Sindromul unei vieți amânate la nesfârșit… Confesiunea unei femei de 60 de ani Elena: Anul acesta am împlinit 60 de ani. Și nimeni dintre ai mei nu m-a felicitat măcar la telefon de ziua mea, deși e un jubileu. Am o fiică și un fiu, un nepot și o nepoțică, încă și fostul soț e în peisaj. Fiica are 40 de ani, fiul 35. Amândoi trăiesc la București, au terminat universități de prestigiu de aici. Sunt inteligenți, oameni realizați. Fiica e căsătorită cu un funcționar public de rang înalt, fiul cu fata unui mare om de afaceri bucureștean. Ambii au cariere reușite, multe proprietăți, în afară de serviciul la stat fiecare are și propriul business. Totul e stabil. Fostul soț a plecat când fiul a terminat facultatea. Mi-a spus că s-a săturat de acel ritm de viață. Deși el a avut mereu doar un job liniștit, săptămânile libere le petrecea ba cu prietenii, ba pe canapea. Concediile le făcea o lună întreagă, la rude, la mare. Eu nu luam concediu, munceam în paralel la trei locuri de muncă — ingineră la fabrică, curățenie la administrație, iar în weekend ambalatoare la supermarketul din cartier, de la 8 la 20, plus curățenie la birouri. Tot ce câștigam mergea la copii – București e un oraș scump, iar școala la universități de top înseamnă haine bune, mâncare, distracții. Am învățat să port haine vechi, să le cârpesc, repar încălțăminte. Mă îmbrăcam curat, aranjat. Pentru mine era suficient. Singurele mele distracții erau visele – uneori mă vedeam fericită, tânără, râzând. De cum a plecat, fostul soț și-a schimbat imediat mașina pe una scumpă, de lux. Pare că economiile nu-i lipseau. Viața noastră împreună a fost ciudată – toate cheltuielile le aveam eu, în afară de întreținere. Doar asta plătea soțul, aici se oprea contribuția lui. Copiii i-am școlit eu… Apartamentul în care trăim mi-a rămas de la bunica. Bun, solid, îngrijit, într-o clădire veche cu tavan înalt. Două camere, transformat într-o garsonieră cu încăperi separate. Era acolo o debara de 8,5 metri pătrați cu geam, pe care am renovat-o și acolo încăpeau comod pat, masă, dulap, rafturi. Fiica o ocupa. Eu și fiul stăteam în aceeași cameră, noroc că veneam doar peste noapte. Soțul dormea în sufragerie. Când fiica a plecat la București, am luat debara ei. Fiul a rămas în cameră. Despărțirea a fost fără scandal, fără împărțeli, fără reproșuri. El voia SĂ TRĂIASCĂ cu adevărat, nu viață ternă, iar eu eram atât de istovită încât am răsuflat ușurată… Nu mai era nevoie să gătesc primul, al doilea fel, desert și compot. Nu mai trebuia să-i spăl hainele, lenjeria, să calc și să aranjez, puteam folosi timpul pentru odihnă. Până atunci, mi-am adunat tot felul de boli — coloană, articulații, diabet, tiroidă, epuizare nervoasă. Pentru prima dată am luat concediu și am început tratamente. Munca suplimentară n-am oprit-o. M-am pus pe picioare. Am angajat un specialist și cu ajutorul lui, în două săptămâni, am făcut un super renovat la baie. Pentru mine, a fost fericire! FERICIRE PERSONALĂ! Fericire pentru mine! Toți anii aceștia, de zilele lor de naștere, Crăciun, 8 martie, 1 martie, trimiteam la copii bani în loc de cadouri. Mai târziu s-au adăugat nepotul și nepoata. Deci nu puteam renunța la joburile suplimentare. Nu rămânea nimic pentru mine. Sărbătorile — rar primeam urare, cel mai des ca răspuns la felicitarea mea. Nu primeam niciodată cadouri. Cel mai dureros a fost că, la nunți, nu m-au invitat copiii. Fiica mi-a spus sincer: „Mamă, tu nu te potrivești cu oamenii de acolo. Sunt mulți de la Președinție.” Despre nunta fiului am aflat de la fiică, după nuntă… Noroc că nu mi-au cerut bani pentru nuntă… Niciodată nu vin copiii pe la mine, deși mereu îi invit. Fiica spune că n-are ce face în „colhozul” nostru (de fapt, centrul unui oraș cu un milion de locuitori). Fiul zice mereu – mamă, n-am timp! Avion spre București e de 7 ori pe zi! Zborul — două ore… Cum aș putea numi acea perioadă din viață? Probabil, viața emoțiilor reprimate… Trăiam ca Scarlett O’Hara — „mă gândesc la asta mâine”… Îmi înghițeam lacrimile și durerea, orice emoție între nedumerire și disperare. Eram ca un robot programat să muncească. Apoi fabrica a fost cumpărată de bucureșteni și a început reorganizarea. Pe noi, cei aproape de pensie, ne-au dat afară, am pierdut dintr-odată două joburi, dar am putut ieși anticipat la pensie. Pensia — 2.000 lei… Să trăiești din asta… Până la urmă a fost noroc — în blocul nostru cu patru scări și cinci etaje s-a eliberat postul de femeie de serviciu… m-am dus să spăl scările blocului — încă 2.000 lei pe lună. Munca la supermarket n-am lăsat-o, era bine plătită — 300 lei pe tură. Doar stătutul toată ziua în picioare era greu. Am început să fac, încet-încet, renovare la bucătărie. Totul cu mâna mea, mobila am comandat la vecin, a ieșit bine, rapid și la preț bun. Am început să pun bani deoparte. Voiam să schimb ceva și la camere, să schimb mobila. Adică planuri aveam… doar că nu erau planuri pentru mine!!! Ce cheltuiam pentru mine? Numai mâncarea, și nu mâncam de loc mult. Și medicamentele. Pe medicamente se ducea mult. Chiria tot creștea. Fostul soț mereu zicea: „Vinde apartamentul, e zonă bună, iei preț mare. Îți cumperi o garsonieră.” Dar mie îmi pare rău de el. E amintirea bunicii. De părinți nu-mi amintesc. M-a crescut bunica. Și țin la apartamentul în care am trăit toată viața. Cu fostul soț am rămas amici. Vorbim uneori ca vechi prieteni. El e bine. Despre viața lui personală nu spune nimic. Din când în când apare, aduce ceva de mâncare — cartofi, legume, cereale, apă potabilă. Ce e greu. Refuză să-mi lase bani. Spune să nu comand livrare, că aduc numai lucruri proaste, stricate. Sunt de acord… În mine parcă s-a împietrit ceva — totul e un nod. Trăiesc și atât. Muncă multă. Nu visez la nimic. Nu vreau nimic pentru mine. Pe fiică și nepoți îi văd doar pe instagram. Viața fiului am prins-o pe instagramul nurorii. Mă bucur că le merge bine. Sunt sănătoși, trăiesc frumos, mănâncă în restaurante scumpe, se plimbă în locuri deosebite. Poate că nu le-am oferit destulă dragoste. De asta nu primesc dragoste de la ei. Fiica mă întreabă uneori cum sunt. Mereu spun că e bine. Nu mă plâng niciodată. Fiul mai dă câte un mesaj vocal pe whatsapp: salut, mama, sper că ești bine. Odată mi-a spus că nu vrea să audă de problemele dintre mine și tatăl lui, că îl afectează negativ. Și am încetat să-i povestesc ceva, doar îi zic – da, băiete, totul e bine. Aș vrea tare mult să-mi îmbrățișez nepoții, dar cred că nici nu știu că au o bunică în viață – pensionară și femeie de serviciu. Probabil, după legendă, bunica nu mai există de mult… Nu mai țin minte să fi cumpărat ceva doar pentru mine, poate lenjerie și șosete, din cele mai ieftine. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată la salon la manichiură, pedichiură… O dată pe lună merg la tuns la frizeria din colț. Mă vopsesc singură. Mă bucur că și la tinerețe și bătrânețe port același număr – 46/48. Nu trebuie să-mi schimb garderoba. Mi-e teamă mult că într-o zi n-o să mai pot ridica dimineața din pat – durerile de spate nu mă mai lasă. Mi-e frică să rămân imobilă. Poate n-ar fi trebuit să trăiesc așa, fără odihnă, fără bucurii mici, să tot muncesc și să tot amân totul pe „mai târziu”? Dar unde e acel „mai târziu”? Nu mai există… În suflet e gol… în inimă – nepăsare… Și în jur – tot gol… Nu acuz pe nimeni de nimic. Dar nici pe mine nu pot să mă învinuiesc. Am muncit toată viața și muncesc și acum. Îmi fac o plasă de siguranță, dacă nu o să mai pot munci. Mică, dar există… Deși, să fiu sinceră, știu precis că dacă o să ajung la pat, nu o să vreau să mai trăiesc… nu vreau să creez nimănui vreo problemă cu mine. Știți ce e cel mai trist? Nimeni nu mi-a dăruit niciodată flori… NICIODATĂ… O să fie chiar comic dacă cineva o să aducă flori vii la mormântul meu… de râsul curcilor…

Sindromul vieții amânate pentru totdeauna…

Mărturisirea unui bărbat de 60 de ani

Mă numesc Ionel. Anul acesta am împlinit 60 de ani. Niciunul dintre ai mei nu m-a sunat să mă felicite de ziua mea. Am o fată și un băiat, doi nepoți, și un fost soție care trăiește încă.

Fata are 40 de ani, băiatul 35.

Amândoi stau în București, unde au terminat facultăți renumite. Amândoi sunt deștepți, realizați. Fata e căsătorită cu un funcționar de rang înalt, băiatul cu fata unui afacerist cunoscut din București. Carieră bună, apartamente și case, fiecare are și afacere proprie pe lângă serviciul la stat, situație stabilă, cum s-ar zice.

Fosta mea soție a plecat după ce băiatul a terminat facultatea. Mi-a zis că s-a săturat să trăiască așa, pe fugă tot timpul. Deși ea lucra la birou, fără stres, și weekendurile le petrecea sau cu prietenele, sau la televizor. În concediu, o luna întreagă, la rude la munte. Eu n-am avut concediu niciodată am lucrat în fabrică ca inginer, apoi curățenie la birou tot acolo, iar sâmbăta și duminica eram ambalator la supermarket, de la 8 la 20. Plus curățenie în depozite și spații tehnice. Banii strânși îi dădeam copiilor Bucureștiul e scump, iar o facultate bună cere bani haine, mâncare, distracții.

M-am obișnuit să port haine vechi, mereu le peticeam sau le modificam, încălțămintea mereu o reparam. Întotdeauna curat, decent, mi-era suficient. Distracția mea erau visele uneori visam că sunt tânăr și fericit, râzând cu poftă.

Când soția a plecat, și-a luat imediat o mașină scumpă. Probabil economisise bine. În relația noastră, toate cheltuielile erau pe mine, mai puțin factura la întreținere. Doar asta plătea. Copii i-am crescut eu…

Apartamentul în care stăm e de la bunica, primit moștenire. Bun, spațios, în centru, două camere transformate în trei. Avea o cămară mare cu geam, de aproape 9 metri pătrați, am renovat-o și acolo stătea fata. Eu cu băiatul aveam camera noastră oricum, eu veneam doar să dorm. Fosta soție stătea în sufragerie. După ce fata a plecat la București, am mutat și eu în cămară. Băiatul a rămas în cameră.

Despărțirea a fost fără scandal, fără împărțeli, fără reproșuri. Soția voia să TRĂIASCĂ, eu eram atât de obosit încât am răsuflat ușurat… Nu mai trebuia să gătesc felul întâi, felul doi, desert și compot. Nu mai spălam hainele și lenjeria ei, nu mai călcam și împachetam, aveam timp să stau pe loc.

Ajunsesem plin de boli coloană, articulații, diabet, tiroidă, epuizare nervoasă. Pentru prima dată am luat concediu la fabrica și m-am ocupat de sănătate. Celelalte munci nu le-am lăsat. Puțin m-am pus pe picioare.

Am angajat un meșter foarte bun, și împreună cu ajutorul lui, mi-a renovat baia în două săptămâni. Pentru mine a fost o fericire, o bucurie PERSONALĂ! Fericirea mea!

Tot timpul, copiilor realizați, în loc de cadouri de ziua lor, de Crăciun, de 8 martie, de Sfântul Gheorghe, le trimiteam bani. Apoi au apărut nepoții. Deci n-am renunțat la joburile suplimentare pe mine nu-mi rămânea nimica. De sărbători rar eram felicitat, și atunci, doar ca răspuns la urarea mea. Cadouri nu primeam niciodată.

Dar cel mai tare mă durea că la nunți nu m-au chemat nici băiatul, nici fata.

Fata mi-a zis sincer: Tată, nu te regăsești printre invitații ăia. O să fie oameni din Guvern. Despre nunta băiatului am aflat abia după aceea, de la fată…

Măcar nu mi-au cerut bani pentru nuntă…

Nu vine nimeni niciodată la mine, deși îi invit mereu. Fata mi-a zis că n-are ce să facă în satul nostru (municipiu cu peste 300.000 locuitori…). Băiatul mereu: Eh, tată, n-am timp!. Zbor spre București sunt 7 pe zi! 2 ore de mers cu avionul…

Cum aș numi perioada aceea din viața mea? Cred că viața emoțiilor reprimate…

Am trăit ca Scarălată OHara la asta mă gândesc mâine

Am înghițit în mine lacrimile și durerea, suprimam orice emoție de la confuzie la disperare. Eram ca un robot setat pe muncă.

Apoi la fabrică au venit bucureștenii, au cumpărat fabrica, și a început reorganizarea noi, cei aproape de pensie, am fost dați afară. Am pierdut două dintre joburi, dar am ieșit anticipat la pensie. Pensia mi-au dat 2000 lei… Trăiește dacă poți cu pensia asta…

Norocul meu: în blocul nostru cu cinci etaje și patru scări s-a eliberat un post de femeie de serviciu… am luat și postul încă 2000 lei pe lună. Nu am renunțat la ambalator la supermarket, plătit bine 300 lei pe zi. Greu era să stau toată ziua în picioare.

Am început să renovez încet bucătăria. Tot singur. Mobilierul l-am comandat la vecin, l-a făcut bine și repede, la preț cinstit.

Am strâns iar niște bani. Voiam să reamenajez camerele, câteva piese de mobilier să le schimb. Planuri aveam… Doar că în planuri, eu nu eram prezent! Ce am cheltuit pentru mine? Doar pe mâncare simplă oricum nu mâncam mult. Și pe medicamente. Pe medicamente s-au dus mulți bani. Factura la întreținere creștea mereu. Fosta soție mă tot bătea la cap să vând apartamentul, e zonă bună, iese preț bun. Să-mi iau garsonieră.

Nu pot. Apartamentul e amintirea bunicii. Părinți n-am avut aproape deloc. Bunica m-a crescut. E scump sufletului meu locul unde mi-am petrecut viața.

Cu fosta nevastă am păstrat relații normale vorbim uneori ca vechi cunoscuți. Ea o duce bine. Despre viața personală nu zice nimic. O dată pe lună vine, îmi aduce legume, cartofi, orez, apă lucruri grele. Nu ia bani, zice să nu folosesc livrări, că-mi aduc marfă stricată. Eu accept.

În sufletul meu a înghețat ceva trăiesc pur și simplu. Muncesc mult. Nu mai visez. Nu-mi doresc nimic pentru mine. Pe fată și pe nepoți îi văd pe Instagramul ei. Viața băiatului o văd tot pe Instagramul nurorii. Mă bucur că-s bine, sănătoși, fericiți se plimbă prin locuri frumoase, mănâncă la restaurante scumpe.

Probabil le-am oferit prea puțină dragoste. Nici ei nu au dragoste pentru mine. Fata mă întreabă uneori ce fac. Sunt bine, fată. Nu mă plâng niciodată. Băiatul trimite rar câte un mesaj vocal pe WhatsApp: Salut, tată, sper că ești bine.

O dată mi-a spus băiatul că el nu vrea să audă de problemele mele cu fosta îl afectează negativ. Am renunțat să povestesc ceva, răspund scurt Da, băiatule, totul e în regulă.

Aș vrea să-mi îmbrățișez nepoții, dar cred că nici nu știu de existența mea probabil pentru ei bunicul e plecat la cele veșnice…

Nu-mi amintesc să-mi fi cumpărat vreo dată ceva doar pentru mine. Mai iau câte o pereche de șosete, sau lenjerie ieftină. N-am fost niciodată la salon de manichiură sau pedichiură… Lunar merg la frizeria din bloc la tuns. Vopsitul îl fac singur, acasă. Mă bucur că port și acum același mărime la haine 48. Nu-mi trebuie garderobă nouă.

Mi-e teamă ca într-o zi să nu mă mai pot da jos din pat durerile de spate nu mă lasă deloc. Mi-e frică să nu rămân paralizat.

Poate n-ar fi trebuit să trăiesc așa, fără odihnă, fără bucurii mici, muncind veșnic, amânând totul pe mai târziu? Că unde e mai târziu? Nu mai există… Sufletul meu e gol… Inima rece… Tot în jur pustiu.

Nu dau vina pe nimeni. Nici pe mine nu mă cert. Am muncit o viață și muncesc și acum. Încerc să pun ceva deoparte, pentru cazuri neprevăzute. Mult n-am, dar… Să fiu sincer, dacă o să bolesc la pat, nu vreau să fiu povară pentru nimeni.

Știți ce doare cel mai tare? Nimeni nu mi-a dăruit niciodată un buchet de flori… NICIODATĂ… Ce comic ar fi să-mi aducă flori vii pe mormânt… chiar că râzi cu lacrimi…

Închei cu o învățătură: Omul, dacă nu trăiește și pentru el măcar din când în când, viața trece ca un tren, iar tu rămâi pe peron cu mâinile goale.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

14 + 7 =

Sindromul unei vieți amânate la nesfârșit… Confesiunea unei femei de 60 de ani Elena: Anul acesta am împlinit 60 de ani. Și nimeni dintre ai mei nu m-a felicitat măcar la telefon de ziua mea, deși e un jubileu. Am o fiică și un fiu, un nepot și o nepoțică, încă și fostul soț e în peisaj. Fiica are 40 de ani, fiul 35. Amândoi trăiesc la București, au terminat universități de prestigiu de aici. Sunt inteligenți, oameni realizați. Fiica e căsătorită cu un funcționar public de rang înalt, fiul cu fata unui mare om de afaceri bucureștean. Ambii au cariere reușite, multe proprietăți, în afară de serviciul la stat fiecare are și propriul business. Totul e stabil. Fostul soț a plecat când fiul a terminat facultatea. Mi-a spus că s-a săturat de acel ritm de viață. Deși el a avut mereu doar un job liniștit, săptămânile libere le petrecea ba cu prietenii, ba pe canapea. Concediile le făcea o lună întreagă, la rude, la mare. Eu nu luam concediu, munceam în paralel la trei locuri de muncă — ingineră la fabrică, curățenie la administrație, iar în weekend ambalatoare la supermarketul din cartier, de la 8 la 20, plus curățenie la birouri. Tot ce câștigam mergea la copii – București e un oraș scump, iar școala la universități de top înseamnă haine bune, mâncare, distracții. Am învățat să port haine vechi, să le cârpesc, repar încălțăminte. Mă îmbrăcam curat, aranjat. Pentru mine era suficient. Singurele mele distracții erau visele – uneori mă vedeam fericită, tânără, râzând. De cum a plecat, fostul soț și-a schimbat imediat mașina pe una scumpă, de lux. Pare că economiile nu-i lipseau. Viața noastră împreună a fost ciudată – toate cheltuielile le aveam eu, în afară de întreținere. Doar asta plătea soțul, aici se oprea contribuția lui. Copiii i-am școlit eu… Apartamentul în care trăim mi-a rămas de la bunica. Bun, solid, îngrijit, într-o clădire veche cu tavan înalt. Două camere, transformat într-o garsonieră cu încăperi separate. Era acolo o debara de 8,5 metri pătrați cu geam, pe care am renovat-o și acolo încăpeau comod pat, masă, dulap, rafturi. Fiica o ocupa. Eu și fiul stăteam în aceeași cameră, noroc că veneam doar peste noapte. Soțul dormea în sufragerie. Când fiica a plecat la București, am luat debara ei. Fiul a rămas în cameră. Despărțirea a fost fără scandal, fără împărțeli, fără reproșuri. El voia SĂ TRĂIASCĂ cu adevărat, nu viață ternă, iar eu eram atât de istovită încât am răsuflat ușurată… Nu mai era nevoie să gătesc primul, al doilea fel, desert și compot. Nu mai trebuia să-i spăl hainele, lenjeria, să calc și să aranjez, puteam folosi timpul pentru odihnă. Până atunci, mi-am adunat tot felul de boli — coloană, articulații, diabet, tiroidă, epuizare nervoasă. Pentru prima dată am luat concediu și am început tratamente. Munca suplimentară n-am oprit-o. M-am pus pe picioare. Am angajat un specialist și cu ajutorul lui, în două săptămâni, am făcut un super renovat la baie. Pentru mine, a fost fericire! FERICIRE PERSONALĂ! Fericire pentru mine! Toți anii aceștia, de zilele lor de naștere, Crăciun, 8 martie, 1 martie, trimiteam la copii bani în loc de cadouri. Mai târziu s-au adăugat nepotul și nepoata. Deci nu puteam renunța la joburile suplimentare. Nu rămânea nimic pentru mine. Sărbătorile — rar primeam urare, cel mai des ca răspuns la felicitarea mea. Nu primeam niciodată cadouri. Cel mai dureros a fost că, la nunți, nu m-au invitat copiii. Fiica mi-a spus sincer: „Mamă, tu nu te potrivești cu oamenii de acolo. Sunt mulți de la Președinție.” Despre nunta fiului am aflat de la fiică, după nuntă… Noroc că nu mi-au cerut bani pentru nuntă… Niciodată nu vin copiii pe la mine, deși mereu îi invit. Fiica spune că n-are ce face în „colhozul” nostru (de fapt, centrul unui oraș cu un milion de locuitori). Fiul zice mereu – mamă, n-am timp! Avion spre București e de 7 ori pe zi! Zborul — două ore… Cum aș putea numi acea perioadă din viață? Probabil, viața emoțiilor reprimate… Trăiam ca Scarlett O’Hara — „mă gândesc la asta mâine”… Îmi înghițeam lacrimile și durerea, orice emoție între nedumerire și disperare. Eram ca un robot programat să muncească. Apoi fabrica a fost cumpărată de bucureșteni și a început reorganizarea. Pe noi, cei aproape de pensie, ne-au dat afară, am pierdut dintr-odată două joburi, dar am putut ieși anticipat la pensie. Pensia — 2.000 lei… Să trăiești din asta… Până la urmă a fost noroc — în blocul nostru cu patru scări și cinci etaje s-a eliberat postul de femeie de serviciu… m-am dus să spăl scările blocului — încă 2.000 lei pe lună. Munca la supermarket n-am lăsat-o, era bine plătită — 300 lei pe tură. Doar stătutul toată ziua în picioare era greu. Am început să fac, încet-încet, renovare la bucătărie. Totul cu mâna mea, mobila am comandat la vecin, a ieșit bine, rapid și la preț bun. Am început să pun bani deoparte. Voiam să schimb ceva și la camere, să schimb mobila. Adică planuri aveam… doar că nu erau planuri pentru mine!!! Ce cheltuiam pentru mine? Numai mâncarea, și nu mâncam de loc mult. Și medicamentele. Pe medicamente se ducea mult. Chiria tot creștea. Fostul soț mereu zicea: „Vinde apartamentul, e zonă bună, iei preț mare. Îți cumperi o garsonieră.” Dar mie îmi pare rău de el. E amintirea bunicii. De părinți nu-mi amintesc. M-a crescut bunica. Și țin la apartamentul în care am trăit toată viața. Cu fostul soț am rămas amici. Vorbim uneori ca vechi prieteni. El e bine. Despre viața lui personală nu spune nimic. Din când în când apare, aduce ceva de mâncare — cartofi, legume, cereale, apă potabilă. Ce e greu. Refuză să-mi lase bani. Spune să nu comand livrare, că aduc numai lucruri proaste, stricate. Sunt de acord… În mine parcă s-a împietrit ceva — totul e un nod. Trăiesc și atât. Muncă multă. Nu visez la nimic. Nu vreau nimic pentru mine. Pe fiică și nepoți îi văd doar pe instagram. Viața fiului am prins-o pe instagramul nurorii. Mă bucur că le merge bine. Sunt sănătoși, trăiesc frumos, mănâncă în restaurante scumpe, se plimbă în locuri deosebite. Poate că nu le-am oferit destulă dragoste. De asta nu primesc dragoste de la ei. Fiica mă întreabă uneori cum sunt. Mereu spun că e bine. Nu mă plâng niciodată. Fiul mai dă câte un mesaj vocal pe whatsapp: salut, mama, sper că ești bine. Odată mi-a spus că nu vrea să audă de problemele dintre mine și tatăl lui, că îl afectează negativ. Și am încetat să-i povestesc ceva, doar îi zic – da, băiete, totul e bine. Aș vrea tare mult să-mi îmbrățișez nepoții, dar cred că nici nu știu că au o bunică în viață – pensionară și femeie de serviciu. Probabil, după legendă, bunica nu mai există de mult… Nu mai țin minte să fi cumpărat ceva doar pentru mine, poate lenjerie și șosete, din cele mai ieftine. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată la salon la manichiură, pedichiură… O dată pe lună merg la tuns la frizeria din colț. Mă vopsesc singură. Mă bucur că și la tinerețe și bătrânețe port același număr – 46/48. Nu trebuie să-mi schimb garderoba. Mi-e teamă mult că într-o zi n-o să mai pot ridica dimineața din pat – durerile de spate nu mă mai lasă. Mi-e frică să rămân imobilă. Poate n-ar fi trebuit să trăiesc așa, fără odihnă, fără bucurii mici, să tot muncesc și să tot amân totul pe „mai târziu”? Dar unde e acel „mai târziu”? Nu mai există… În suflet e gol… în inimă – nepăsare… Și în jur – tot gol… Nu acuz pe nimeni de nimic. Dar nici pe mine nu pot să mă învinuiesc. Am muncit toată viața și muncesc și acum. Îmi fac o plasă de siguranță, dacă nu o să mai pot munci. Mică, dar există… Deși, să fiu sinceră, știu precis că dacă o să ajung la pat, nu o să vreau să mai trăiesc… nu vreau să creez nimănui vreo problemă cu mine. Știți ce e cel mai trist? Nimeni nu mi-a dăruit niciodată flori… NICIODATĂ… O să fie chiar comic dacă cineva o să aducă flori vii la mormântul meu… de râsul curcilor…
Nu a fost vorba niciodată de pensie alimentară, am stabilit doar că îi voi plăti soțului pentru întreținerea fiului nostru, iar de ani buni el trăiește din banii mei.