Mamă, iar ai lăsat lumina aprinsă toată noaptea! a răsunat vocea lui Constantin, intrând cu nerăbdare în bucătărie.
Eh, am ațipit, copile Am prins un serial la televizor și m-a furat somnul zâmbi femeia, cu o urmă de vină.
La vârsta ta, ar trebui să dormi noaptea, nu să rămâi în fața televizorului!
Mama a zâmbit blând, fără să răspundă. Strângea halatul la piept, ca să nu vadă Constantin cum îi tremură trupul de frig.
Constantin locuia tot în satul nostru, dar venea rar, doar când avea timp.
Ți-am adus fructe și medicamentele pentru tensiune, i-a spus, pe fugă.
Mulțumesc, dragul mamei. Să te aibă Domnul în pază, i-a șoptit ea cu drag.
Ar fi vrut să-i mângâie obrazul, dar băiatul s-a ferit, grăbit să plece.
Trebuie să fug, am ședință la serviciu. O să te sun zilele astea.
Bine, fiule. Ai grijă de tine, murmura mama.
După ce s-au tras ușile, a mai rămas multă vreme la fereastră, urmărind cum fiul ei dispare după colț pe Strada Mare, acolo unde toți vecinii se cunoșteau din priviri.
Apoi a pus mâna la inimă și a spus cu glas stins:
Să ai grijă de tine că eu nu mai am mult.
A doua zi dimineață, poștașul îi lăsă ceva în cutia veche, ruginită. Ana, așa se numea mama, se duse încet până la poartă, scoase un plic îngălbenit, scris cu caligrafia ei.
Pe el scria:
Pentru fiul meu, Constantin, când n-am să mai fiu.
Șezând la masă, începu să scrie, cu mâna tremurândă:
Dragul meu,
dacă citești aceste rânduri, înseamnă că n-am apucat să-ți spun tot ce simțeam.
Să știi: mamele nu mor. Ele doar se ascund în inimile copiilor, ca să nu-i doară.
Lăsând stiloul jos, privirea i s-a oprit pe o fotografie veche micul Constantin, cu genunchii juliți.
Ții minte, copilul mamei, când ai căzut din nuc și-ai zis că nu te mai urci niciodată?
Eu te-am învățat atunci să te ridici.
Așa vreau să o faci și acum nu cu trupul, ci cu sufletul.
A lăcrimat încet. A pus scrisoarea în plic și a notat:
S-o lași la poartă, în ziua când mă voi duce.
Trei săptămâni mai târziu, telefonul a sunat.
Domnule Constantin, vă sun de la clinica de la Chișinău Mama dumneavoastră s-a stins azi-noapte.
Constantin a rămas tăcut. Și-a închis ochii și n-a scos niciun sunet.
Când a pășit din nou în casa mamei, mirosea a levănțică și a liniște.
Pe masă era ceșcuța ei cu urmă de ruj.
În cutia poștală, plicul cu numele lui.
Înăuntru, scrisul ei:
Nu plânge, fiule. Lacrimile nu întorc ce-a fost.
În dulap am lăsat puloverul tău albastru. L-am spălat de multe ori încă miroase a copilărie.
Constantin a izbucnit în plâns.
Fiecare cuvânt îl durea, ca un ecou al trecutului pe care nu-l mai putea schimba.
Nu te învinovăți. Știam că ai propria viață.
Dar mamele trăiesc chiar și din firimiturile de atenție ale copiilor lor.
Sunai rar, dar fiecare apel era sărbătoare pentru mine.
Nu vreau să fii trist. Să nu uiți doar asta:
am fost mereu mândră de tine.
La final scria:
Când ți-e frig pune mâna la inimă.
Vei simți căldura. Eu încă bat în tine.
S-a prăbușit în genunchi, lipind scrisoarea de piept.
Mamă de ce n-am venit mai des? a mai spus, încet.
Casa răspunse cu tăcere.
A adormit pe podea, obosit de plâns.
Când se trezi, razele soarelui se strecurau printre perdelele vechi, galbene de vreme.
Se ridică și începu să atingă ceștile, fotografiile, fotoliul bătrân.
Pe frigider găsi un bilet:
Constantin, ți-am făcut sarmale, le-am pus în congelator. Știu că iar ai uitat să mănânci.
Lacrimile îi curgeau pe obraz.
Au trecut zile dar liniștea nu venea.
Mergea la muncă, trăia, dar cu gândul rămânea mereu în casa cu ferestre galbene.
Într-o duminică s-a întors iar acolo.
A deschis geamul, și trilul păsărilor a umplut odaia.
În curte a apărut poștașul:
Bună ziua, domnule Constantin. Sincere condoleanțe.
Mulțumesc
Mama dumneavoastră a lăsat încă o scrisoare. A zis să v-o dau când vă întoarceți aici.
A luat plicul, l-a deschis și a citit:
Dragă,
dacă te-ai întors, înseamnă că ți-a fost dor.
Casa asta nu ți-o las ca moștenire, ci ca amintire vie.
Pune flori la fereastră. Fă-ți ceai.
Și nu ține lumina doar pentru tine las-o aprinsă și pentru mine. Poate o voi vedea și eu, de acolo.
A zâmbit printre lacrimi.
Mamă lumină va fi în fiecare seară, îți promit.
A ieșit în curte, ridicând privirea spre cer.
I s-a părut că pe norii de deasupra satului, se vede silueta mamei, în halatul ei alb cu flori.
M-ai învățat să trăiesc, mamă învață-mă acum să trăiesc fără tine.
Anii au trecut.
Casa a rămas mereu caldă și plină de viață.
Constantin venea des uda florile, repara gardul, punea ceainicul la fiert ca și cum ar fi pentru doi.
Într-o zi a venit cu băiatul lui, de cinci ani.
Aici a trăit bunica ta, i-a spus copilului.
Și acum unde e, tată?
Sus, în cer. Dar ne aude.
Băiețelul s-a uitat spre cer și a făcut cu mâna:
Bunico! Te iubesc!
Constantin a zâmbit printre lacrimi.
Și parcă vântul i-a șoptit cu voce blândă:
Și eu vă iubesc. Pe amândoi.
Căci nicio mamă nu dispare cu adevărat.
Ea rămâne în felul în care râzi, te ridici, sau îi spui copilului tău Te iubesc.
Dragostea de mamă e singura scrisoare care ajunge mereu la destinație. În seara aceea, înainte să plece din casa veche, Constantin a lăsat lumina aprinsă la fereastră. Dădu drumul ceainicului, iar mirosul de plante se răspândi în odaie, ca o îmbrățișare nevăzută.
Băiatul lui a desenat cu creionul o inimă pe hârtia albă de pe masă și a scris într-o colț: Pentru bunica. Constantin a așezat desenul lângă ultima scrisoare și apoi a ieșit în curte, unde aerul de vară foșnea blând printre nuci.
A privit casa nu mai părea atât de goală. În liniștea ei, simțea că fiecare colț păstrează zâmbetul, grijile, iubirea mamei.
A ridicat fiul în brațe, și, privind amândoi către stele, i-a spus:
Să nu uiți niciodată lumina pe care o lași aprinsă pentru cineva drag nu se stinge niciodată cu adevărat. Rămâne vie, din inimă în inimă.
Copilul a închis ochii și a strâns mâna tatălui.
Iar Constantin, cu sufletul împăcat, a înțeles că acasă nu e doar un loc; e un dor care se aprinde mereu la fereastră, ca să știe cei rătăciți că sunt iubiți.
Și în seara aceea, pentru prima dată, lumina aprinsă în casa mamei a devenit lumină pentru întreaga lor familie o promisiune că dragostea nu se pierde, ci se scrie mereu în suflet, ca într-o scrisoare fără sfârșit.
