Pentru că eu am fost cea care a părăsit familia pentru alt bărbat și am pus capăt căsniciei din vina mea, Cătălin a considerat că îi datorez măcar să-i alin inima frântă. Nu m-a lăsat să-l iau pe fiul nostru, iar băiatul a vrut să rămână cu tatăl lui, nu cu mine oricât m-a durut, n-am putut nici să-l conving, nici să-l iau cu forța. Am rezolvat rapid lucrurile: m-au lăsat să plec, dar în schimb le trimiteam bani lunar sau cel mult de două ori pe lună. Fostul meu soț lucra atunci și câștiga frumos, dar când și-a dat seama că eu o duc bine financiar, împreună cu noul meu bărbat care mai adăuga și el un ban ca să nu-i lipsească nimic copilului, Cătălin a renunțat la muncă și a început să trăiască doar din banii trimiși de noi.
Pe măsură ce băiatul creștea, tatăl lui îl răsfăța peste măsură mâncare comandată de la restaurante, îl lăsa să chiulească de la școală când îi părea lui că n-are chef să meargă, vacanțe luxoase și electrocasnice de firmă. Așa s-a făcut că fiul meu a ajuns să aibă o atitudine din ce în ce mai nepăsătoare, nu prea își mai dorea să mă vadă. Orice îi cumpăram sau îi făceam, tati făcea mai bine, tot pe banii mei, culmea. La 11 ani, copilul nici nu se întreba cum de tatăl lui are atâta bani, dacă tot timpul stă pe acasă.
Soțul meu actual, Vlad, mi-a zis la un moment dat că poate dau prea mulți bani acolo. Ne-am gândit apoi la viitorul băiatului și la facultate, și-am ajuns la concluzia că mai bine punem deoparte pentru anii de studii decât să arunce fostul tot pe mofturi. I-am spus lui Cătălin direct, față în față, că de ajuns îi întrețin, e timpul să-și poarte singur de grijă și eu să mă ocup să-i fie bine copilului pe termen lung. Replica lui a fost să mă facă o mamă egoistă și o soție rea, ba chiar m-a amenințat că mă dă în judecată să scoată pensie alimentară de la mine, cică doar nu le-am trimis niciodată destul.
Am întrebat avocații, mi-au zis să nu dau doi bani pe amenințările lui, că nu are cu ce să mă atace la tribunal atâta timp cât de ani de zile el nu muncește și trăiește pe banii mei. Și tot așa, simt că eu am pierdut de fapt. Băiatul meu mă urăște și mai tare, fiindcă e convins că nu vreau să-l ajut pe tatăl lui…
