Soțul mi-a adus un prieten să stea la noi o săptămână, iar eu, în liniștea ireală a serii, mi-am umplut valiza ca-ntr-un vis și am plecat la un sanatoriu în stațiunea Covasna.
Hai, intră, nu te sfii, simte-te ca la tine acasă! răsună din hol vocea veselă a lui Sorin, iar apoi se auzi un troncănit greu, ca și cum ar fi căzut pe podea un sac de cartofi. Lucica oricum tocmai pune masa, am ajuns la țanc!
Lucica îngheță cu polonicul în mână. Nu aștepta pe nimeni. În seara asta se visa liniștită, în pijamale pufoase, la televizor, doar ea cu Sorin și liniștea adâncă ce curge peste case la ore târzii, după săptămâni pline de calcule și facturi. Lăsă polonicul peste suportul său ca sub un clopot, se șterse pe mâini cu prosopul brodat de mama și ieși în hol.
Imaginea ce o întâmpină era aidoma unui tablou pictat cu pensule rătăcite: Sorin, cu fața radioasă ca o oală proaspăt spălată, se chinuia să-i tragă geaca unui bărbat masiv, cu obraji pufoși și nas stacojiu. Într-un colț, de parcă ar fi fugit de lume, trona o geantă sport uriașă plesnind de conținut, fermoarul gata să cedeze.
Uite, Lucico, ce surpriză! Pe Petrică ți-l mai amintești? Din anul nostru de la politehnică el cânta cel mai tare la chitară!
Îi aminti vag pe Petrică: un tip gălăgios din ultima bancă, veșnic cu țigara și cursurile altora în mână. Acum, vechiul tânăr se transformase într-o umbră rotunjită: burta ieșea peste curea, chelia strălucea sub lustră, iar ochii scormoneau prin casă ca niște arici foameși.
Sărut mâna, soacră mormăi musafirul, zvârlind pantofii undeva către sertarul cu încălțăminte. Aveți loc de-ntors, numai bun.
Bună seara, răspunse Lucica, cu reținere, ochii între soț și ginerele necunoscut al visului. În privirea ei, întrebările tăceau cu forța unui mușchi încordat.
Sorin se strecură la ea, o cuprinse pe după umeri și îi șopti la ureche, de parcă ar fi dovedit vreun secret de stat:
Luci, e bai la Petrică: l-a dat nevasta afară. Blocul e pe numele soacrei și nici nu e trecut acolo. A rămas pe dinafară, fără un ban în buzunar. Poate stă și el la noi o săptămână, cât găsește ceva sau se împacă. N-am putut să-l las pe drumuri, mă știi cum sunt.
Lucica îl știa prea bine. Bun la suflet, dar fără niciun ac de spinare. Inima lui era moale, moale ca mămăliga proaspătă; nu știa să spună nu, mai ales dacă cineva îi cânta romanțe vechi cu prieteni de-o viață.
O săptămână? șopți ea. Sorine, aici e apartament cu două camere. Unde doarme el, pe canapea? Unde mai stăm noi seara?
Hai, Luci, nu fi rea! Bem ceai pe bucătărie o săptămână. Îi facem omului un bine. E om cumsecade, nici n-o să-l simți.
Omul cumsecade, între timp, reveni din baie, frecându-se pe mâini cu prosopul cel nou, agățat în acea dimineață pentru musafiri speciali.
Aveți ceva de ronțăit? De dimineață n-am ciugulit nimic. Nici măcar apă nu am gustat. Mi-au tremurat nervii cât am alergat cu bagaje.
Cina s-a desfășurat într-un teatru absurd: Petrică a mâncat ca un uriaș, de parcă s-ar fi pregătit pentru o iarnă nucleară. Ciorba dispărea amețitor, chiftelele erau înghițite ca pe vreme rău. Pe fundal, nu lipseau comentariile lui.
Ciorba-i bună, dar nu prea are usturoi. Nevastă-mea, fosta, o făcea mai groasă, târta ar fi trebuit să stea-n picioare! Asta-i slăbuță… dietetică.
Lucica strângea din buze. Sorin, cu zâmbet vinovat, tot îi punea adăugiri în farfurie.
Mănâncă, Petrică, Lucica gătește dumnezeiește.
Pentru domnișoare de oraș e acceptabil, strâmbă Petrică din nas, umplându-și păhărelul cu țuica rămasă de la sărbători. Da noi, de la țară, suntem obișnuiți cu altă mâncare. Sorine, ai cumva o bere-n frigider? Țuica asta nu merge cu chiftelele…
Seara, televizorul bubuia din sufragerie la volum de tren accelerat. Petrică stătea întins ca o broască pe canapea, comentând fiecare bătaie de pe ecran, în timp ce Sorin îi ținea isonul și dădea ture până-n bucătărie după ceai și sandvișuri. Lucica, marginalizată din visul ei, se retrase în dormitor, cu ușa bine închisă, încercând să citească. Țipetele și râsul lui Petrică treceau totuși prin pereți ca niște năluci străvezii.
Dimineața, coșmarul oniric nu se termina. Lucica găsi la bucătărie munți de vase murdare. Firimituri peste tot, pete de sos, sticle goale pe masă. Din sufragerie răzbătea sforăitul bizar al lui Petrică, întins pe canapea ca o foca adusă de visurile iernii. Mirosuri de băutură amestecate cu miros de ciorapi împânzeau aerul.
Sorin, moale și zăpăcit, ieși din baie.
Scuză-mă, Luci, ne-am lungit noaptea… Azi fac ordine, promit!
Azi? Și micul dejun din ce-l mâncați? Nu mai este nicio farfurie curată.
Iau două la spălat, acum…
Lucica își bău cafeaua, cu privirea pierdută, și a plecat la serviciu. Toată ziua, o apăsa un dor nebun de liniște: acasă nu mai simțea să fie acasă.
Seara, vasele erau spălate doar pe jumătate, cu urme de sos cleios. Miros de prăjeală și stătut. Petrică, în maieu, fuma la fereastra de la bucătăriedeși Lucica spusese de o mie de ori că nu se fumează în casă.
Uite, a venit doamna casei! Am prăjit cartofi pe untură cu Sorin. Da a trebuit să luăm slănină din magazin, că n-aveați. Sorin mi-a dat bani, că la mine cardul nu-i bun.
Plita era plină de ulei, pe jos coji de cartofi.
N-am poftă, răspunse Lucica, Sorine, hai puțin.
În dormitor, închise ușa.
Ce e asta? Cum de fumează pe bucătărie? De ce e mizerie peste tot? Ziceai că n-o să-l simt!
Nu te supăra, Luci, omu-i stresat… ne revenim! O săptămână și scapăm. Caută deja gazdă, a sunat azi.
Cum? Stând pe canapea cu bere?
Chiar a sunat! Hai, nu fii supărată. Prietenii la nevoie se cunosc…
Au urmat trei zile și trei nopți de vise negre. Petrică acapara spațiul, mânca tot spanacul, trecea în chiloți prin sufragerie, bloca baia cu orele, lăsând totul leoarcă de apă.
Dar vineri a venit apogeul.
Când Lucica a ajuns mai devreme acasă, dornică de o baie, pe hol trona încălțăminte necunoscută: cizme de damă cu toc cui, bocanci masculini. Din sufragerie răsuna muzică și râsete groase.
La masă, Petrică, un bărbat străin și o tânără vopsită țipător. Sorin, roșu și mic, într-un colț. Pe masa de stejar, snack-uri și sticle goale. Cenușă de țigară într-un pahar de cristal.
Opa, a venit nevasta! Sorine, umple-i un păhărel! Luci, fă cunoștință cu Costică și Dorina, sărbătorim, că-i vineri!
Lucica privi pata udă de pe masa lustruită, apoi chiștocul stins în bombonieră. Pe Sorin, care nu îndrăznea să o privească, parcă-l vedea mic, mic, ca un prunc.
Nu a țipat, nu a spart farfurii. S-a întors în dormitor, lăsând ușa ferecată. În vis, sunetele se topeau: muzica s-a domolit, dar plutea ca o dâră de abur.
A scos valiza cea mare. Totul părea ireal: halat, papuci, costum de baie, șapte rochii, două cărți, bani puși deoparte, loial unei voci lăuntrice pe care până acum o ignora.
Deschise laptopul și cu mișcări lente rezervă o cameră de lux la sanatoriul din Covasna: vedere spre pădure, masaj, împachetări cu ciocolată. Plăti cu leii strânși, simțindu-se ca-ntr-o poveste cu zâne. Bagajul gata, se întinse, își puse dopuri în urechi și balletul petrecerii rămase doar un murmur de vis îndepărtat.
Dimineața liniște ca într-o pădure de iarnă. Petrecăreții dormeau. Lucica, proaspătă, ieși pe ușă. Pe masa din bucătărie, printre resturi, o simplă notiță: Sunt la sanatoriu. Vin peste o săptămână. Mâncare nu mai este. Întreținerea, plătește-o tu!
Taxi-ul o aștepta sub teiul bătrân de la scara blocului. Plecând, Lucica simți cum i se ridică, ca un nor greoi, toată povara de pe umeri.
Primele două zile la sanatoriu au curs ca-ntr-un vis cu aburi. Plimbări prin zăpadă, apă de izvor, ceai de sunătoare, ore în piscină și cărți. Telefonul dat pe mut, uitat în geantă.
Mesajele începură a veni: Lucico, unde ești? Să nu fie vreo glumă… Am trezit și nu ești.
Nu e nimic de mâncat. Puteai lăsa o ciorbă-n frigider…
Lucica zâmbi și se programă la o împachetare cu argilă.
Pe a treia zi, tonul se schimbase:
Unde-s șosetele curate?
Cum pornesc mașina de spălat? Clipocesc becuri…
Petrică întreabă de prosoape, nu mai are…
Am rămas fără detergent și hârtie igienică!
Răspunsul ei a fost laconic: Instrucțiuni ai pe net. Detergent și hârtie din magazin. Aveți bani, din moment ce e pentru băutură.
În a patra zi, sună telefonul. Lucica bea ceai într-o liniște de vis.
Luci, când te-ntorci? Nu se mai poate! vocea lui Sorin, plină de panică.
Ce s-a întâmplat, dragă? Eu mă odihnesc.
E haos! Petrică a adus iar prieteni, urlă la meci, au chemat vecinii poliția. Am luat amendă! Nu mai rezist! Petrică vrea mereu cină, spune că sunt un gospodar prost!
Păi, prietenul tău zicea că-s domnișoară de oraș. Poate vă gătește el. Prăjiți slănină!
Nu pot să-l dau afară, mi-e jenă, e prieten…
Atunci știi ce ai de făcut. Eu duminică revin. Dacă nu găsesc casa ca la plecare și pe Petrică tot acolo, plec la mama și divorțez. Nu-i amenințare, e adevăr!
Închise calm și se programă la masaj. Se simțea cum nu s-a mai simțit de ani: ușoară, fermă, adusă cu picioarele pe pământ de acest vis ireal.
Ultimele zile la sanatoriu s-au dus pe nesimțite. Lucica a dormit ca-n copilărie, fața i s-a luminat, nici ridurile de pe frunte nu se mai vedeau.
Duminică, cu valiza plină de aer curat și gânduri limpezi, a urcat spre apartament. În aer plutea miros de clor, lămâie și… pui la cuptor voluptuos. Pe hol, liniștea era totală. Nici uriașa geantă, nici pantofii străini. Papucii lui Sorin stăteau drepți la raft.
Din bucătărie, soțul se ivi palid dar bărbierit, cu privirea adâncă, ca după un uragan.
Bună… șopti.
Lucica păși: în living, totul era strălucitor. Canapeaua strânsă, covorul parfumat, masa lustruită. Pe aragaz, puiul se rumenea.
Unde-i Petrică? întreabă, trăgându-și haina.
Sorin își afundă fruntea în palme.
L-am dat afară. Joi, după ce-ai sunat.
Chiar? Nu ți-a fost greu?
Când a început să comande du-te după bere, începe meciul și eu, rupt de obosit, spălam vase, m-am blocat. I-am zis: ia-ți bagajul și du-te.
Ce-a zis?
Că-s bleg, sub papuc, că am trădat prietenia… voia bani de suferință morală. I-am dat o mie de lei de taxi și la revedere. Cheia i-am luat-o. Două zile am curățat casa. Vecinei i-am dus bomboane și scuze.
Sorin îi prinse mâinile. Palmele îi erau aspre, mirosind a detergent.
Iartă-mă, Luci! Abia acum pricep cât duci în spinare aici. Am înțeles, e prea mare prețul confortului pe care-l oferi tu.
Nu-s plătită să am grijă de paraziți, zise Lucica.
Niciun musafir n-o să mai doarmă pe la noi, promit. Petrică nu mai intră pe-aici. L-am băgat în lista neagră!
Hai și stai jos, că puiul arde.
Au luat cina în tăcere, dar era tăcerea caldă a cuibului. Sorin îi punea pui în farfurie, îi turna ceai parfumat.
Ți-a plăcut la sanatoriu?
Foarte mult. Mă duc de-acum de două ori pe an. Și tu ar fi bine să-nveți să gătești altceva decât ochiuri, dacă vreodată iar dispar.
Voi învăța, promit!
A doua zi, Lucica află de la o colegă că Petrică s-a întors la soacră-sa, a făcut și acolo scandal, iar nevastă-sa îl dă acum în judecată pentru datorii. Mai mult, fusese dat afară din serviciu acum o lună pentru băutură, iar povestea m-a dat nevasta afară deodată era doar o scuză să-și găsească loc de dormit și urechi tolerante.
Sorin a oftat atunci, privind-o cu mai multă dragoste. Granițele casei lor deveniseră sacre și nimeni nu le va mai încălca. Lucica a înțeles că uneori, ca să fii auzit, e de ajuns să pleci fără zgomot, căci abia în acel moment îi lași pe ceilalți să se întâlnească cu propriile consecințe.
S-a schimbat viața lor? Nu peste noapte. Dar Sorin nu mai lua munca ei de acasă ca pe un dat și, cel mai important, a învățat să spună nu. Peste o lună, când verișorul său i-a cerut găzduire câteva nopți, i-a dat cu politețe adresa motelului cel mai apropiat.
Lucica amesteca borșul și zâmbea. Sanatoriul e vis frumos, dar acasă, unde ești prețuit și ascultat, e cu adevărat liniște.
