„Și ce, acum el va trăi cu noi?” – a întrebat el pe soția sa, privind spre fiul lor…

Și acum va locui cu noi?, întrebă el, privind spre soție, cu ochii ațintiți pe fiul lui.
Vasilica Popescu sosise acasă și rămase uluită când la văzut pe Dacian. De doi ani, Dacian locuia departe, cu soţia lui, şi se întâlneau rar, de obicei încă o dată pe lună, doar în weekenduri. Apoi, iată că săptămâna de lucru se scutură asupra lor.

Ce sa întâmplat? spuse Vasilica, fără a rosti un salut.

Nu te bucuri să mă vezi? încercă să glumească Dacian, dar când simţi privirea severă a mamei, răspunse: Da, am plecat de la Lenuța.

Ce înseamnă plecat? întrebă ea, cu un ton autoritar.

Cu firea ei dură, Vasilica nu era prea înclinată la glume. Se vedea că munca îi lăsase amprenta; de altfel, ea lucra la o instituție de reeducare pentru minori.

Păi am avut o ceartă, mormăi Dacian, încercând să arate prin gesturi că nu vrea să discute subiectul.

Şi ce? îl privi în ochi, apoi întrebă: O să vii la mine după fiecare ceartă cu soţia?

Ne divorțăm! izbucni Dacian.

Vasilica nu-și clatină privirea; ochii ei cereau explicații. După un oftat, Dacian continuă:

Vrea să-mi pună pe umeri și treburile gospodăreşti. Eu vin acasă de la muncă obosit, nu pot să mai fac altceva.

Ce, ai rupt legătura ca să ajuţi soţia? nu-l încurajă mama.

Și ea mia spus acelaşi lucru. I-am răspuns că femeia e paznică de foc și trebuie să-și facă treburile în casă.

De unde-ţi ieşi cu așa vorbă? îl mustră Vasilica, pierzânduși răbdarea.

Ea era obosită după o zi lungă, voia să se facă duș, să se odihnească și să ia cina în liniște cu soţul ei, dar Dacian apărea cu vorbe de pe vremea medievală, despre roluri patriarhale. Întreaga ei viaţă fusese alături de soţul ei, împărţind munca, treburile casnice şi creşterea copiilor. Nu cunoștea niciodată o despărțire de felul ăsta.

Te întreb eu! strigă Vasilica, atât de tare încât dacă ar fi fost bărbat, ar fi părut că se dezmiardă. De undeţi vine săți împarţi treburile? El le împarte pe amândoi! Voi doi lucraţi, amândoi sunteţi aducători, deci treburile din casă trebuie să le facem împreună. Sau i-ai propus soţiei să renunțe la muncă și să stea acasă? Nu? Atunci ce te face să te lauzi? Nai văzut niciodată pe noi, cu tatăl, să ne certăm din pricina treburilor din casă? Toţi ştim să tragem căruţa în echipă, nu să ne lăsăm să o tragem unul singur.

În acel moment, la ușă intră Ioan Popescu, tatăl, şi întrebă, privind spre fiu:

Ce sa petrecut?

Dacian, gândinduse la cum chestiile se repetă, răspunse:

Ne despărțim de Lenuța.

Ce prostie, replică scurt Ioan și își duse sacul cu cumpărături în bucătărie.

Vasilica, vorbind cu soțul său, adaugă:

Dacian e un prost, îi spuse, explicând cauza certului.

Şi acum o să locuiască cu noi? întrebă Ioan pe soţia lui, apoi se întoarse spre fiu:

Ştii că soţ înseamnă copălărier? Un copălărier este cel care trage cotimpul alături de tovarășul lui de viață. De aceea, căruţa familiei trebuie să se trage pe egală parte. Dacă unul începe să slăbească, celălalt trebuie să tragă în dublu. În cele din urmă, fie unul moare, fie căruţa se rupe.

Dacian se gândi la cuvintele părinţilor, dar supărarea față de Lenuța nu-l părăsea. Se aștepta la sprijinul lor, dar în loc de asta, părinţii păruseră de partea grea a lui. Ioan, deghizând produsele din sac pe masă, și Vasilica le așeză la loc: indicau clar că Dacian era un oaspete nedorit și nu aveau de gând să se îngrijore de el.

Dacian privea idila familiei lor și nu înțelegea cum oamenii atât de serioși în viață se comportau uneori ca iepurașii.

Ce faci aici? Du-te să te împaci cu soţia! îl mustră Ioan, adăugând:

Aruncă din cap toate cuvintele de datorii! Trebuie să ne iubim și să ne ajutăm, asta e legea. Acum pleacă, că mama și eu am treburi.

Dacian plecă de la părinţi, cu sufletul camcat. Nua primit tratamentul pe care îl aștepta, dar supărarea față de Lenuța se domoli. Înțelegând că el însuși a aprins scânteia certului, realiză că își dorește să clădească o familie fericită, la fel ca a celor de lângă el. Îmi amintesc încă de acea zi, când cuvintele grele și înțelepciunea bătrânilor au învățat pe un tânăr să caute echilibrul între muncă și cămin.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

eleven + 8 =

„Și ce, acum el va trăi cu noi?” – a întrebat el pe soția sa, privind spre fiul lor…
— La noi în familie, patru generații de bărbați au lucrat pe calea ferată! Tu ce ai adus? — Pe Galina, — a răspuns Ana încet, mângâindu-și burtica. — O vom numi Galinuța. — Iar fată? Parcă ar fi o batjocură! — Elena Mihailovna a trântit rezultatul ecografiei pe masă. — La noi în familie, patru generații pe calea ferată! Și tu ce ai adus? — Pe Galinuța, — a spus Ana, mângâindu-și burtica. — Așa o vom numi. — Galina… — a prelungit soacra. — Măcar numele e frumos. Dar la ce bun? Cui o să-i trebuiască Galina ta? Maxim tăcea, cu ochii în telefon. Când soția l-a întrebat ce crede, doar a ridicat din umeri: — Ce este, asta e. Poate următorul va fi băiat. Ana a simțit un nod în stomac. Următorul? Dar ea, micuța aceasta, ce e – o repetiție? Galinuța s-a născut în ianuarie — micuță, cu ochi mari și păr bogat, închis. Maxim a venit doar la externare, cu un buchet de garoafe și un pachet de haine pentru copila. — Frumoasă, — a spus el, privind cu grijă în cărucior. — Seamănă cu tine. — Nasul e al tău, — a zâmbit Ana. — Și bărbia încăpățânată. — Hai, lasă, — s-a eschivat Maxim. — Toți copiii arată la fel la vârsta asta. Elena Mihailovna i-a întâmpinat acasă cu o față acră. — Vecina Valentina m-a întrebat dacă am nepot sau nepoată. Mi-a fost rușine să răspund, — a murmurat ea. — La vârsta mea să mă joc cu păpușile… Ana s-a încuiat în camera copilului și a plâns în liniște, strângându-și fiica la piept. Maxim muncea tot mai mult. Făcea ore suplimentare la depoul de la periferie, accepta ore în plus. Spunea că familia îl costă mult, mai ales cu un copil. Venea târziu, obosit și tăcut. — Te așteaptă, — îi spunea Ana când trecea grăbit pe lângă camera copilului, fără să arunce o privire. — Galinuța învie de fiecare dată când îți aude pașii. — Sunt obosit, Ană. Mâine tre’ să fiu devreme la lucru. — Dar nici măcar nu ai salutat-o… — E mică, nu pricepe încă. Dar Galina pricepea. Ana vedea cum fetița întoarce capul la ușă când îi aude pașii, apoi privește îndelung în gol după ce pașii dispar. La opt luni Galinuța s-a îmbolnăvit. Febra a urcat la treizeci și opt, apoi la treizeci și nouă. Ana a chemat medicul – deocamdată, doar tratament acasă. Dimineața, temperatura a sărit la patruzeci. — Maxime, trezește-te! — Ana îl zguduia pe soț. — Galinuța e foarte rău! — Cât e ora? — Maxim a deschis cu greu ochii. — Șapte. N-am dormit toată noaptea. Trebuie la spital! — Așa devreme? Poate mai așteptăm până deseară? Am tură importantă azi… Ana l-a privit ca pe un necunoscut. — Fetița ta arde de febră și tu te gândești la muncă? — Nu moare, doar are răceală, asta li se întâmplă copiilor. Ana a chemat singură taxiul. La spital, medicii au internat-o pe Galinuța direct la infecțioase. Suspiciune de inflamație gravă – era nevoie de puncție lombară. — Unde-i tatăl copilului? — a întrebat medicul. — Trebuie acordul ambilor părinți. — El… muncește. Vine imediat. Ana l-a sunat pe Maxim toată ziua. Telefonul – închis. Pe la șapte seara a răspuns, în sfârșit. — Ană, sunt la depou, treabă… — Maxime, Galina are meningită! E nevoie de acordul tău pentru puncție! Medicii așteaptă! — Cum? Ce puncție? Nu înțeleg nimic… — Vino! Acum! — Nu pot, am tura până la unsprezece. După mă văd cu băieții… Ana a închis fără un cuvânt. A semnat acordul singură – ca mamă avea dreptul. Puncția sub anestezie totală. Galina părea așa mică pe targa rece a sălii de operații. — Rezultatele vin mâine, — a spus doctorul. — Dacă e meningită, tratamentul va fi lung. Vreo lună și jumătate spitalizare. Ana a rămas peste noapte în spital. Galina sub perfuzie, palidă și nemișcată. Doar pieptul mic urca și cobora încet. Maxim a venit a doua zi, la prânz. Nebărbierit, șifonat. — Ei, cum mai e? — a întrebat fără să intre în salon. — Rău, — a răspuns Ana scurt. — Rezultatele încă nu sunt gata. — Ce i-au făcut? Chestia aia… cum îi zice… — Puncție lombară. I-au luat lichid din coloană. Maxim s-a făcut alb la față. — Oare a durut? — Sub anestezie, nu a simțit. S-a apropiat de pătuț și a încremenit. Galina dormea, cu o mânuță peste pătură, bandajată cu cateter la încheietură. — E… atât de mică, — a murmurant Maxim. — Nu m-am gândit… Ana n-a răspuns. Analizele au ieșit bine – fără meningită. Doar o viroză severă. Tratament acasă, sub supraveghere medicală. — Ați avut noroc, — a spus medicul. — Încă o zi-două de întârziere și era mult mai grav. În drum spre casă Maxim tăcea. Doar când au ajuns la scară, a întrebat încet: — Am fost chiar atât de rău… ca tată? Ana a așezat-o pe Galina mai comod și l-a privit. — Tu ce crezi? — M-am gândit că mai e timp, că e mică, nu pricepe. Dar… — a tăcut. — Când am văzut-o cu tuburile acelea… Am simțit că o pot pierde. Și că nu vreau să pierd. — Maxime, are nevoie de un tată. Nu de aducător de bani, ci de tată. Să-i știe numele, jucăriile preferate. — Care sunt? — a întrebat. — Un arici de cauciuc și o zornăitoare cu clopoței. De câte ori vii acasă, merge de-a bușilea la ușă să o iei în brațe. Maxim a plecat privirea. — N-am știut… — Acum știi. Acasă, Galina s-a trezit și a plâns – subțire, trist. Maxim s-a apropiat instinctiv, dar s-a oprit. — Pot? — a întrebat. — E fiica ta. A luat-o cu grijă în brațe. Galina s-a liniștit, privind serios chipul tatălui. — Bună, draga tatei, — a șoptit Maxim. — Iartă-mă că n-am fost lângă tine când ți-a fost cel mai greu. Galina a întins mânuța spre fața lui și i-a atins obrazul. Maxim a simțit un nod în gât. — Tata, — a spus Galina clar. A fost primul ei cuvânt. Maxim a privit-o pe Ana cu ochi mari. — A zis… — Spune de o săptămână, — a zâmbit Ana. — Dar numai când nu ești acasă. Probabil a așteptat momentul potrivit. Seara, când Galina a adormit la tata în brațe, Maxim a pus-o atent în pătuț. Fetița nu s-a trezit, doar i-a strâns degetul și mai tare. — Nu vrea să te lase, — a observat Maxim. — Îi e teamă că dispari iar, — a explicat Ana. A stat lângă pătuț încă jumătate de oră, fără să-și retragă degetul. — Mâine îmi iau liber, — i-a spus Anei. — Și poimâine. Vreau… să o cunosc mai bine pe fiica mea. — Și cu munca? Cu orele suplimentare? — Ne descurcăm și altfel. Sau trăim mai modest. Important e să nu pierd cum crește fiica mea. Ana l-a îmbrățișat. — Mai bine târziu decât niciodată. — N-aș fi iertat niciodată, dacă s-ar fi întâmplat ceva și eu nici numele jucăriei ei nu l-aș fi știut, — a șoptit Maxim privindu-și fiica adormită. — Ori că știe să spună „tata”. După o săptămână, când Galina s-a însănătoșit, au ieșit toți trei în parc. Galina pe umerii tatălui, râdea, apucând frunzele aurii. — Privește ce frumos e, Galinuțo! — îi arăta Maxim copacii galbeni. — Uite, o veveriță! Ana mergea alături, gândindu-se că uneori trebuie să fii aproape de a pierde ce ai mai scump, ca să-i vezi cu adevărat valoarea. Acasă, Elena Mihailovna i-a întâmpinat cu nemulțumire. — Maxim, Valentina mi-a spus că nepotul ei joacă deja fotbal. A ta doar cu păpușile… — Fetița mea e cea mai grozavă din lume, — i-a răspuns calm Maxim, punând-o pe Galinuța jos și întinzându-i ariciul din cauciuc. — Și păpușile sunt minunate. — Dar neamul se va stinge… — Nu se va stinge. Va continua. Altfel, dar va continua. Elena Mihailovna a vrut să comenteze, dar Galina a mers de-a bușilea la ea și a ridicat mânuțele. — Bunica! — a spus fetița și a zâmbit larg. Soacra a luat-o derutată în brațe. — Ea… vorbește! — a mirat bătrâna. — Galina noastră e foarte deșteaptă, — a spus mândru Maxim. — Așa-i, iubita tatei? — Tata! — a strigat Galina veselă, bătând din palme. Ana privea scena și se gândea că fericirea vine uneori abia după încercări. Cea mai mare iubire e cea care nu se naște imediat, ci se coace din greu, printre frici și durere. Seara, culcând-o pe fiică, Maxim îi cânta încet un cântecel de leagăn. Vocea moale, puțin răgușită, dar Galina asculta cu ochii mari. — N-ai mai cântat niciodată până acum, — i-a atras atenția Ana. — Nu făcusem multe, — a răspuns Maxim. — Dar am timp să recuperez. Galina a adormit strângându-i degetul la piept. Iar Maxim n-a mai tras mâna – a stat în liniște, ascultându-i respirația, gândindu-se cât se poate pierde dacă nu te oprești la timp să vezi ce contează cu adevărat. Iar Galina dormea și zâmbea în somn – acum știa sigur, tata rămâne cu ea. Această poveste reală ne-a fost trimisă de o cititoare. Uneori, destinul nu cere doar o alegere, ci și o încercare grea, ca să trezească în noi cele mai frumoase sentimente. Tu crezi că un om poate să se schimbe când realizează că riscă să piardă ce are mai de preț?