Jurnal personal, decembrie
Mai erau trei săptămâni până la Revelion. În minte deja vedeam masa aranjată frumos, luminițe la geam, râsete, muzică și miros de cozonac. I-am spus soțului meu, Dumitru, ce planuri aveam, dar el m-a privit fără nicio tresărire și mi-a spus calm:
Noi nu sărbătorim Revelionul.
Credeam că glumește. Dar nu. Era cât se poate de serios.
Soacra mea, doamna Aneta, mi-a explicat că, în urmă cu mulți ani, soțul ei, tatăl lui Dumitru, s-a stins chiar în noaptea dintre ani. De atunci, în familia lor, această zi e trecută sub tăcere. Nicio petrecere, nicio cină festivă, nicio decorațiune. O tradiție, cum îi spun ei.
Înțeleg durerea. Chiar o simt. Dar eu n-am trăit acea pierdere. Nu l-am cunoscut pe bărbatul acela. M-am căsătorit cu Dumitru ani mai târziu.
Când am întrebat direct dacă asta înseamnă că niciodată nu vom sărbători Revelionul, răspunsul a venit cu răceală:
Dacă îl iubești cu adevărat pe Dumitru, respecți regulile noastre.
Am încercat să găsesc o cale de mijloc.
Fără invitați. Fără zgomot. Doar o cină liniștită, televizorul aprins, un pahar de vin, poate o felie de cozonac. Doar atât, simbolic.
Totul mi-a fost respins.
E lipsă de respect, Ilinca, mi-au spus.
Acum faci parte din familie, Ilinca, au subliniat.
Trebuie să te conformezi, au repetat.
Iar Dumitru tăcea. Sau relua vorbele mamei sale.
Trecea fiecare seară și simțeam cum bucuria mea nu are loc în această casă, doar tristețea lor. Se cerea de la mine nu înțelegere, ci supunere totală.
Cu câteva zile înainte de 31 decembrie, am luat o hotărâre.
Am spus clar: voi sărbători Anul Nou cu prietenele mele.
Au urmat reproșuri:
Ești egoistă!
Ne-ai trădat!
Dacă pleci, distrugi căsnicia!
Atunci am realizat ceva esențial:
dacă o relație nu poate accepta nevoia mea firească de bucurie, ea este deja distrusă.
În noaptea de Revelion am fost la mama. Am stat la ea, apoi am plecat la Claudia și Sorina, prietenele mele. Au fost luminițe, muzică, chiote și artificii în Piața Centrală. Am simțit și tristețe, sigur, dar mai ales libertate.
Pe 2 ianuarie am primit un mesaj pe telefon: Dumitru a depus actele de divorț.
A durut, nu neg. Dar nu regret nimic.
Pentru că am învățat un lucru:
nu poți trăi la nesfârșit cu durerea altcuiva,
și nu trebuie să renunți la tine doar ca să arăți respect.
Uneori, nu nu înseamnă răzvrătire.
Uneori e singura cale să rămâi întreagă.







