Larisa s-a întors acasă cu o săptămână mai devreme. Soțul nu era, iar pe masă două pahare cu vin unul dintre ele cu urma distinctă de ruj.
Coborând din taxi în fața blocului din cartierul liniștit de la marginea Chișinăului, Larisa a simțit cum gerul tăios de ianuarie îi mușcă obrajii. Se întorcea din deplasare înainte de termen proiectul la Iași se terminase surprinzător de repede, așa că s-a hotărât să-i facă lui Marian o surpriză. Trăgea de troller și ținea punga cu daruri: o sticlă bună de vin de Purcari și o cutie de ciocolată neagră, preferata lui. Zâmbea la gândul că Marian îi va deschide ușa mirat și o va strânge la piept de parcă nu s-au văzut de luni bune, deși fuseseră despărțiți doar trei săptămâni.
Liftul urca greoi, ca mereu. Pe palier, la etajul cinci, Larisa a scos cheile, a rotit încet cheia în broască, voind să nu strice surpriza. În apartament era cald, mirosea a ceva cunoscut poate parfumul ei? Sau cafeaua proaspătă? Sau altceva, ceva floral, străin.
Și-a lăsat haina, și-a pus bagajul lângă ușă. Din sufragerie se auzea în surdină muzică playlistul lor preferat, acela pe care îl ascultau serile, când voiau să fie doar ei doi. Inima Larisei bătea repede, în așteptarea întâlnirii.
Dar sufrageria era goală.
Pe măsuța de lângă canapea trona o sticlă de vin roșu și două pahare: unul aproape gol, cu urmă clară de ruj vișiniu ton pe care Larisa nu-l mai folosea de mult, ea preferând nude, abia vizibil.
A rămas nemișcată.
Marian a intrat în apartament cu o sticlă sub braț, întors de la magazin. Când a văzut-o, mâna cu sticla a tresărit.
Larisa? Tu… ai venit mai devreme?
Vocea lui era liniștită, dar privirea i-a trădat totul: confuzie, teamă.
Da, mai devreme, a șoptit ea. Voiam să te surprind.
A pus sticla pe masă, s-a apropiat și a îmbrățișat-o. Strâns, dar mecanic, lipsit de căldura obișnuită. Larisa a simțit aroma unui parfum străin pe puloverul lui o mireasmă ușoară, feminină cu iz de iasomie.
Mi-a fost dor de tine, a spus, sărutând-o pe tâmplă. Nu mă așteptam…
Larisa s-a desprins și a privit către pahare.
Ce-i cu acestea?
Marian a aruncat o privire scurtă spre masă, ca și cum abia atunci realiza.
A, o colegă a fost pe la noi. Trebuia să discutăm ceva de serviciu, un raport. A ieșit de curând.
Colegă, a repetat Larisa, uitându-se la urma de ruj vișiniu.
A ridicat din umeri, încercând să schițeze un zâmbet.
Lucia, de la marketing. Ai văzut-o la aniversarea firmei.
Și-a reamintit-o: brunetă înaltă, machiaj accentuat, râde mereu prea tare la glumele lui Marian. Aceeași Lucia cu care, la Revelionul trecut, Marian dansase suspect de mult.
A venit să discutați despre raport, a spus Larisa. Și ați băut vin.
Da… puțin, doar să ne destindem după muncă. Nimic altceva.
A luat paharul cu urma de ruj, l-a dus val-vârtej la bucătărie. Larisa a auzit șuvoiul grăbit de apă la chiuvetă, gest precipitat, inutil de rapid.
S-a așezat pe canapea, a analizat celălalt pahar acolo unde băuse el. Puțin vin mai rămas pe fund. L-a răsucit absentă în palmă.
Marian, l-a strigat.
A revenit, ștergându-și mâinile de un prosop.
Da?
Cât a stat aici colega ta?
Vreo două ore… poate trei.
Trei ore. Discutând raportul.
Larisa, nu fi geloasă, a încercat să râdă. Era vorba de lucru.
Ea l-a privit direct în ochi.
Nu-i gelozie. Încerc să înțeleg de ce colega ta stă la noi în sufragerie, lasă urme de ruj pe pahar și pleacă fix înainte de a ajunge acasă.
Marian s-a așezat pe fotoliu, oftând.
Bine, a mărturisit. Nu a venit doar pentru muncă. Are… probleme personale. Divorțează. M-a rugat să-i dau un sfat.
Și ai oferit sfaturi cu vin.
Da. Și ce-i cu asta?
De ce nu mi-ai zis din prima?
Pentru că știam că vei începe cu asta.
Asta e încercarea mea de a pricepe ce se întâmplă în casa noastră când nu sunt aici.
S-a lăsat liniștea. Muzica veche de la Compact răsuna slab.
Larisa s-a ridicat, a mers în dormitor. Patul era aranjat, dar pe noptiera ei stătea o clamă fină de păr neagră, cu o mică pietricică strălucitoare. A apucat-o ca pe o probă.
Marian a venit după ea.
E a Luciei? a întrebat, ridicând clama.
A încuviințat cu capul.
Probabil a uitat-o.
Uitându-o în dormitor…
S-a uitat prin cărți. Știi că aici ținem biblioteca.
Sigur, s-a uitat la cărți. Apoi ați băut vin în sufragerie.
El s-a pus pe marginea patului, a lăsat privirea-n jos.
Nu s-a întâmplat nimic, Larisa.
Te cred, a spus ea. Pe moment.
Dar în minte ei deja încolțeau imagini: Lucia pe canapea, râzând, atingându-l de genunchi, cum el îi umple paharul, cum ea își aranjează părul și clama cade pe noptieră.
A mers în baie, închisă după ușă. S-a privit în oglindă: obosită, cu părul ciufulit, ochii roșii. A lăsat apa rece să-i spele fața, apoi a deschis coșul de rufe.
Sus, pe teanc, camasa lui de ieri, după miros. Pe guler o pată slabă, dar inconfundabilă, de același ruj vișiniu.
S-a întors cu cămașa în mână.
Marian era în hol, așteptând.
Și asta tot de la raportul de lucru? a întrebat, arătând pata.
El s-a albit la față.
Larisa…
Nu mai da explicații, zi-mi adevărul. O singură dată.
A rămas tăcut mult timp.
Ne-am sărutat… O singură dată. Ea plângea, încercam să o liniștesc. S-a întâmplat. Atât. Jur.
O dată, a repetat Larisa. Și clama în dormitor. Și trei ore de vin.
După aceea a plecat. Chiar atunci.
Și tu ai spălat paharul la repezeală.
Să nu vezi tu…
Deci ai ascuns.
Da.
Larisa s-a dus la bucătărie și a turnat apă în pahar. Mâinile îi tremurau.
De când durează asta?
Nu durează. E prima oară când a fost la noi. Înainte, doar conversații. Și o cafea după serviciu.
Conversații, a spus ea cu un zâmbet amar. Sigur.
A deschis telefonul, chatul lor de familie. Ultimul mesaj de la Marian acum trei zile: Mi-e dor de tine, draga mea. Abia aștept să vii. Cu emoji de inimioară.
Ai scris asta când ea stătea aici?
Nu. Înainte.
Înainte de ce?
De toate astea…
Larisa a pus telefonul pe masă.
Vreau să pleci deseară. Du-te la un prieten. Sau la ea. Nu contează. Trebuie să mă gândesc.
Larisa, te rog…
Nu. Pleacă.
A împachetat tăcut. Ea a rămas în sufragerie privind lung la paharul pe care nu apucase să-l ascundă Marian. Când a ieșit cu bagajul, s-a apropiat de ea.
Te iubesc, a spus. A fost o greșeală. O prostie.
Știu, a zis Larisa. Dar acum am nevoie de liniște.
Ușa s-a închis. Tăcere.
Larisa a rămas singură.
Nu a plâns. S-a uitat pe fereastră, la fulgii care cădeau încet. Apoi a spălat ambele pahare, cu migală, ca să șteargă nu doar vinul, ci tot ce durerea a adus.
A doua zi a mers la serviciu. Zâmbea colegelor, povestea despre deplasare. Nimeni nu a bănuit nimic.
Seara, Marian i-a scris: Pot veni să vorbim?
A răspuns doar: Nu azi.
O săptămână a trecut așa. El stătea la un prieten, suna zilnic, îi trimitea flori, mesaje lungi cu promisiuni și regrete.
Larisa citea, nu răspundea.
În a opta zi s-a intersectat cu Lucia.
La un local vizavi de birou, Lucia era singură, cu o cafea. Când a văzut-o pe Larisa, a tresărit și a încercat să se ridice, dar a rămas pe loc.
Larisa a venit la ea.
Bună, a spus scurt.
Bună, i-a răspuns Lucia stins. Azi avea ruj roz pal.
Pot să stau?
Sigur.
O clipă au tăcut.
Știu tot, a spus Larisa.
Lucia a dat din cap.
Ți-a spus el?
Da. Și am văzut și urmele.
Îmi pare rău, a spus Lucia, vocea tremurând. Nu am vrut… Mă simțeam singură, divorțul m-a doborât, el doar încerca să mă ajute, și… S-a întâmplat. Nici nu știu cum.
Îl iubești?
Lucia a clătinat din cap.
Nu. E doar… nevoia să nu fiu singură. El era aproape.
Dar el?
Nu știu. Poate i-a plăcut atenția. Poate și el simțea un gol. Dar te iubește. Asta am văzut.
Larisa a privit pe fereastră.
Nici nu știu ce simt acum.
Ai dreptul să fii furioasă. Să-l lași sau să-l ierți. Ține de tine.
Mulțumesc că ai fost sinceră.
Au plătit și au ieșit împreună. În stradă Lucia s-a oprit.
Dacă vrei, mă transfer sau demisionez. Să nu-l mai vezi la serviciu.
Nu e nevoie, a spus Larisa. E jobul vostru. Doar… să nu mai vii la noi acasă.
Niciodată, a promis Lucia.
S-au despărțit fără să se mai privească.
Seara, Marian i-a scris din nou: Pot veni?
De data asta, Larisa a tastat: Vino.
A apărut cu un buchet, cu ochii încercănați de vină. Au stat în bucătărie, la ceai, povestind mult.
A spus tot: cum discuțiile au început de la serviciu, apoi au devenit personale. Cum ea îi povestea despre divorț, el despre oboseala de acasă. Cum după o ieșire cu colegii, s-au sărutat în taxi. Cum s-a oprit atunci, dar nu a reușit să oprească totul în el. Cum, în seara aceea, Lucia chiar a plâns la el și nu a avut puterea să-i spună să plece.
N-am fost cu ea în pat, a zis. Jur. Doar un sărut și o îmbrățișare. Însă știu cât de grav e totul.
Larisa a ascultat tot.
Te cred, i-a spus, în cele din urmă. Dar încrederea e ruptă. Trebuie să o reconstruim. Și ia timp.
Sunt gata, pentru orice.
Nu s-au îmbrățișat în seara aceea. Marian a dormit în camera de oaspeți.
Au mai trecut două săptămâni. Zilnic au vorbit despre frici, despre ce lipsise, despre cum rutina ucide pasiunea. Au mers împreună la terapie. Au citit cărți despre relații. Au reînvățat să se asculte.
Lucia nu a mai apărut. S-a transferat la alt departament, apoi și-a dat demisia.
Într-o seară din aprilie, când zăpada aproape dispăruse, Larisa a pregătit cina pastele lor cu fructe de mare. A pus pe masă două pahare. Vin din sticla aceea adusă cândva de la drum lung.
Marian a ajuns obosit, a văzut masa și a încremenit.
Pot… să toc vinul?
Poți, a spus Larisa. Prima oară a zâmbit din suflet, după mult timp.
S-au așezat la masă și au ciocnit.
Pentru noi, a zis Larisa.
Pentru noi, a întors el.
Și doar atunci a înțeles: au trecut peste asta. Nu fără răni, nu fără dureri. Dar au trecut.
Dragostea nu dispăruse. Doar că acum avea altă formă mai profundă, mai sinceră, mai atentă.
Iar pe masă erau două pahare curate. Cu urma buzelor lor.
