Conduceam pe șoseaua de iarnă, printr-o zonă împădurită de lângă Codrii Moldovei, când brusc drumul mi-a fost blocat de o haită de lupi. Unul dintre ei a sărit direct pe capota mașinii mele; iar în clipa aceea, convins că nu mai am nicio șansă, s-a întâmplat ceva cu totul ieșit din comun
Era o după-amiază geroasă de iarnă. Mergeam spre Chișinău, acea rută pe care o știam pe de rost, de parcă aș fi făcut drumul cu ochii închiși. Pădurea se întindea de-o parte și de alta a șoselei, neatinsă, albă, liniștită. Nicio mașină la orizont. Am dat muzica încet, gândurile îmi zburau departe.
Dintr-o dată, în fața mea s-a aprins stopul roșu al unei alte mașini.
Șoferul din față a frânat brusc, de parcă ar fi dat de un pericol iminent. Am apăsat instinctiv frâna, iar roțile au scârțâit ușor pe gheață am scăpat la milimetru de o coliziune. Inima parcă mi-a înghețat în piept.
Ce naiba se întâmplă am murmurat printre dinți, ridicând privirea.
Și atunci am văzut motivul.
Chiar în fața mașinii, pe carosabil, apăruseră lupi. Nu unul, nu doi, ci o întreagă haită. Ieșeau din umbră, din pădurea deasă, cu pași calculați, ca și cum nu se grăbeau nicăieri. Pete cenușii pe zăpada albă. Ochi sclipitori, reflectați de faruri.
Am rămas nemișcat. Lupii se apropiau fără grabă de mașini.
Unul dintre lupi, masiv, s-a oprit chiar în fața mea. Ochii lui păreau că mă pătrund. Am simțit că între noi se așterne o liniște apăsătoare, prelungă. Nu-mi mai puteam desprinde privirea.
Am vrut să dau cu spatele, însă în oglinda retrovizoare am văzut haos: lupi pretutindeni. În spate, pe laterale, printre copaci haita mă încercuise complet.
Respirația mi s-a accelerat. Mi-au început să îmi tremure mâinile pe volanul rece. Și, deodată, lupul din față s-a avântat. Vasăzând cu ochii a sărit direct pe capota mașinii mele. Am simțit șocul în toată caroseria. Labele lui au alunecat pe metalul înfrigurat, ghearele au zgâriat tabla, iar el și-a aplecat botul spre parbriz, scoțând un mârâit grav, de-ți îngheța sângele în vine.
Un strigăt mi-a scăpat fără să vreau.
Conduceam pe șoseaua de iarnă, printre Codri, când deodată o haită de lupi mi-a ieșit în cale și unul dintre ei a sărit pe capotă; eram sigur că acolo îmi este sfârșitul, când a avut loc ceva cu totul neașteptat
Aveam impresia că, încă o secundă, și parbrizul cedează, că haita va năvăli înăuntru și povestea mea va lua sfârșit. Gândul acesta Asta a fost! mi-a traversat mintea cât un fulger.
Și exact atunci, un eveniment neprevăzut a spart tensiunea.
Din pădure s-a auzit un sunet diferit. Adânc, răgușit. Nu era lătrat, nu era urlet era un semnal, un fel de chemare.
L-am simțit cu tot corpul, până și în habitaclul mașinii. Lupul de pe capotă a încremenit, urechile îi s-au ciulit, apoi a ridicat brusc capul, uitându-se spre pădure. Printre copaci, a apărut atunci vârful haitei un lup alb-cărbune, cu o privire stăpână, pășind sigur și demn.
În mersul lui nu era furie, doar forță și stăpânire de sine. A ajuns pe șosea, lângă ceilalți, și i-a fixat tare. Dintr-o singură privire, totul s-a schimbat.
Lupul de pe capotă a sărit jos, în liniște, fără nicio urmă de agresivitate. Restul haitei s-a tras imediat înapoi. Liderul a dat iar un semn, scurt, surd.
Am înțeles brusc nu era un atac, era un semnal de ordine.
Mantra lui era clară: Nu se atinge omul. Mașina nu-i dușmanul. Și toată haita îi asculta fără crâcnire.
Lupii o luau rând pe rând spre codru înapoi, supunere desăvârșită. Ultimul s-a retras șeful. Înainte însă de a se pierde între copaci, s-a întors și m-a privit preț de-o clipă. Ochii lui nu aveau ură. Era în ei o liniște rece și parcă și ceva tainic. Ca și cum știa exact ce face.
După ce a dispărut, peste drum s-a lăsat liniștea.
Am rămas pe loc, cu pulsul la tâmple, minute bune. Palmă pe volan, inima încă tremurând. M-am gândit că, dacă nu era el, totul s-ar fi putut termina altfel.
