La tanti Anica în sat, i-a dat duhul motanul. Motan cu istorie bogată număra la activ nenumărate victorii asupra pisicilor mai slabe de înger, o sumedenie de rivali bătuți și rozătoare capturate cu dibăcie. Numai că, odată și-odată, și motanii ajung bătrâni, iar al nostru era deja pisoi cu barba albă. Douăzeci de ani și-a trăit traiul, fără să-i fi schimbat nimeni piesele principale.
L-a învelit tanti Anica într-un ștergar curat, a pus mâna pe lopată și s-a dus în spatele grădinii să-i facă loc de veci. Bărbatsu, nea Vasile Achim, meșterea ceva prin beci, în fundul curții, bombănea și se lupta cu șuruburi ruginite.
După ce i-a dat la motan cinstea cuvenită, tanti Anica a aruncat lut peste groapă și a ieșit dintre mărăcini cu lopata plină de noroi. Trecând pe lângă ea, vecina de peste drum, tanti Mița, sosită de la oraș, i-a ieșit în cale.
Sănătate, Anica dragă! a salutat Mița, și, așa de conversație, a întrebat: Cu ce te ocupi pe aici?
Ei, a oftat tanti Anica, cu Vasile-al meu am terminat socotelile. A fost vrednic, dar și-a găsit liniștea. Am plâns și l-am dus în spate după grădină, să nu ne incurce.
Mița a rămas cu gura căscată. Tocmai ieri îl văzuse pe nea Vasile la magazin, încărcându-și plasa cu zahăr, țigări și o jumătate de sticlă de vodcă.
Nu se poate! a exclamat. Vasile s-a dus? Așa pe nepregătite? Eu l-am văzut ieri, sănătos tun!
Era, era voinic și ieri, a încuviințat tanti Anica. A mâncat toată ziua, vesel, și-a înghițit singur toată scrumbia. Chiar și la pat am mai glumit cu el aseară…
Ochii Miței se măreau de la o propoziție la alta.
Azi dimineață, însă, tare s-a moleșit moșul meu, a continuat tanti Anica. S-a așezat pe bancă, s-a vârât sub plapumă, a bombănit ceva și… s-a dus.
Mița s-a închinat automat.
Uite-așa se întâmplă, a zis, era omul și, pac!, nu mai e. Și lopata asta, pentru ce o porți după tine?
Păi, nu ți-am zis? L-am băgat după grădină, l-am învelit frumos în ștergar și i-am pus o crenguță ca semn, să nu uit unde e.
Mița, fată crescută la oraș, nu prea știa cum merg treburile pe la țară. I se părea bizar ca Anica să-l fi înmormântat pur și simplu în dosul grădinii pe nea Vasile, cu o simplă crenguță pe post de cruce.
Ești grijulie, Anica, a murmurat Mița, derutată. N-ai poftit să chemi doctoru’ de familie sau pe vreun polițist să constate treaba cum se cuvine?
Acum tanti Anica s-a uitat la ea de parcă-i crescuseră trei urechi.
Ehei, ce ai scos pe gură, s-a pornit pe râs Anica. Vasile era motan, firește, dar nu să umplu comuna cu polițiști pentru fleacuri dintr-astea! Mai știi, poate vine direct procurorul general!
Mița băgă de seamă că, totuși, satul nu-i chiar ca orașul.
Poate la voi în capitală merge altfel, a zis Anica, ca să nu fie ceartă. Voi vorbiți cu avocați și tot felul de consilieri, la orice. Noi, pe la țară, facem cum am apucat. A murit Petrică și ce? Unde-i loc, acolo-l bagi. Grădina-i mare!
Mda… a făcut Mița, vădit zăpăcită. Cred că nu le-am învățat pe toate despre satul ăsta. Da’ la cimitir, nu se putea?
Și unde să-l duc, dacă a dat colțu’? a răspuns Anica supărată. Să-l pun la groapă cu creștinii? Păi, nu-i prea sofisticat? De când mă știu, pe toți i-am băgat după grădină.
Mița s-a așezat prudentă pe o bucată de lemn, ferindu-se să se uite la lopata din mâinile Anicăi.
Dar, femeie, câți ai mai adunat tu după grădină, în afară de Vasile?
O, o droaie! s-a gândit Anica cu glas tare. Înaintea lui Vasile, am avut un Mielușel. Blând la față, dar în suflet șiret. Stătea lângă mine noaptea, dimineața patul era leoarcă. L-am pedepsit oleacă! Și înainte, Simi… ăla era prietenos, mângâios, dar și lui i s-a rupt firul vieții. Toți i-am schimbat la timpul lor.
Și trânti lopata zdravăn în pământ, ca să pună punct.
Acu stau într-un rând frumos după grădină: Vasile, Mielușel, Simi… eroii mei. Nu-i bai, Mița, că zilele astea mi-aduce Tonia altul tânăr. La câți mi-au trecut prin mână, de nu mai dau de capăt!
Ce-o fi trecut prin mintea Miței, nu se știe, pentru că tocmai atunci, din spatele Anicăi, apare nea Vasile plin de lut, nervos și harciog ca un scai.
Mori de râs, muiere bătrână? a strigat la nevastă. Era să rămân acolo-ngropat, urlam ca din gură de șarpe! Cu greu am ieșit, și tu povestești bancuri aici!
I-a smuls lopata din mâini și a bombănit:
Dă-mi scula! Trebuie să-mi scot cizmele de-acolo… și sticla de rachiu a rămas tot în beci.
În clipa aia, tanti Mița s-a prăbușit încet de pe butuc și-a leșinat de tot. Că, până la urmă, s-a văzut că sticla de rachiu chiar a prins bine.
