinte gépiesen. A fiú sóhajtott, elmesélte, hogy felvették az egyetemre, de nincs pénze jegyre, mindent összegyűjtött otthonról, de nem elég. Nem akar hazamenni, ígéret volt, hogy sikerül neki. Dumitru nem szólt semmit. Felállt, elvitte a szatyrot. A fiú csak nézett maga elé – azt hitte, hiába beszélt. Tíz perc múlva azonban Dumitru visszatért. Leterített valamit a padra a fiú mellé: egy régi MÁV-igazolványt meg némi pénzt. – Már nincs szükségem rá – mondta. – Én már elértem, ahová kellett. Te még nem. A fiú visszautasította volna, de Dumitru leintette: – Ha egyszer sikerül, segíts majd máson is. Csak ennyi. A vonat elment, a fiú is vele. Dumitru másnap is ott volt, de már nem sokáig. Pár hónap múlva, egy reggelen, a fiú visszatért. Soványabb, de mosolygott. – Sikerült, dolgozom is már – mondta. – Visszahoztam, amit adtál. Dumitru csak bólintott, s hosszú idő után először mosolygott. – Tartsd meg – szólt. – Ne szakadjon meg a lánc. Évek teltek el, Dumitru többé nem járt ki az állomásra. Tíz év múlva a fiú már felnőtt volt, családot alapított, biztos munkahelye volt, életét próbálta rendben tartani. Egy nap hazatért a városba, s megállt a régi állomás előtt. Megkérdezte, hol lehet az az öreg, aki ülni szokott a padon. – A Dumitru? Pár éve autóbalesete volt. Lába amputálva, ágyhoz kötött, felesége ápolja. Elment a címre. Dumitru egy kis panelház második emeleti szobájában feküdt. Az ablak mellé tolt ágyon, felesége – a régi, csendes asszony, akit az állomáson látott – csak rámosolygott, s kiment. – Visszajöttél – mondta Dumitru halkan. – Felismertem. Ember lett belőled. Többet beszélgettek, a vonatokról, az életről. Dumitru nevetett, mikor azt mondta: – Egy életet húztam le a vasútnál, mégis egy négykerekű kocsi tett most tönkre. Ilyen az élet! A fiú meghatódott, de elszánt lett. Napokig utánajárt, kit kérdezzen, mi segíthetne. Visszatért, egy új kerekesszéket tolt be, a háttámlában egy boríték pénzzel. – Ahogy te segítettél, hogy elinduljak az úton, most én segítek, hogy újra elindulhass… Ennyit tudtam tenni. – Hogy ne szakadjon meg a lánc. Emlékszel? Most én jövök. Dumitru csak bólintott, megszorította a fiú kezét. Sok minden eltűnik: emberek, vonatok, évek. De néha a jócselekedetek visszatérnek – nem tartozásként, hanem láncként. Amíg nem szakad meg a jóság láncolata, amit továbbadunk, egyszer visszaér. Meséld el te is a történeted, ha valaha részese voltál egy ilyen láncnak – mert ma még nagyobb szükségünk van ezekre. Egy lájk, egy hozzászólás vagy egy megosztás is számít, hogy folytatódjék ez a lánc.

A kilencvenes évek tavaszán, valahol egy álomszerűen ködös, furcsán meghajlott magyar kisvárosban, egy

Uncategorized

027

ULTIMA DRAGOSTE – Irochka, nu am bani! Ultimii i-am dat aseară Natașei! Știi bine, are doi copii! Complet abătută, Ana Fedorovna a închis telefonul. Nu voia să-și amintească acum vorbele grele ale fiicei. – De ce așa? Trei copii am crescut împreună cu soțul, ne-am dat toată silința pentru ei. Pe toți i-am făcut oameni! Toți cu studii, toți cu serviciu bun. Și totuși, la bătrânețe, n-am nici liniște, nici ajutor. – De ce, Vasile, m-ai lăsat așa devreme? Cu tine totul era mai ușor! – se gândea Ana Fedorovna la soțul ei trecut la cele veșnice. Inima parcă o strângea cu gheara, mâna căuta instinctiv pastilele: – Au mai rămas una sau două capsule. Dacă mi se face rău, n-am cu ce mă ajuta. Trebuie să merg la farmacie. Ana Fedorovna a vrut să se ridice, dar s-a așezat imediat la loc: amețeala era cumplită. – Lasă, trece după pastilă… Dar vremea trecea și nu îi era tot mai bine. A tastat numărul fiicei mai mici: – Natașica… a apucat doar să spună. – Mamă, sunt într-o ședință, te sun mai târziu! Ana Fedorovna l-a sunat pe fiu: – Fiule, nu mă simt bine. Și am rămas fără pastile. Poți după serviciu… – dar fiul nici n-a ascultat-o până la capăt. – Mamă, nu sunt doctor și tu la fel! Sună la salvare, nu aștepta! Ana Fedorovna a oftat: – Are dreptate… Dacă nu-mi trece într-o jumătate de oră, chem ambulanța. S-a lăsat cu grijă pe spate și a închis ochii. Încerca să se relaxeze numărând până la o sută. De undeva, de departe, s-a auzit un sunet. Ce era? A, da, telefonul! – Alo? – a răspuns ea cu greu. – Anișoara, salut! Sunt Petru! Cum ești? Nu știu de ce, dar simțeam un gând neliniștit, am vrut să te sun! – Petru, nu mă simt prea bine. – Iau o haină și vin! Poți să-mi deschizi ușa? – Petru, la mine e mereu, în ultima vreme, descuiată. Ana Fedorovna a scăpat telefonul din mână. Nu mai avea putere să-l ridice. – Ei, și ce dacă… se gândea. Imagini din tinerețe îi treceau prin fața ochilor: studentă la ASE, doi cadeți frumoși cu baloane în mână, râsetele de pe Aleea Clasicilor de 9 mai… Atunci l-a ales pe Vasile, fiindcă era mai îndrăzneț, iar Petru, prea timid. Destinul i-a despărțit: cu Vasile, Ana a ajuns prin București, Petru a fost la post militar la Sibiu. S-au regăsit târziu, în orașul natal, când bărbații erau deja pensionați. Petru n-a avut niciodată nevastă, nici copii. I se spunea uneori… – N-am noroc la dragoste, poate ar trebui să mă apuc de jocuri de cărți! glumea el. Ana Fedorovna auzea voci, o conversație. S-a străduit să deschidă ochii: – Petru! Lângă el, probabil un medic de la salvare. – O să-i fie bine. Sunteți soțul ei? – Da, da! Medicul îi dădea instrucțiuni. Petru a rămas să o țină de mână până i-a fost mai bine. – Mulțumesc, Petru! Mi-e mult mai bine! – Foarte bine! Ia ceai cu lămâie. Petru nu a plecat. Gătea ceva în bucătărie, avea grijă de Ana. Nu voia să o lase singură. – Știi, Ani, eu toată viața te-am iubit doar pe tine. De aceea nici nu m-am căsătorit. – Petru, eu am trăit bine cu Vasile toată viața. M-a iubit, l-am respectat. Tu, în tinerețe, nu ai spus nimic. Nici nu știam că mă iubești. Ce rost are acum… Toate-s trecute. – Ana, hai, să trăim ce ne-a mai rămas frumos, împreună! Cât o vrea Dumnezeu, atâta! Ana și-a lăsat capul pe umărul lui Petru, a prins mâna lui și a izbucnit în râs de fericire: – Hai! După o săptămână, sună Natașa: – Mamă, ce a fost? M-ai căutat, dar n-am apucat să răspund, apoi am uitat… – A, nu-i nimic, dragă. Totul e bine. Uite, dacă tot ai sunat, vreau să nu fie surpriză: mă mărit! În telefon – liniște, doar respirația agitată a fiicei. – Mamă, ești întreagă la minte? Ar trebui deja să-ți rezerve loc la cimitir, iar tu… mireasă!? Cine-i norocosul!? Ana, cu lacrimi în ochi, a reușit totuși să spună pe un ton calm: – E treaba mea! Și a închis. Apoi s-a întors la Petru: – Gata, azi vin toți trei! Să fim pregătiți pentru atac! – Ne descurcăm! Unde n-am fost noi, răzbim și aici! a râs Petru. Seara, au apărut: Igor, Irina, Natașa. – Ei, mamă, fă-ne cunoștință cu Don Juanul tău! a ironizat Igor. – Nu-i nevoie, mă știți, a ieșit Petru. O iubesc pe Ana de tânăr. Când am văzut-o așa rău săptămâna trecută, am înțeles că nu pot trăi fără ea. I-am propus căsătoria și a acceptat. – Uitați-vă la el, nebun bătrân! Ce dragoste la vârsta asta!? a țipat Irina. – Ce vârstă, domnișoară? Avem abia șaptezeci, viața e înainte! Și mama voastră încă atrage priviri! a răspuns Petru. – Bănuiesc că vrei apartamentul, nu? a întrebat Natașa, cu ton de avocată. – Copii, vă rog, lăsați cu apartamentul! Fiecare aveți casa voastră! – Dar în casa ta e și partea noastră! a replicat Natașa. – Nu vreau nimic! Am unde sta! Dar nu mai permiteți să i se vorbească urât mamei voastre! – Dar cine ești tu, bătrân playboy? Ce îți dai tu cu părerea aici? a sărit Igor la el. Petru nu s-a clintit. – Sunt soțul mamei voastre, că vreți sau nu! – Și noi suntem copiii ei! a strigat Irina. – Și mâine o trimitem la azil sau la psihiatrie! a completat Natașa. – Ei, hai, Anișoara, ne luăm lucrurile, plecăm! Au ieșit ținându-se de mână, fără să privească înapoi. Nu le păsa ce spune lumea. Erau fericiți și liberi. Un singur felinar le lumina drumul. Iar copiii se uitau după ei și nu înțelegeau: se poate oare iubire la șaptezeci de ani?

ULTIMA DRAGOSTE Irinuca, nu am bani deloc! Ultimii lei i-am dat ieri Nataliei! Știi bine că are doi copii!

Uncategorized

0201

Olga s-a pregătit toată ziua pentru Revelion: a făcut curățenie, a gătit, a aranjat masa festivă. Era primul ei Revelion fără părinți, ci alături de bărbatul iubit. De trei luni locuia cu Tolea, în apartamentul lui. Era cu 15 ani mai în vârstă, fusese însurat, plătea pensie alimentară, și îi plăcea uneori să bea… Dar toate acestea păreau fără importanță când era vorba de iubire. Nimeni nu înțelegea ce-a fermecat-o pe Olya la el: nu era chipeș – ba chiar dimpotrivă, avea un caracter dificil, era zgârcit și nici bani nu prea avea. Când avea bani, îi cheltuia doar pentru el. Și totuși, Olya s-a îndrăgostit de acest „nume de alint moldovenesc” cu toată ființa ei. Olya a sperat timp de trei luni că Tolea va aprecia cât de harnică și gospodină este și va vrea să o ia de nevastă. Așa îi spusese: „Trebuie să trăim împreună, să văd cum te descurci la gospodărie. Să nu fii ca fosta mea!” Cum era fosta lui, Olya nu știa – el nu spunea niciodată clar. Așa că ea se străduia, își demonstra cele mai bune calități: nu făcea scandal când el venea beat, gătea, spăla, făcea curat, cumpăra mâncare din banii ei (nu de alta, dar să nu creadă că e materialistă). Chiar și masa de Revelion a pregătit-o din banii proprii. Ba i-a cumpărat și un telefon nou cadou de Anul Nou. Cât timp Olya se pregătea de sărbătoare, și „miraculosul” Tolea s-a pregătit cum știa el: a băut cu prietenii. A venit acasă bine dispus și i-a anunțat că de Revelion le vor veni musafiri – prietenii lui, pe care ea nu-i cunoștea. Olya a pus masa; mai era o oră până la miezul nopții. Starea ei sufletească era distrusă, dar se abținea să-i spună tot ce o durea – nu voia să fie ca fosta lui. Cu o jumătate de oră înainte de miezul nopții, în casă a dat buzna o gașcă de bărbați și femei, veseli și beți. Tolea s-a luminat dintr-odată, i-a pus la masă și petrecerea a continuat. El nici n-a prezentat-o pe Olya invitaților și nimeni n-a băgat-o în seamă – fiecare râdea, vorbea și bea. Când Olya a spus că mai sunt două minute până la miezul nopții și ar fi cazul să toarne șampanie în pahare, una dintre femei a întrebat, cu voce îngroșată de alcool: „Dar cine e asta?” „Vecina mea de pat!”, a râs Tolea, și toți ceilalți au început să râdă de Olya. Au mâncat din bucatele pregătite de ea și au batjocorit-o. În timp ce băteau clopotele, râdeau de naivitatea fetei și îi dădeau dreptate lui Tolea pentru „smecheria” de a-și găsi bucătăreasă și menajeră gratis. El nu i-a luat apărarea, ci râdea cu ei, mâncând din mâncarea Olyei și umilind-o. Olya a ieșit încet din cameră, și-a strâns lucrurile și a plecat la părinți. Niciodată nu mai trăise un așa Revelion groaznic. Mama i-a zis, ca de obicei: „Ți-am spus eu”, iar tata a răsuflat ușurat, iar Olya, plângându-și amarul, și-a dat jos ochelarii roz. După o săptămână, când Tolea a rămas fără bani, a venit la Olya, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, și a întrebat: „Dar de ce-ai plecat? Ești supărată?” Când a văzut că ea nu vrea împăcare, a trecut la atac: „Frumos te-ai purtat – tu stai la mama și tata, iar la mine nici șoarecii nu mai găsesc ceva de mâncare! Devin și tu ca fosta mea!” De atâta nesimțire, Olya a rămas fără cuvinte. De atâtea ori și-a imaginat ce-i va spune, dar acum doar l-a trimis la plimbare și i-a trântit ușa în nas. Așa s-a născut, pentru Olya, o nouă viață odată cu Anul Nou.

Olguța își petrece toată ziua pregătindu-se pentru Revelion: face curățenie, gătește și aranjează masa.

Uncategorized

Nem vagy itt szívesen látva: Egy magyar anya, akit a lánya a külseje miatt kirekesztett az unokája életéből

Ne haragudj, anyu, most inkább ne gyere át hozzánk, jó? mondta a lányom halkan, szinte félvállról, miközben

Uncategorized

— Cerceii mei, nu-i cumva ai pierdut sau ai vândut? De la tine de orice te poți aștepta! — Care cercei? — Cei pe care ți i-am dăruit la nuntă. Cu smaralde. Îi dai înapoi. Erau pentru viitoarea soție a fiului meu, iar tu nu mai ești ea O poveste adevărată despre despărțire, daruri de nuntă, o soacră posesivă și lupta Anei pentru dreptul la propria demnitate – cine păstrează cadourile după divorț? Spune-ți părerea!

Elena, nu cumva ai pierdut sau vândut cerceii mei? De la tine mă pot aştepta la orice! Care cercei?

Uncategorized

Ma este kisétáltam a fiamék házából: a gőzölgő marhapörkölt az asztalon maradt, az összegyűrt kötényem a padlón hevert. Nem hagytam fel a nagymamasággal – csak azt mondtam elég annak, hogy láthatatlan legyek a saját családomban. A nevem Márta, hatvannyolc éves vagyok, és három éve némán, fizetség, köszönet és pihenő nélkül viszem a fiam, János háztartását. Én vagyok az a bizonyos “falubeli öreg”, akiről mindenki nosztalgiával beszél – de ma már a faluban csendben és szó nélkül kell vinni a terheket. Abból a világból jövök, ahol a lehorzsolt térd a gyerekkor része volt, a villanyoltás jelezte a hazamenetelt. Amikor Jánost neveltem, vacsora pontban hattól volt: azt etted, ami az asztalon volt, vagy éheztél reggelig. Nem voltak érzelmi műhelymunkák, csak felelősség – kemény volt, de önálló, kitartó emberek lettek a gyerekeinkből. A menyem, Anna nem rossz ember: szerető anya, aki mindentől fél, ami ártana Beninek, a nyolcéves unokámnak – az ételek címkéitől, a rossz döntésektől, az egyéniség elnyomásától, az internet népének ítéletétől. És emiatt Beni irányít mindent. Ragyogó eszű, kedves – ha akarja. De náluk a „nem” szó csak alku, nem határ. Ma kedd volt, a leghosszabb nap: hajnalban érkezem, elindítom Benit az iskolába, kutyát sétáltatok, ruhát mosok, rendet rakok, a spejzban a biocsipszek között a nyugdíjas menüm is ott van. Meleg, szeretetteli estét akartam. Négy órán át főztem klasszikus pörköltet – húst, krumplit, répát, rozmaringot – olyan ételt, ami belengi a házat és emlékeket idéz. János és Anna későn érkeztek, mobilra tapadva, határidőkről beszéltek. Beni a kanapén feküdt, a tablet fényében ült, valaki egy videójáték miatt kiabált a képernyőn. „Vacsora!” – mondtam, letéve a tálat. János fel sem nézett, Anna felsóhajtott: „Próbálunk kevesebb vörös húst enni… És ezek bio répák? Tudod, hogy Beni érzékeny.” „Ez vacsora. Igazi étel.” – feleltem. János hívta Benit, ő a kanapéról odaszólt: „Nem! Elfoglalt vagyok!” Az én időmben ilyenkor kikapcsoltuk volna a gépet. Most semmi nem történt. Anna próbálkozott: alkudozás, ígéretek, „érzelmi validáció”. Beni odajött, tablettel a kezében, meg se nézte az ételt, félrelökte a tányért: „Ez undorító. Csirkefalatot kérek.” János hallgatott, Anna már nyitotta a mélyhűtőt. Ott tört el bennem valami – nem harag, hanem szomorúság. „Ülj le.” – mondtam. Megállt. „A tányéron lévő ételt eszi vagy feláll tőle” – mondtam nyugodtan. János végre rám nézett: „Ne kezd már… Halál fáradtak vagyunk, nem akarjuk traumatizálni.” „Trauma? Attól lesz trauma, ha nem kap csirkefalatot? Azt tanítjátok, hogy mindenkinek az ő kényelme a fontos. Hogy mások munkája semmit sem ér.” „Mi finoman nevelünk.” – mondta Anna szárazan. „Ez nem nevelés, ez feladás. Inkább féltek attól, hogy szomorú lesz, minthogy embert faragjatok belőle. Itt már nem család vagyok, csak személyzet.” Beni kiabált, eldobta a villát. Anna rohant vigasztalni. „Csak nagyi érzelmileg kicsit nehéz időszakon megy át” – magyarázta neki. Ott lett elég. Leoldoztam a kötényem, letettem a tál mellé. „Igazad van. Tényleg küszködöm – nézni, ahogy a fiam saját házában is csak mellékszereplő. Hogy egy gyerek határok nélkül nő fel. És hogy itt engem senki sem tisztel.” Elvettem a táskámat. „Elmész?” – kérdezte János. – „Holnap neked kéne vigyázni rá.” „Nem.” „Nem léphetsz csak úgy ki.” „Dehogyisnem.” Kimentem a csendes utcára. „Szükségünk van rád! Család a családért van!” – kiáltott Anna. „A falut tisztelet tartja össze.” – feleltem. – „Ez itt most nem falu, hanem egy pult – én pedig bezártam.” Mentem, amíg parkhoz nem értem. Leültem a sötétben, ablak lehúzva, eső- és földillatot szívva. Akkor megláttam őket – apró sárga fények a fűben. Szentjánosbogarak. Gyerekkorában Jánossal mi is elfogtunk párat – megcsodáltuk, majd elengedtük, mert a szép dolgokat nem lehet birtokolni. Sokáig néztem, ahogy táncolnak. A telefonom csak pittyeg – bocsánatkérések, vádak, lelkiismeret-furdalás. Nem veszem fel. Összekeverjük a mindent megadást a valódi odafordulással. Jelenlét helyett képernyőket, fegyelem helyett kényelmet választunk. Félünk, hogy nem szeretnek minket – és közben hagyjuk, hogy gyenge emberek nőjenek fel. Annyira szeretem az unokám, hogy hagyom küzdeni. Annyira szeretem a fiam, hogy hagyom tanulni. És hosszú idő után végre magamat is annyira szeretem, hogy hazamegyek, nyugalomban vacsorázom, és hagyom a szentjánosbogarakat szabadon ragyogni. A falu lakat alatt – felújítás miatt. Ha újra kinyit, a belépő ára a tisztelet lesz.

Ma este kilépek a fiamék házából, otthagyom az asztalon gőzölgő marhapörköltet és a földön gyűrött kötényemet.