M-am întors acasă seara și îl găsesc pe Ana în sufragerie, așezată la masă să pună câteva bucate pentru cină. Îi iau mâna și îi cer să stea puțin și să se așeze lângă mine, căci am ceva important de zis: Vreau să cer divorțul!. Ea rămâne tăcută un moment, apoi întreabă de ce. Nu găsesc un răspuns și tăcerea mea o face să se dezlănțuie: nu mâncăm, începe să țipe incoerent, se liniștește și apoi strigă din nou În cele din urmă plânge toată noaptea. O înțeleg, dar nu pot să-i ofer niciun cuvânt de alinare am încetat să o iubesc și am îndrăgit pe Elena, o altă femeie.
Cu vinovăție în suflet îi înmânc un contract de separare, în care îi promit apartamentul și mașina, dar ea rupe hârtia în bucăți și o aruncă pe fereastră, apoi începe să plângă din nou. Eu nu simt altceva decât remușcări femeia cu care am petrecut zece ani a devenit pentru mine un străin.
Îmi pare rău de anii trăiți împreună și vreau să scap de aceste legături cât mai repede pentru a zbura spre noua iubire. Dimineața, pe noptiera din dormitor, găsesc o scrisoare cu condițiile divorțului: Ana îmi cere să amân depunerea cererii cu o lună și, în acest timp, să continuăm să jucăm rolul unei familii fericite. Motivul este examenul pe care îl are fiul nostru, Mihai. Mai adaugă și că, în ziua nunții noastre, am dus-o în brațe în casă și că vrea să o port în brațe din dormitor în fiecare dimineață în această lună.
De când am început relația cu Elena, contactul fizic cu Ana devine rar micul dejun împreună dimineața, cina împreună seara și somnul pe părțile opuse ale patului. Așa că, când o iau în brațe pentru prima dată după o lungă pauză, simt o confuzie profundă. Aplauzele lui Mihai mă readuc în realitate pe fața Anei răsare un zâmbet fericit, iar eu simt o durere inexplicabilă. De la dormitor la sufragerie sunt zece metri; în timp ce o port, ea își închide ochii și îmi șoptește la ureche să nu-i spun lui Mihai despre divorț până la data stabilită.
În a doua zi mă descurc mai ușor în rolul soțului iubitor. Ana îmi sprijină capul pe umăr și înțeleg că nu mă uitam de mult în detaliile pe care le iubeam odată și că acestea s-au schimbat de când ne-am căsătorit. În a patra zi, luând-o în brațe, îmi trece prin minte că ea mi-a oferit zece ani din viața ei. În a cincea zi, simt în piept un nod de vulnerabilitate când Ana se sprijină la pieptul meu. Cu fiecare zi, ridicarea ei din dormitor devine tot mai ușoară.
Într-o dimineață o prind în fața dulapului, alegând haine descoperă că garderoba i-a rămas mult prea mare. În acel moment observ cum Ana s-a slăbit și cum corpul i s-a aplecat. Asta explică de ce greutatea pe care o port scade cu fiecare zi. O revelație bruscă, ca o lovitură în plexul solar, îmi trezește conștiența. Fără să mă gândesc, îi mângâi părul. Ana cheamă pe Mihai și ne îmbrățișează pe amândoi. Lacrimile îmi încing gâtul, dar mă întorc, căci nu vreau să-mi schimb hotărârea. O iau din nou în brațe și o scot din dormitor. Ea mă strânge la gât și eu o țin de aproape, ca în prima noapte de nuntă.
În ultimele zile ale termenului convenit, sufletul meu este tulburat. Simt că ceva s-a schimbat în mine, că se răsturnă ceva ce nu pot numi. Merg la Elena și îi spun că nu voi divorța de Ana.
Pe drumul spre casă mă gândesc că rutina și monotonia vieții de cuplu nu apar din dispariția iubirii, ci pentru că oamenii uită cât de importantă este prezența celuilalt. Când mă abat de pe drum, intru într-un magazin de flori și aleg un buchet, adăugând o felicitare cu mesajul: Te voi purta în brațe până în ultima zi a vieții tale!. Cu inima bătând nebunește, intru în apartament cu buchetul. Mă plimb prin toată locuința și găsesc pe Ana în dormitor. Ea e moartă Ani de zile, în timp ce eram orbit de dragostea pentru Elena, Ana a luptat în tăcere cu o boală gravă. Conștientă că îi mai rămâne puțin, a depus ultimele forțe pentru a-l proteja pe Mihai de stres și pentru a-mi menține imaginea de tată bun și de soț iubitor.
