De ce să se căsătorească un băiat atât de frumos și de realizat ca mine? – se întreba el. – Oare când vom avea și noi nepoți? – se întrebau părinții

Oare de ce să mă însor, așa frumos și realizat cum sunt? își șoptea în gând Radu. Oare când vom vedea și noi nepoții? se întrebau părinții lui într-un colț de vis care părea că plutește peste toate blocurile Chișinăului.

Radu o lăsase pe prietena lui acasă și se-ntorsese în apartamentul său cu două camere din sectorul Botanica. A pregătit un ou ochi cu șuncă, cu mirosuri ciudate de fum care se învârteau în living ca niște nori rotunzi. S-a așezat la masă, a pornit telefonul stins toată noaptea și a început să răsfoiască printre apeluri pierdute.

Mama… iar a sunat, a mormăit el. Iarăși se va supăra că-s așa… neisprăvit.

Dar nu era deloc așa cum credea mama: avea serviciu bun, un Logan argintiu și apartament de la tata, cu calorifere fierbinți. Doar că, la douăzeci și cinci de ani, Radu tot necăsătorit era.

De ce aș avea nevoie de nevastă, când pot visa liniștit singur? își mai spunea el.

Oare ce-or mai face copiii noștri? visau părinții, cu ochii ficși în lumina palidă a televizorului.

A format numărul mamei, și imagina vocea lumii răsunând ca dintr-o fântână veche:

Bună ziua, mamă. Ce faci? Cum ești?

Ce să fac? Sănătoasă, slavă Domnului.

Și tata?

Și el. Dar n-ai mai venit la noi de… Știi, la țară s-a dezmorțit iarba, tre să sădim cartofii.

Mamă, azi nu pot. Dar promit, weekendul următor vin sigur.

Și de câte ori ai zis asta? Și cu fata? Ai promis că ne-o prezinți…

Mama, gata, sâmbătă viitoare vin cu o fată. Jur! cuvintele i-au zburat ca niște păsări amețite.

Cu logodnica?

Nu încă, mamă.

Of, băietul mamei! O să vă așteptăm. Am să gătesc din tot ce-ți place.

După discuția asta, Radu a rămas pe gânduri printre canapele verzi plutitoare și umbre de tacâmuri.

Cine m-a pus să jur? Pe cine să le aduc ca logodnică? Să o chem pe Ilinca? Eh, om vedea… După un somn, rezolv.

A lăsat tigaia cu ouă pe masă, și s-a dus să viseze vise baroce sub plapuma albastră.

Când s-a trezit, și-a amintit promisiunea din vis și a format numărul Ilincăi.

Bună, frumoaso!

Salut, Radule, răspunse ea, cu o răceală de gheață proaspătă.

Ilinca, nu ai dormit bine azi-noapte? Vin acum până la tine.

Radu, mai bine să nu ne mai vedem. Planurile mele s-au schimbat.

Ce planuri? l-a iritat un frig ciudat al vorbelor ei.

Mă mărit.

Mă sui în mașină și vin acolo, să stau de vorbă și cu tine, și cu viitorul tău soț!

Apoi convorbirea s-a întrerupt ca și cum firul s-ar fi topit în aerul umed din apartament.

El învârtea telefonul pe canapea, simțindu-se pentru prima oară o piesă de șah într-o partidă care nu-i aparținea.

A mers în baie, pe urmă a dat drumul la filtru pentru cafea. Gândurile îi păreau păsări ciufulite:

Acum de unde să găsesc fată bună să o duc la părinți? Să sun vreo fostă? Or să creadă că am chef de însurătoare…

N-apucase să bea cafeaua, când alarma de la Logan s-a pus pe urlat într-un cântec straniu, metalic. A fugit spre geam, vântul îi purta pașii încremeniți.

Lângă mașină stătea un bărbat de vârsta tatălui, cu ochii fixați în geamul de la bucătăria lui Radu.

Cine mai e și acesta? își zise Radu.

Și-a tras adidașii și a alergat afară, pe asfaltul care se legăna ca o pătură de burete.

Ce faci aici, omule? îi spuse el necunoscutului.

Vezi că, dacă te mai prind în preajma Ilincăi, ai să ai probleme! răspunse celălalt, cu o față sticloasă.

Vezi-ți de drum! spuse Radu.

Dintr-odată, din cețuri, apăru un tânăr voinic și, cât ai clipi, s-a făcut beznă…

Radu, Radu!

O voce firavă, undeva departe. Deasupra lui, o fată cu ochi de iarbă proaspătă. Parcă o știa…

Ești bine? Să chem o salvare?

N-are rost. În mașină am tot ce trebuie. zâmbi, de parcă ar fi avut altă voce în gură.

Nu-i nimic grav. Pot să te ajut.

Atunci, Radu a recunoscut fata din blocul vecin, cea mereu tăcută Ancuța o chema.

Eu sunt Ancuța, stau la scara alăturată.

Urcă, Ancuța! Cutia cu medicamente e pe banchetă.

Ea l-a pansat cu gesturi line, aproape lirice.

Mulțumesc!

Ochi de fetiță, priviri de poem…

Bem o cafea? Oricum n-am apucat să mănânc.

Așa, în trening? râse ea.

Și eu-s în pantaloni de casă. Nu-i problemă.

Atunci hai să mă îmbrac.

După o jumătate de oră a ieșit în rochie subțire, cu rimel ieftin pe gene. Radu ar fi renunțat la mașină, ar fi vrut să plutească pe străzi cu ea ca în vis.

Ancuța, vrei să mergem pe jos până la parc?

Hai, și ea i-a luat brațul.

Pe drum, Ancuța povestea câte și mai câte, și din cuvinte ieșeau melci, și din glume licurici. La o cafenea mică, cu lampioane roșii, au stat la o masă. El i-a întins meniul:

Alege orice vrei, Ancuța!

Ea s-a uitat la prețuri lung ca și cum banii ar fi crecut în copacii de pe trotuar. Atunci, Radu a făcut semn chelnerului:

Aduceți-i fetei un desert bun și o cafea!

Iar dumneavoastră?

Numai o cafea.

Avem prăjituri cu cremă de vanilie.

Perfect!

Au mers spre casă și s-au despărțit la intrarea scării…

…Săptămâna de lucru a trecut ca o rulotă care gonește fără șofer. Vineri, Radu și-a amintit:

Parcă am promis că merg mâine cu fată la părinți… Ei, să mă duc iar singur? Mama se pune iar pe suspinat…

Deodată, o lumină i-a sărit din colțul minții.

Dar dacă merg cu Ancuța? N-am mai vorbit cu ea din duminică… Eh, îi zic că am muncit.

A mâncat ce-a găsit, s-a bărbierit, s-a parfumat, și a ieșit.

În fața scării, abia își amintea numărul apartamentului fetei. S-a uitat la ferestre.

Din scara vecină, Ancuța a coborât în graba, în aceleași haine de ieri.

Ezita. El zâmbi:

Bună, Ancuța!

Bună, Radu! fața îi sclipea.

Ai timp de o plimbare?

N-am apucat să mă aranjez…

Te aștept. Un sfert de ceas!

Bine, și ea a zburat înapoi.

Ce ai, mamă? a întrebat-o mama ei, vâzând-o alergând.

Mă plimb cu Radu.

Cu Radu ăla frumosul? De ce-ți trebuie ție un asemenea băiat?

Am douăzeci de ani, mamă…

Nu vezi ce fete umblă după el? Cum să…?

Of, nu-i nimic, mamă!

Dar Ancuța deja se gândea că tot blocul va afla, că babele de la scară o vor măsura dacă trece, și în visul ei ele erau pisici cu ochi mari. Dar n-o mai interesa.

A ieșit, luându-l pe Radu de braț, și a întrebat:

Unde mergem?

La parc, la cafea, sub luna asta ca o monedă de leu vechi.

Au stat în parc, la cafea, sub bătaia lunii s-au îmbrățișat. Până când mama i-a sunat:

Ancuța, e unu noaptea!

Vin, mamă! și-apoi i-a spus lui Radu, cu ochii plecați: Trebuie să plec.

La scara blocului iarăși s-au îmbrățișat, apoi Radu i-a poruncit aproape visând:

Mâine mergem la ai mei…

Ion, vine băiatul nostru! a strigat soția, văzând din vis Loganul galben.

Oare și-a adus aminte de părinți?

E cu domnișoară! s-a mirat mama, alergând în ogradă ca o găină.

Valeria i-a sărit în brațe, dar ochii ei nu se desprindeau de fata care-i însoțea băiatul. A privit-o cald:

Cum te cheamă, copilă?

Ancuța, fata era roșie ca un mac.

Eu sunt mătușa Valeria. Hai, poftește!

Din casă a ieșit și tatăl, cu o veselie de sărbătoare:

Iată, băiatul nostru cu o fată vrednică! Tu cine ești, domnișoară?

Ancuța.

Eu sunt Ion, să-mi spui unchiul Ion.

Ancuța nu-și imaginase un asemenea primire. Se aștepta la fețe lungi și priviri reci, dar se trezi în mijlocul unui ospăț cum n-a văzut la televizor. Șervețele, plăcinte, plăsuțe de brânză de vaci, lapte și ouă de casă.

Au urmat povești despre viață și palate din abur. Ancuța era fată simplă, părinții lui Radu niște oameni calzi, dezarmați de zâmbetul ei. În ochii lor era bucurie fiindcă era de-a lor.

După masă, Radu și Ion s-au dus la ogor să are pământul. Ancuța îi zise Valeriei:

Mătușă, să vă ajut să strângem și să spălăm vasele.

Hai împreună! i-a zâmbit Valeria, de i s-a luminat fața.

După ce-au arat, toți s-au adunat la sădit cartofi. După ce cartofii s-au odihnit în pământ, Ancuța spuse cu tristețe:

Trebuie să plec. Mama sigur mă ceartă.

Stai, draga mea. Cinăm, dormi la noi și mâine vă duceți la oraș.

Nu știu, mi-ar plăcea…

Sună acasă!

Ancuța a format nr.

Mamă, pot să dorm aici azi?

Ai promis că vii acasă la timp, copila mea!

Cum te cheamă, mamă? a luat Valeria telefonul.

Ludmila.

Sărut-mâna, Ludmila! Sunt Valeria, mama lui Radu.

Bună ziua!

Las-o pe Ancuța la noi, stă sub răspunderea mea. Casa-i mare, au camere separate.

Ce să spun, nici nu știu…

Aveți o fată minunată…

Au tot vorbit, jumătate de oră, despre viață și soartă.

…A doua zi la apus s-au pregătit de plecare. Valeria le-a umplut sacoșele cu de toate:

Uite, astea le luați la oraș. Măcar cu mâncare să vă hrăniți uite de ce ești tu așa slabă, Ancuță.

Apoi Valeria s-a apropiat de Radu, ce discuta cu tatăl:

Ați depus actele la starea civilă?

Mamă, nici nu am discutat așa ceva!

Apucă-te degrabă, că pierzi o fată de-asta bună. Să nu-ți văd alta în casă!

De cum mașina s-a depărtat, Valeria a scos telefonul:

Ludmila, i-am trimis, totul e bine, ți-am trimis cu ei slănină!

Vai, dar nu trebuia…

Lasă, să fim sănătoși! Poate în curând ne facem neamuri…

Radule, la douăzeci și cinci de ani, cu casă și mașină, ce să-ți mai trebuiască? Numai să fie și Ancuța de acord…

Să vezi că a ta e chiar vrednică, Valeria.

De mică mă ajută și gătește…

Radu conducea, zâmbind misterios. Ancuța nu s-a abținut:

Ce-i cu tine, Radule?

Ai prins drag de părinții mei!

Of, nici nu știi…

Mama a zis să nu te pierd.

Și tu…

Nu te pierd!

Și s-au privit, în același vis de iubire nouă, în ochii scăldați de lumină.

Să nu uiți să lași un semn dacă ai visat și tu așa! Scrie, dă inimioară, lasă gând, că poate visul nostru ajunge la mal…

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

eighteen − one =

De ce să se căsătorească un băiat atât de frumos și de realizat ca mine? – se întreba el. – Oare când vom avea și noi nepoți? – se întrebau părinții
A închis ușa în fața mea — Mamă, știu că nu mă iubești… Zoe a rămas pe loc cu prosopul în mâini. S-a întors încet spre fiul ei. Alex stătea în pragul ușii, bosumflat, cu mâinile în buzunarele pantalonilor de casă. — Ce? — Zoe a pus prosopul deoparte. — De unde ai scos asta? — Bunica a spus. Bineînțeles, bunica… — Și ce a mai zis bunica? Alex a pășit în bucătărie, cu bărbia ridicată și privirea încăpățânată — leit tatăl său. — Că ai plecat de la tata pentru că nu voiai să am o familie normală. O familie completă. Să fiu și eu un copil fericit. Dinadins ai plecat. Zoe și-a privit fiul. Aproape zece ani. De doi ani trăiesc doar ei doi. De doi ani, de când Valeriu a ieșit din viața lui Alex fără niciun telefon, fără măcar un mesaj de ziua lui. Doar Tamara, fosta soacră, îl vede pe nepot weekend de weekend și îi picură aceleași vorbe… — Alex, — Zoe s-a străduit să-și țină calmul. — Nu trebuie să o asculți pe bunica chiar la orice. Nu știe tot. — Ba știe! — Alex a ridicat tonul. — Ea știe TOT! Tu minți! Dacă m-ai fi iubit, ai fi păstrat familia! Nu divorțai! Nu stricai totul! Fiecare cuvânt îi sfâșia sufletul. Zoe vedea cum îi tremură buzele fiului, cum îi lucesc ochii. Credea. Dumnezeule, chiar credea în ce spune. — Alex… — Tata ar fi locuit cu noi! Am fi fost ÎMPREUNĂ! — Tatăl tău nu ți-a dat niciun semn în doi ani, — i-a scăpat Zoii. — Niciunul, ai auzit? — Pentru că nu-l lași tu! Bunica spune că tu îi interzici! Alex s-a întors și a ieșit alergând din bucătărie. O secundă mai târziu, din hol s-a auzit trântitul ușii de la camera lui. Zoe a rămas lângă masă. Prosoapele încâlcite pe jumătate. Tic-tacul ceasului. Și tăcerea, apăsătoare, grea. S-a așezat pe un taburet, și-a acoperit fața cu palmele. Lacrimile au țâșnit — fierbinți, amare. Valeriu o înșelase, avusese o aventură două luni cu una de la birou, iar când a aflat Zoe… nicio scuză, nimic. A dat din umeri, „asta e”. Cum să-l ierte? Cum să trăiască lângă un om care a privit-o-n ochi și a mințit? Acum Alex credea că ea, ea a distrus totul. Iar Tamara, „sfânta” soacră, țesea mai departe intriga. Băiatul e nevinovat, nora-i vinovată, nu a putut să rabde, să păstreze familia pentru copil… Zoe și-a șters obrajii și a privit pe fereastră. Copilul are aproape zece ani. Nu înțelege. Și poate mult timp n-o să înțeleagă… Trei zile au trecut de parcă ar fi fost săptămâni. Alex era prezent fizic, dar parcă trăia în altă parte. Zoe îl întreba de școală — răspundea monosilabic, cu ochii în telefon. La cină — mânca în tăcere, privea în farfurie. Încerca să-l îmbrățișeze seara — se feră, spunea scurt „noapte bună” și închidea ușa după el. Vineri, Zoe a hotărât: ajunge. A trecut pe la magazin după serviciu și a cumpărat de toate — tort „Joffre”, chipsuri, pizza mare cu șuncă și ciuperci — preferatele lui Alex. Poate urmreau un film împreună, poate reușesc să vorbească… A intrat în casă cu brațele pline de pungi. — Alex! Hai să vezi ce-am adus! Nimic. — Alex? A mers spre camera lui, a deschis ușa. Patul răvășit, caiete pe masă, ghiozdanul… lipsă. Nici geaca pe umeraș. A ridicat telefonul, a format numărul fiului. Tonuri lungi, apoi respins. Mesaj: „Unde ești? Sună-mă!” Două bife albastre — a citit. Nicio reacție. A mai sunat. Și iar. Abia la a cincea încercare — respingere. — Ce se întâmplă… Degetele îi tremurau pe ecran. Încă un apel. Încă unul. Sună… sună… Un click. — Alo? — Alex! — Zoe a dus telefonul la ureche. — Unde ești? Ce s-a întâmplat? Ești bine? — Sunt bine. Vocea calmă. Prea calmă. — Unde ești? De ce-ai plecat? — Am plecat la tata. O să locuiesc de acum cu el. Zoe a înțepenit. — Ce? — Bunica a spus că tata a vrut să mă ia. La proces voia să fiu cu el. Dar tu te-ai opus și m-au lăsat ție. Eu nu vreau să mai stau cu tine. O să-mi fie mai bine cu tata. — Alex, stai… Tăcere. A închis. A mai sunat — respins. Iar și iar — telefonul închis. Se plimba ca leoaica prin apartament, îmbrăcându-se în grabă, scăpând geanta, chemând taxiul cu mâini tremurânde. Adresa lui Valeriu — știa și azi pe de rost. Douăzeci de minute în trafic. Douăzeci de minute ros unghiile de nervi. Taxiul a ajuns. Zoe a sărit, fără rest, și-a alergat spre scară — și s-a oprit. Pe banca de la intrare, Alex. Geaca desfăcută, ghiozdanul lângă el. Fața udă de lacrimi, roșie, umerii tremurau. Plângea. Zoe a sprintat, a căzut în genunchi pe asfaltul ud, l-a prins pe Alex de umeri. Frigul i-a pătruns prin blugi, dar nu i-a păsat. — Ești bine? Ai mâncat? Ce s-a întâmplat? De ce plângi? Palmele îi mângâiau fruntea, obrajii, să vadă dacă e întreg, nevătămat, aici, cu ea. Obrajii reci, nasul roșu, genele ude de lacrimi. Alex a ridicat spre ea ochii. Roșii, umflați, cu atâta durere în privire că Zoe s-a înecat. — Tata m-a dat afară. Zoe s-a blocat, cu mâinile pe umerii lui. — Cum? — Stă acolo cu „alta”. Au și un bebeluș, — Alex a suspinat și-a șters obrazul cu mâneca murdară. — Nici nu m-a lăsat să intru. Mi-a zis că am venit degeaba. Să mă întorc la mama. Și a închis ușa. Chiar în fața nasului meu. Vocea i s-a rupt, s-a întors să nu-i vadă lacrimile. Umerii îi tremurau ca frunza. Zoe l-a strâns la piept, îngropându-și fața în părul lui, mirosind a vânt rece și șampon de copii. Alex nu s-a mai tras. Pentru prima oară în trei zile, nu s-a mai ferit. Din contră, a strâns-o de guler, s-a lipit de umărul ei. — Hai acasă, — a spus încetișor Zoe când s-a mai liniștit. — Lămurim totul acum, ca să nu mai stea nimic între noi. Taxi spre casa Tamarei Petrovna — alt sfert de oră. Alex tăcea, privea luminile blocurilor. Zoe îi ținea mâna, el nu și-o lua. Palmă mică, rece, în mâinile mamei… Ușa s-a deschis aproape instant, ca și cum soacra îi aștepta. Halat, bigudiuri, papuci pufoși — imaginea bunicii ideale. Doar ochii îi săgetau suspicioși. — Of, — Tamara Petrovna a dat din mâini, retrăgându-se în hol. — Ce ți-o fi spus maică-ta de te-aduce aici? Vrea să mă urăști, să-l urăști pe tata? Alex a pășit peste prag. Zoe i-a văzut spatele subțire, umărul încordat, atât de copilăresc sub geaca care abia îl mai încăpea. — Bunico, — a ridicat Alex capul și Zoe i-a auzit o nuanță nouă în glas, matură: — M-ai mințit? Tamara Petrovna a clipit. Masca i s-a clătinat pentru o clipă. — Ce spui, puiule? — Am fost la tata. M-a dat afară. De ce? Zoe a privit cum se schimbă fața fostei soacre. Cum dispare masca „bunicii grijulii”, ochii fug, caută un răspuns, pendulează de la nepot la Zoe. — E vina mamei tale, ea… — Ziceai că mama nu mă lasă să vorbesc cu el. Că-i interzice să mă sune. Că îi e dor. — Alex și-a încleștat pumnii, de i s-au albit încheieturile. — Atunci de ce mi-a închis ușa în nas? De ce nici n-a vrut să mă vadă? De ce m-a privit ca pe un străin? — Nu înțelegi tu, are greutăți, e ocupat, e… — Poate mama a zis adevărul? — a ridicat Alex vocea și Tamara s-a dat doi pași înapoi. — Că nu-l interesez? Că n-a vrut familia asta? Are altă soție, are copil mic, sunt fericiți toți. Eu am rămas în plus, cine mai are nevoie de mine? Tamara Petrovna s-a îndreptat, ridicând bărbia. În ochi i-a fulgerat ceva aspru, rătăcit. — Mama ta te-a întors împotriva noastră! — a arătat cu degetul spre Zoe. — Ea e de vină, ea a stricat familia! — Destul! Alex a strigat atât de tare că Zoe s-a cutremurat. Ecoul a vibrat pe casa scărilor. — M-am săturat de minciunile voastre! Doi ani mi-ați povestit basme despre tata, de ziua mea nici n-a sunat! Niciodată! Nu mai calc aici! Nu mă mai sunați! Dacă tata m-a respins, și eu îl resping pe el. Și pe voi. — S-a întors, i-a apucat mâna Zoii. — Mamă, hai acasă. Tamara Petrovna a rămas în ușă, palidă, cu gura întredeschisă. Prima dată în viață Zoe a văzut-o așa: pierdută, mică, fără platoșa obișnuită de reproșuri. — La revedere, — a spus Zoe și a tras ușa după ei. Acasă, Alex a mâncat două felii de pizza rece și a băut trei cești de ceai cu dulceață de zmeură. Stătea pe canapea, învelit cu pledul cu pătrățele, cu nasul roșu. Afară se lăsase noaptea, lampa îl învăluia într-o lumină caldă. — Mamă. — Da, puiule? — Iartă-mă. Zoe și-a lăsat ceașca pe măsuță. S-a întors spre el — cu umerii subțiri, cu bretonul vâlvoi, cu cuta încăpățânată dintre sprâncene. — Te-ai străduit mereu, ai făcut totul pentru mine, iar eu… Eu tot la bunică ascultam, o credeam pe ea, nu pe tine. — Alex a lăsat ochii-n jos, jucându-se cu franjurii pledului. — Nu mai fac așa. De-acum mă uit singur, cred ce văd. Nu mai cred ce-mi zic alții. Zoe a zâmbit, s-a apropiat, i-a mângâiat vârful capului. N-a mai fugit. Din contră, s-a cuibărit la pieptul ei, ca pe vremuri, mic. Lecția a fost grea. Chiar crudă. Dar se pare că Alex a învățat-o… A ÎNCHIS UȘA ÎN FAȚA MEA: Despărțirea părinților, minciunile bunicii și prima deziluzie a copilăriei în familia Zoei din București