Soacra mea vrea să-mi destrame căsnicia. Cel mai trist e că soțul meu nu mă crede.
Când m-am măritat, eram cea mai fericită femeie din sat. Soțul meu era blând, mă prețuia, mă ajuta în toate cele. Singurul nor noros venea de la soacră. De când am cunoscut-o, mi-am dat seama că nu era deloc înțeleaptă.
Nepăsătoare față de străinătate și avidă de control, am priceput din primă clipă că dacă am locui împreună cu ea, aerul mi-ar deveni greu ca plumbul. Am decis să ne luăm chirie într-o garsonieră mică la Chișinău, acolo unde visele încă par posibile.
Și-atunci, ca fără veste, tata a plecat în lumea umbrelor. Boală grea, nu i-au mai ajutat nici ierburile, nici doctorii. Am rămas eu, cu o casă mare, bătrânească, pe deal, la Răzeni. Am hotărât cu soțul meu să ne mutăm la țară, mai ales că mereu am visat la o grădină și la murmurul pământului. Și el, la fel, cu drag de sapa și ploaia de vară.
Timpul s-a făcut păianjen, trecând ciudat printre pereții noștri noi. Într-o zi, a venit soacra, ca o umbră căzută din alt vis. A privit casa, a râs scurt și a spus: “Casa asta mi-o vreau eu!” Și ne-a propus la schimb doar o odaie veche în oraș. Nici vorbă! am zis eu. Atunci ea a făcut tărăboi, ușa s-a trântit, a dispărut pe uliță printre copacii verzi.
Nu după multă vreme, am primit telefon de la soț. Cu glas străin mi-a zis că am jignit-o pe maică-sa, că am tipat la ea și am făcut-o praf. Soacra, firește, i-a spus tot felul de bazaconii despre mine, nu știu de unde le-a scos. Nu mai știu ce să fac, ce cuvinte să găsesc, să mă creadă omul meu.
Totul pare visat, cu umbre ciudate pe pereți de lut, și mă întreb uneori dacă nu cumva casa, grădina și soțul sunt doar închipuiri desenate de dor.
