Și acum uneori mă trezesc brusc că e noapte și mă întreb: când a reușit tata să ne ia totul?
Aveam 15 ani în visul acesta. Locuiam într-o casă mică, dar îngrijită, undeva la marginea Chișinăului, cu mobilă primită de la rude, un frigider plin când prindeam zile de piață, și facturi plătite la timp, aproape mereu. Eram în clasa a zecea la liceul Mircea Eliade și singura grijă pe care o aveam era să trec de corigență la matematică și să strâng bani de adidașii aceia albi de la second-hand, pe care îi doream de parcă erau magici.
Totul a început parcă să se topească când tata venea mereu mai târziu acasă. Intra fără să salute, arunca cheile pe masa din sufragerie și dispărea în cameră cu telefonul lipit de ureche. Mama îi spunea, cu voce tremurată:
Iarăși ai întârziat, Vasile? Crezi că gospodăria asta o să meargă singură?
El răspundea sec, ca și cum n-ar fi fost acolo:
Lasă-mă în pace, sunt obosit.
Eu stăteam cu căștile la urechi, prefăcându-mă că nu aud nimic, de parcă muzica ar fi fost un zid între mine și ei.
Într-o seară, l-am văzut în curte, cu telefonul, vorbind și râzând încet. Zicea lucruri bizare: Se termină curând și Fii liniștit, mă ocup eu. Când m-a văzut, a închis deodată. Mi s-a strâns stomacul a neliniște, dar n-am zis nimic. Poate că nici n-aveam voce în noaptea aceea.
Într-o vineri, când am ajuns acasă, am găsit valiza deschisă pe patul lui. Mama era în pragul camerei, cu ochii roșii ca cireșele negre. Am întrebat:
Unde pleacă?
Nici nu s-a uitat la mine, ci a rostit printre dinți:
O să fiu plecat o vreme.
Mama a izbucnit:
Plecat cu cine? Măcar o dată să spui adevărul!
Și el s-a răstit, cu o răceală ciudată:
Plec cu o altă femeie. M-am săturat de viața asta!
Am izbucnit eu în plâns și am întrebat:
Dar eu? Dar liceul meu? Dar casa noastră?
El a spus doar:
O să vă descurcați.
Și-a închis valiza, a luat dosarul cu acte din sertar, portmoneul cu lei și a ieșit, fără la revedere, fără nimic. Ușa s-a trântit cu ecou, ca într-o cameră goală de teatru.
În aceeași seară, mama a încercat să scoată niște bani din bancomat. Cardul era blocat. A doua zi, la bancă, doamna de la ghișeu i-a spus cu voce de vis: contul era gol. El scosese toți banii pe care îi strânseseră împreună. Mai târziu, am aflat că două luni de facturi erau neplătite, și că tata luase un credit lăsând-o pe mama garant, fără ca ea să știe. Toate astea erau ca niște cifre pe care nu le înțelegeam, ca literele într-un alfabet străin.
O văd și acum pe mama, cum stătea la masă cu un calculator vechi Elektronika, verificând foi și plângând încet:
Nu ajunge, nu ajunge la nimic…
Eu încercam să o ajut, să fac ordine printre cele multe facturi, dar nu pricepeam nimic din lumea aceea de adulți, plină de datorii și de necunoscut.
După o săptămână ni s-a tăiat internetul, apoi aproape ne-au tăiat și lumina. Mama a pornit să caute de serviciu, spăla și curăța prin casele altora. Eu am început să vând bomboane la școală la pauze, cu punga ascunsă într-un ghiozdan vechi, rușinată, dar făceam asta fiindcă acasă nu era destul nici pentru pâine.
A fost o zi când am deschis frigiderul și era doar o cană cu apă și o jumătate de roșie uitată pe raft. Am stat singură în bucătărie și am plâns, ca și cum pereții s-ar fi făcut de zahăr și s-ar fi topit odată cu mine. Seara aceea am mâncat orez alb, gol, ca în post. Mama își cerea scuze, dar eu știam că nu putea da nimic din ce avusese cândva.
Mult mai târziu, totul devenise ca o oglindă crăpată; pe Facebook, am văzut o fotografie cu tata și femeia aceea într-un restaurant de la Bălți ridicau pahare de vin, râdeau. Mi-au tremurat mâinile. I-am scris un mesaj:
Tată, am nevoie de bani pentru caiete.
El mi-a răspuns sec:
Nu pot întreține două familii.
Acesta a fost ultimul nostru dialog.
De atunci, niciun telefon, nicio întrebare dacă am terminat liceul, dacă sunt bolnavă, dacă am nevoie de ceva. Doar o tăcere mai adâncă decât lacul de la Valea Morilor.
Acum lucrez, plătesc totul singură și o ajut pe mama. Dar rana rămâne ca o pată pe gât, adâncă, nu doar din cauza banilor, ci din cauza felului în care tata ne-a lăsat să ne scufundăm, și a mers mai departe ca o umbră ce uită de tot ce a atins.
Și, totuși, multe nopți mă trezesc cu același gând blocat undeva între inimă și plămâni:
Cum înveți să trăiești când propriul tată îți ia totul și te obligă să devii adult, chiar dacă tu ești încă doar un copil pierdut în vis?
